Protest impotriva lor...

- set de crochiuri în creion, pe dosul unei declaraţii fiscale -

Genul:

Functionarus

Specia:

Functionarus universalis

Nume vernacular:

Funcţionar

Areal:

Se poate întâlni oriunde se întrunesc condiţiile de mediu propice existenţei sale, indiferent de popor, de ţară, de oraş, de domeniu sau de epocă. De aceea acestui gen i s-a dat atributul de universal.

Descriere:

Funcţionarul nu are iniţiative. Funcţionarul este prudent. Mai mult, funcţionarul este precaut. Funcţionarul - în relaţiile interspecifice - este bătut în cap, şi nu fiindcă e prost. Nu, funcţionarul nu este prost. În ciuda aparenţelor, funcţionarul este un om inteligent şi cel mai adesea competent. Dar el este – mai întâi de toate - şiret şi abil. La el, obtuzitatea manifestată in orice ocazie, este doar un mecanism de protecţie a statutului său şi a funcţiei sale, adică un instinct de conservare al speciei. Numai procedând de parcă ar fi un retardat, funcţionarul poate rezista pe locul lui veşnic mediocru, dar mereu călduţ.

Funcţionarul care nu are iniţiative, care e precaut, care e prudent, care păşeşte tiptil, pare totuşi să rişte totul practicând... sforăritul. Este sforăritul sportul extrem al funcţionarului? Fals. Sforăritul nu este un sport extrem. El este vectorul inerent al supravieţuirii sale. Sforăritul este însă şi prima treaptă a parvenirii, pentru cei abili. Sforăritul vi se pare simplu? Nu, el este o artă. Arta cuvântului conjunctural, spus la timp şi mai bine parfumat, mereu fertil în preajma unui stigmat receptiv. Iar pistilul purtător al stigmatului este întotdeauna Şeful, pe care, prin sforărit, îl polenizează toţi subalternii săi. Cine nu polenizează, nu este fertil, deci este respins de organism. Dispare. Iar el, Şeful, tot prin polenizarea sforăritului – identic, dar la un nivel considerat superior – îi poate avansa pe unii sau poate obţine avantaje pentru unii, in dauna altora, propulsându-se totodată pe sine.

Functionarus universalis este interschimbabil si, de aceea, este universal. El are o subspecie si mai multe rase. Subspecia Functionarus universalis publicus este adaptabilă la oricare funcţie, din oricare instituţie din sistem. Fiecare schimbare de loc (funcţie, birou, serviciu) este o victorie pe care o obţine. Şi totuşi, subspecia publica nu este niciodată mulţumita de locul în care s-a adaptat.

Funcţionarul public este o subspecie aproape ubiquă, de sine stătătoare si totdeauna în continua expansiune.


Experiment

Se ia Lophophora williamsii, specie de cactus cu proprietăţi psihotrope, în habitat şi total lipsită de astfel de proprietăţi în cultura europeană. Se oferă funcţionarului public o listă cu plante psihotrope şi i se cere să întocmească un tabel cu plante care trebuie interzise, fiind periculoase la nivelul impactului social.

Se urmăreşte reacţia funcţionarul public.

Constatăm, că am fost naivi să credem, că pe funcţionarul public care întocmeşte un tabel, o lista, ceva, l-a interesat ce are el de scris, acolo!! Pentru un funcţionarul public - de aici sau de aiurea – în virtutea prudenţei, este mult mai simplu să înregistreze două cuvinte, reprezentând un nume, decât sa se documenteze şi să fundamenteze o excepţie. Excepţiile reprezintă o erezie: iniţiativa!

Astfel numele – oricare ar fi el, eventual mărul sau cireşul - va fi întotdeauna pus pe listă, fără întrebări şi fără regrete, indiferent dacă locul în care trebuie clasat numele, este sau nu acolo, unde a fost clasat, dacă… Dacă a fost propus sau sugerat sau măcar pomenit de mai sus. Mai sus poate fi subşeful ultimului şef de pe scara ierarhică… Fiindcă oricât de mic, Subşeful e Şef, iar Şeful e... Şeful! Aşa i s-a dat de sus, aşa i s-a spus se sus, aşa a auzit de sus, aşa l-am pus, ca să fie văzut Sus!

Efectul? Lophophora williamsii devine o plantă interzisă. Să privim care sunt coloanele bifate. Cultivare. Deţinere. Consum. Comercializare. Cumpărare. Colecţionare.

Dacă întrebăm funcţionarul public, în câţi ani ajunge planta la dimensiunea de cinci centimetri, el ne va răspunde zâmbind: ”Întrebaţi, vă rog, la departamentul de metrologie”….


Concluzia experimentului

Orice funcţionar percepe constant deasupra sa prezenţa unei ameninţări. El suferă de ”Sindromul săbiei damoclesiane” pe care o reprezintă colegul său vigilent. În jurul funcţionarului există numai ochi şi urechi atente. Există telefoane care înregistrează, care filmează, care transmit. Liniştea funcţionarului este ameninţată de pericolul imanent al colegului care-i râvneşte locul, locul lui de lângă geam, locul lui de lângă calorifer, locul lui de lângă biroul şefului…

Funcţionarul public este o victimă. O victimă supravieţuitoare…

Funcţionarul public are o deviză morală profundă: ”Ceea ce cred eu, că mi-ai face tu mie, sigur o să-ţi fac eu ţie!”…


Menţiune

A fost descrisă şi rasa Functionarus universalis publicus rumanicus. În mare, rasa nu se deosebeşte de subspecia tip. Se remarcă totuşi o diferenţă în alimentaţie: rasa locală consumă un produs autohton numit ”şpagă”. De asemenea s-a observat că în perioada ei activă, rasa practică un protocol de bunăvoinţă, şi de amabilitate faţă de terţi, încă nu foarte bine înţeles de cercetători şi numit «Protocolul ”Ba p’a mă-ti!”»…


Sinteză:

Funcţionarul este asa cum este!

__________

NUMELE DEPRECIATIV - între ieri şi azi - o veşnică desfiinţare a persoanei

MOTTO: Dacă primitivii ar fi cunoscut genetica, şi-ar fi spus că numele este ADN-ul persoanei.



Când ceva anume este făcut în numele lui “Cutare”, acel ceva anume poartă amprenta de personalitate, de responsabilitate, de esenţă, poartă amprenta definitorie a acelui “Cutare”.

De ce?

Fiindcă dacă din cele mai vechi timpuri, magia cuvântului l-a impresionat pe om, apoi magia numelui, l-a copleşit, în măsura în care numele defineşte – în egală măsura – si obiectul si fiinţa. Şi acest fapt este atât de vizibil, încât de spaimă ca nu cumva numele său să ajungă în guri străine şi răuvoitoare, care stăpânindu-l ar putea face orice din fiinţa astfel definită, omul s-a bucurat să poată purta un alt nume decât numele său consacrat - o poreclă, un cognomen.

(Si oare antecesorii noştri latini nu aveau un prenomen, un nomen şi un cognomen? Lui Gaius Iulius îi plăcea să fie numit după taietura care se afla la la originea... tatălui său. Publius Ovidius prefera sa fie strigat cu porecla care arata că este năsos - şi dacă Cyrano ar fi trăit şaptesprezece secole mai devreme, poate că i s-ar fi spus Naso. Tot aşa şi împăratul Claudius nu se ferea să i se spună “Şchiopul” - poate pentru că prefera claudicaţia bâlbâielii...)

Arareori, rromii zilelor noastre işi poartă adevaratul nume de botez în acte şi de cele mai multe ori sunt cunoscuţi, mai ales, după poreclele lor care oscilează între pitoresc si ridicol, neomiţând să treacă prin grotesc şi incredibil.

Oricum, orice a fost de preferat – dintotdeauna – folosirii numelui propriu, în realul sens al cuvântului.

Şi iată că tot din cele mai vechi timpuri, antagoniştii au încercat, reciproc să se folosească de numele - deci de esenţa - duşmanului ori a competitorului, pentru a-l micşora, pentru a-l împuţina, pentru a-l ridiculiza - aşadar pentru a-l desfiinţa.

De aceea, nu e astfel de mirare că numele depreciativ este, ca şi insulta, la fel de vechi ca si blestemele, la fel de vechi ca şi lumea; lumea fiinţelor cuvântătoare, se înţelege, fiindcă cele necuvântătoare se mulţumesc să ucidă fără a stârni mizerie.

...................

Numele depreciative pot fi considerate ca fiind de două mari categorii, după modul în care îşi fac loc în conştiinţa celui care face uz de ele. Sunt fie de sorginte irţională, fie de sorginte raţională.

Nume depreciative de sorginte iraţională – zise care rodesc – sunt efectele iţite la lumină dintr-un subconştient al datinei.

Astfel ele apar adesea în situaţii conflictuale, ca mici răzbunări. Este evident că într-un conflict aprins, gradul de raţionalitate scade sub presiunea componentelor subiective şi afective, astfel încât singurul lucru care mai contează - uneori în dauna adevărului - este rănirea adversarului. Din păcate exemplele sunt atât de numeroase în viaţa noastră cotidiană, încât a le aduce pe hârtie ar fi un act inutil.

Şi totuşi, să încercăm (cu naturaleţe!), mai intai cu un nume depreciativ:

“- Unde ai umblat? La cine ai fost?!! Crezi că-s prost?!
- Da!”

Să continuăm cu o expresie depreciativă:

“- Nu este adevărat!
- Te mint, eu, pe tine?
- A se spune că minţi este un eufemism!! A se spune că eşti mincinos este un pleonasm !!”

Numele depreciative de sorginte iraţională pot şi rodul facilităţii, ca atunci când cineva vrea să minimalizeze o persoană de care se teme. Atunci când avem de a face cu o depreciere primară, simplă, pornită din acelaşi subconştient de datină al comunităţii din care provine depreciatorul, act care se produce din temeri, invidie şi neputinţă, întâlnim cel mai adesea cazurile de “ştirbire a numelui” ori de deformare a acestuia.

Un exemplu aproape uitat este generalul Berthelot, care era denumit de răcanii vremii de pe la noi, “Burtălău” – şi poate că aveau şi de ce, fiindcă mânca câte patruzeci de sarmale la o masă (cules de la un bătrân ofiţer de cavalerie).

Exemplul clasic însă este deprecierea facilă a numelui lui Nicolae Ceauşescu. Apelativul de “Ceaşcă”, dat lui Nicolae Ceauşescu, încă de pe când era în viaţă, este cunoscut de toţi aceia care au trăit în perioada în care destinele lor depindeau de socialismul ştiinţific autohton. Se observă că numele este trunchiat, schilodit şi mai ales scurtat (lăsând la o parte conotaţiile argotice cu conotaţie sexuală), ceea ce indică foarte clar dorinţa vădită şi imedită de a minimaliza şi distruge puterea posesorului printr-un apelativ de neputinţă (“Am fost cu toţii în serviciul lui Ceaşcă” - se scrie în almanahul Caţavencu 1998).

Substantivul propriu “Ceauşescu” – cu valoare de nume al unei persoane detestate – a facut si el obiectul unui alt act de depreciere iraţională facilă. De astă dată avem un fenomen contaminat de cultură, avându-şi originea în practici foarte vechi – ca distrugerea cartuşelor faraonice ori desfigurarea statuilor lui Epaminonda – practici care au fost reînviate la sfârşitul mileniului trecut prin ortografierea numelui, cu literă mică, la începutul substantivului propriu. Practica acestei nerestectaări a Limbii Române a fost generalizată în aproape toate ziarele care au apărut în România postdecembristă, timp de câteva luni. Subliniez aspectul iraţional al actului de depreciere facilă, prin faptul că apelul multor oameni de cultură a rămas neauzit, argumentele rămânând fără putere, până la răcirea maselor întărâtate (se poate spune – fără riscul erorii – că din punctul de vedere al celor care au scris în presă, acţiunea a fost gântită si manipulatorie, fiind raţionala, dar pentru exemplificarea expunenerii, este interesantă doar reactia colectivă iraţională).

În aceste doua cazuri de iraţionalitate în folosirea numelor depreciative se întrevede anticamera imprecaţiei şi calea spre blestem, cu atât mai mult cu cât în esenţa blestemului este foarte des prezentă – ca efect direct – deprecierea celui de blestemat, până la anihilarea sa completă pe toate planurile.

Există însă şi o folosire a numelor depreciative, care este de sorginte raţională. In acest caz, avem de a face cu un fruct al unei intenţii, cu un scop gândit şi – deci au o finalitate clară, gândită cu pragmatism.

De la anularea unui competitor sexual şi până la micşorarea unui competitor politic, trecând prin demonizarea unui eretic şi prin ridiculizarea unui vizionar, fără a ocoli domenii diverse ca arta, meşteşugurile, ştiinţa ori sportul, numele depreciative raţionale au făcut carieră atât în conversaţii private, cât şi în discursuri, în epistolar, în memorialistică, în beletristică, în dramaturgie şi acum, din ce în ce mai mult, în mass-media. Şi fiindcă verba volant, scripta manet - ziaristica este un domeniu inepuizabil de exemple, chiar dacă mai puţin “public” si mai puţin spectaculos decât televiziunea.

De n-ar fi să luăm în linie de calcul decât câteva exemple nemuritoare ale literaturii noastre, de n-ar fi decât să-i luăm pe Eminescu şi pe Caragiale cu toată diversitatea de cazuri şi de forme pe care au dat-o deprecierii, (Veronica Micle i-a apreciat totuşi pe amândoi...), am avea material pentru ani de studiu.

La Caragiale, bunăoară, se merge până într-acolo, încât chiar numele unui personaj este un nume depreciativ în sine – este adevărat că adresat unor categorii ţintă, unor personificări generale si nu unei persoane reale. Astfel îi avem pe Caţavencu – de la caţă, o fiinţă care bate din gură ne-ncetat şi clevetitor; Dandanache – de la dandana, o boacănă făcută de unul neîndemanatec şi tâmp, o boroboaţă care poate da multe peste cap; ba chiar, îl avem pe Cetăţeanul Turmentat – apreciere deloc măgulitoare la adresa electoratului, fiindcă turmentarea (fr. tourmenté - chinuit) este şi râmăne veşnica şi mizerabila ebrietate.

La Eminescu – fără a mai vorbi de bulgăroi, de grecotei de găgăuţi ori alţii – găsim, în strofa finală a Scrisorii a III-a, “... să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei...”, ceea ce – la nivelul folosirii numelui depreciativ – este o reuşită de excepţie. Cu aceeaşi putere pe care a dat-o articolelor sale gazetăreşti si aici, în poezie, Eminescu izbuteşte fără greutate, să dea două nume depreciative, colective şi implicite unui întreg segment social – clasa politică a vremii sale!... a vremurilor in general.

Şi ce oare se potriveşte mai bine pamfletului ori epigramei decât deprecierea şi – prin consecinţă – numelui depreciativ.
Este cert că limbajul depreciativ se schimbă în formă, dar el rămâne neschimbat în fond, chiar dacă a migrat spre forme de expresie care sunt contemporane modalităţilor noastre de percepţie – de aceea esenţa deprecierilor făcute de autori, de talia celor citati mai sus, a rămas dureros de vie şi de actuală.

Pentru a fi însă cu totul în contemporaneitate, vom căuta exemple în ziarele actuale – un izvor parcă nesecat de unde putem alege mai ales forme de nume depreciative.

Vom Selecta “Academia Caţavencu” şi Evenimentul (Excrementul?...) Zilei – publicaţii pe care le citesc.

Pentru numele cotidianul Evenimentul Zilei am ales – din menţionare – o formă de depreciere care îşi are originea în necesitatea de a vinde titlul articolului, o necesitate care face că, ziaristul se lipseşte de politeţea elementară, atunci când vorbeşte despre o persoane. Această lipsă de bună cuviinţă se hipertrofiază atunci când este vorba depsre o persoană publică de notorietate şi cu atât mai mult – amtitor – când este vorba despre un înalt demnitar de stat, fie că este de dreapta, fie că este de stânga, după politica de moment a publicaţiei. Mentionez că Evenimentul Zilei nu este un exemplu extrem, ci unul curent.

Nimeni nu pretinde unui tabloid de azi, să folosească adresări cărora eticheta internaţională le dă sonorităţi pompoase ca “Excelenţă sa/voastră/etc”. Folosirea prenumelui sau a functiei, ar da un minim de politeţe exprimării. Ne-am obişnuit însă deja cu o modalitate de apelare directa – venită de peste Atlantic, care contine insa, intotdeauna, o forma de depreciere raţională sub pretextul internaţional al luptei pentru democraţie şi impotriva cultului personalităţii – pretext slab, în măsura în care nu familaritatea excesiva în adresare, crează egalitate în drepturi, aşa cum nici nu scade puterea celui care uzează de putere.

Astfel în Evenimentul din data de 24.01.2002 se poate citi un titlu care, prin modul în care foloseşte numele depreciativ indus, este foarte complex:

“Năstase îşi face griji pentru limba română, Iliescu pentru limba rusă”.

Este de subliniat faptul că este evident că autorul NU doreşte să atace cele două personalităţi politice, dar din nevoia de a-şi vinde articolul, îi dă acestuia un titlu care are o formă chemată să deprecieze persoanele despre care vorbeşte, printr-o inducţie subiectivă, dedictă segmentului de cititori ai publicaţiei. Astfel a spune “Năstase” şi “Iliescu” în loc să se folosească prenumele sau măcar atributele funcţiilor lor, îi micşorează, îi popularizează, fără a-i face mai populari – dimpotrivă. Intregul context al alegerii titlului este menit să discrediteze reprezentatul instituţiei “Preşedintele României”, facându-se aluzie la studiile sale sovietice şi mizându-se pe un instinctiv sentiment local antirusesc. Citirea articolului dezminte însă titlul. Prea târziu, deprecierea a fost realizată, persoana a fost discreditată - şi dacă un citittor nu a avut timp să citeasca articolul, rămâne cu ideea că Ion Iliescu este un filorus, deci un KGB-ist, deci un trădător.

Publicaţie de satiră şi pamflet, gata să biciuiască orice slăbiciune, Academia Caţavencu nu foloseşte decat arareori astfel de trucuri, ieftine din punct de vedere gazetăresc, ci altele, mai elborate şi uneori, chiar perfide. Astfel jurnaliştii de la Academia Caţavencu practică, spre exemplu o răsturnare de sensuri a unui citat, semnificativă prin subtilitatea numelui depreciativ care rezultă:

“- Şefu’, aşa cum a recomandat şi NATO, dar până la urmă tot dumneavoastră aţi dispus, am redus bugetul pentru apărare...” (un parlamentar către Ion Iliescu)”

Numele depreciativ raţional porneşte, de regulă, din intenţia cuiva, adresată subiectivismului altuia (altora), astfel încât să atingă efectul deprecierii numelui altcuiva. De astă dată insa lucrurile nu se petrec astfel.

Bietul parlamentar se adresează şefului său de partid într-un mod familiar. Pe deasupra mai are şi dificultăţi în a se exprima într-un mod inteligibil. Jurnalistul de la Academia Caţavencu, un profesionist asemănător unei pisici la pândă, nu iartă, prinde fraza, o scoate din context şi iată-l facând din apelativul, aproape duios al unui vechi colaborator, un termen de minimalizare al unui Şef de Stat. Iată cum, citând o fraza idioată, numai prin redarea ei în săptămânalul unde scrie, jurnalistul îl transformă implicit pe Ion Iliescu în şeful unor idioţi, deci idiot el însuşi – şi reuşeşte perfect acest lucru.

Această modalitate de a folosi un nume depreciativ şi – mai ales – de a crea o imagine de nume depreciativ în mentalul celor care citesc, este una dintre cele mai ridicate si subtile forme ale numelui depreciativ raţional.

Este arma creerii de imagine publică. Este o armă foarte puternică într-o lume în care – din ce în ce mai clar – un vot poate căpăta valoarea unui glonţ, aşa după cum spunea acum un secol şi jumătate Abraham Lincoln.

Tot în Academia Caţavencu, putem întâlni şi încălcarea politetei datorate oricui si – cu atât mai mult – unui înalt demnitar de stat, dar într-un fel cu totul diferit de exemplul dat anterior, din Evenimentul Zilei. Este vorba de astă dată de o atitudine de micşorare de imagine, practicată, indistinct, faţă de cel aflat la putere, fiindcă dacă în mod constant atac acea persoană, îmi voi face un auditoriu din cei nemulţumiţi şi din cei veşnic nemulţumiţi.

Încă o dată, folosirea numelui depreciativ îi aparţine jurnalistului, dar cum el pozeză în rolul de “pană” celor care – ştiind cum scrie sau dorind să citească opinii pe care doresc să le audă – îi cumpără ziarul, devine de fapt deprecierea operată de vocea unei mulţimi.

Putem exemplifica printr-un alt caz în care – de asta data un diminutiv de afecţiune – devine o minimalizare, o coborâre adusă unei persoane, doar fiindcă nu se potriveşte cu calitatea ei de om de stat. Găsim în Academia Caţavencu, într-un număr din 2002, apelativul de “Ionică Iliescu”. Dacă Ion Iliescu ar fi poate bucuros ca apropiaţii săi, în familie să-l alinte astfel, de la un străin, prin poziţia pe care o ocupă acesta, diminutivul devine un nume depreciativ dintre cele mai urâte… şi eficiente.

Aşa cum spuneam la început, oamenii au avut porecle. Mai apoi, oamenilor mari, li s-au dat porecle – ca fruct al linguşirii sau al aprecierii – porecle care se numesc “apelative de calitate”. Aşa au fost un Alexandru cel Bun, un Ştefan cel Mare, un Mircea cel Bătrîn ori un Mihai Viteazul, ca să cităm din galeria noastră de arhetipuri.

Ziariştii au preluat acest model pentru ca, prin antiteză, să dea unor persoane cu o notorietate, mai mult sau mai puţin trecătoare, calificative care devin prin comparaţie, ridicole nume depreciative.

Şi fiindcă jurnaliştii de la Caţavencu nu puteau rata ocazia unui asemenea procedeu, putem cita titlul unui articol de la sfârşitul anului trecut:

“ Adrian Copilu’ Minune cel Viteaz: cinci dintr-o lovitură”

făcând astfel aluzie la basmul (Fraţii Grimm, Charles Perault) cu “Croitoraşul cel Viteaz - şapte dintr-o lovitură”, dar accentuând pe apelativul de “cel Viteaz”, nume cu o conotaţie prea mare în mitica noastră istorică, pentru ca deriyoriul să nu acopere pe oricine ar îndrazni sa-l poarte, contextul fiind accentuat de ocupatia si aspectul celui caruia ii este alipit.

Si dacă ne aşteptam să găsim astfel de reacţii faţă de lumea politică şi faţă de subproduse cu pretenţie de acces la artă şi cultură, iată că tot în Academia Caţavencu găsim un joc de cuvinte la adresa unui scriitor de renume care, desigur că trebuie să fi fost şi contestat, aşa cum a şi fost dat în judecată pentru plagiat, dar a cărui critică depăşeşte ceea ce se scrie într-un săptămânal de satiră (de tipul “canard” - cum se numesc astfel de plubicaţii la fancezi).

Exemplul este grăitor de la sine, fără a mai necesita comentarii:

“Umberto Eco, un Umberto cam fără Eco-u...”

Ecou...?

Da, numele depreciative sunt generatoare de ecou. Un ecou de cele mai multe ori foarte dăunător celui de care se loveşte deprecierea.

Şi dacă “toate-s vechi şi nouă toate”, de ce să ne mirăm că numele depreciativ dăinuieşte din vatra focurilor tutelare şi până azi, într-un cotidian de beton şi sticlă?

E limpede că şi farmecul cuvintelor şi puterea numelui mai au mult până să piară. Dar oricât de dăinuitoare ar fi numele depreciative, igiena noastră interioară cere să ne spălăm sufletul de ele, fiindca dacă nu sunt arme, sunt doar semn de răutate, sunt doar semn de răzbunare, sunt doar semn de perfidie, sunt ca plasa de păianjen şi... sunt seminţe de blestem.







________________

Cuvantul - argint viu - între putere şi spaimă - schiţă de pseudoeseu –

Motto :
Si a zis: - Să fie lumină! - şi a fost lumină...
(din cultura - deja de veacuri - universală)




Mai întâi a fost Cuvântul...

Mai apoi, după ce omul a fost om - om în omenescul înţeles al Cuvântului, om dincolo de alcătuire, dincolo de bâtă, om dincolo de stăpânirea focului – omului dintâi, omului de la început, evadatului din fiară, i-a fost dată puterea vorbitului… Fiindcă omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea Cuvantului.

Şi fiindcă omul pe vremea aceea era recunoscător, omul a folosit vorbirea şi omul a mulţumit că e om - om cu muierea lui, la focul lui, cu copiii lui, lângă carnea lor. Aşa a făcut omul, fiind un om care învăţase cuvânta.

Iar omul când ştie, vrea.

Şi când vrea, poate… şi face!

...

Tot aşa, mai întâi au fost cei chemaţi – slujitorii, mai apoi cei aleşi - ucenicii lor, mai târziu unii şi alţii - din auzite… până astăzi, când noi toţi, de-a valma, folosim cuvintele pentru a lega punţi din lume peste lumi, spre năzuinţele noastre. De la mulţumire la dorinţă n-a fost decât un pas mărunt. De la dorinţă la cerinţă a urmat un pas firesc - ruga, iar de acolo şi până la a lua Cuvântul în deşert - n-a fost drum nici cât de aci şi până colo. O nimica toată.

Şi aşa, dacă din mulţumiri s-a născut ruga, apoi şi din rugă s-a născut blestemul, pentru ca mai apoi, printr-o genealogie nu foarte incertă, din blestem să purceadă imprecaţia, înjutătură şi surorile ei bune: ocara şi sudalma.

Mulţumirea e firavă, aproape stinsă, fiindcă nu mai poate răzbate dintre atâtea glasuri. Rugăciunea este încă vie, dar este mai ales a preoţilor – lumea lasându-le lor acestă preocupare şi, fiindcă time is money, ei iau salariu pentru a se griji de grijile noastre; ba, ne mai rugăm şi noi – de frică – dar frica trece şi uităm să mulţumim.

Blestemul însă e încă tare, fiind tot atât al celor ce stiu şi pot, cât şi al celor cuprinşi de disperarea spaimei şi a neputinţei. Descendenţa blestemului a ajuns pe acelaş drum cu vinul – de la o bautură sacră, la o băutură profană – adică de la magia cuvântului, de la sacru – la vulgar, iar dacă blestemul este o agresiune definitivă, apoi injurăturile şi cortegiile lor de necuviinţe sunt doar un cotidian cenuşiu cu gândaci pe un perete murdar şi scorojit.

Chiar sintaxa blestemului arată decadenţa lui.

Folosit de Stăpânii Artei, el este rostit la indicativ prezent, în numele clar al unor forţe care nouă (din fericire) ne rămân ascunse. Este un act distructiv, de la un prădător la alt prădător, fiind însă, cel mai adesea, o indeplinire a voinţei unei prădător asupra unei ţinte care va fi anihilată. Aşa cum face un comandament militar cu un duşman, rece, fără semtiment - pentru că ceea ce trebuie împlinit, se împlineşte.

Folosit de profani, de noi toţi cei care avem dreptul la compensarea protestului nostru suprem, de noi cei care ne simţim nedreptăţiţi sau impuţinaţi pe vecie, el capătă osatura logică a dorinţei şi a nesiguranţei – purtat de spaimă, blestemul nostru are o valoare virtuală. Şi virtual fiind în sufletul celui care cere, el are haina sintactică a formelor condiţionale, în care opţiunii imprecatorului i se poate opune eşecul.

Şi oare dacă un blestem este rostit despre cineva, în loc să i se adeseze direct, de ce să ne mire că vom întâlni adesea disoluţia, în forţa de act pe care o dă conjunctivul ori, dimpotrivă, sărăcia imperativului, o sărăcie care trădează vidul puterii, fiindcă aşa cum am arătat mai sus, cel care poate, face şi nu latră.

Si fiindcă de multe ori blestemul profan izvorăşte din vorbă peste vorbă, schimbate cu alte vorbe peste vorbe, într-un lung şir de cuvinte, de la reproşuri la insulte, de la refuzuri la neacceptări, de la molestarea eu-lui, la mortificarea sufletului, trecând întotdeauna prin vămile suferinţelor şi umilinţei, şi fiindcă toate se petrec între făpturi aflate pe poziţii ce devin antagonice şi se înstăpânesc ca fiind ireconciliabile, şi fiindcă uneori el vine ca o încheiere, ca un satâr care seacă lumea de orice înţelesuri, blestemul profan iese adeseori din lumea reală ca să intre în lumea fictivă a creaţiei, fie ea populară ori cultă. De aceea, noi, pe acesta, îl cunoaştem mai bine - şi este în firea lucrurilor să fie astfel, fiindcă nu s-a năzărit încă fiinţa care să aibă minţile într-atât de fugite de cuibul lor, încât să cânte blesteme adevărate – nu de alta, dar nici nu ştii Cine le aude, Cui le duce vântul şi ce va face Acela cu ele şi nici nu poţi să le dai, aşa, ca pe flori, pe mâna oricui. Iar de scris, apoi nici că s-a pomenit!

Să doinească cineva despre blestemul ce se va abate peste iubitul plecat... Să zvonească despre cei părinţi care si-au blestemat copiii... Ori despre unul care s-a mâniat pe Cel Bun... Da, toate acestea s-au făcut şi sunt cu putinţă şi într-un fel arată, nu blesteme, ci doar umbra cuvintelor care s-ar putea folosi ca să blestemi pe cineva. Arată mai ales ce urgii ar trebui să lovească o fiinţă care se cuvine blestemată, dacă te duci să-l plăteşti pe cel care stie să o facă. Este mai mult un fel de a spune: “Nu face asta, că-i bai! Bai mare!”

Blestemul profan, cel care apare din texte culese, este mai ales, dincolo de expresia de durere a celui care-l doineşte, dincolo de dorinţele acestuia, este o ameninţare.

Oricum, sigur este că iubirea a dat naştere la cele mai multe blesteme profane. Fie că a fost iubire curată de Dumnezeu, fie că a fost iubire sfântă de părinţi, fie că a fost iubire aprinsă după jumătate.

Ele, blestemele din dragoste, sunt spuse din suflet, din rărunchi, de acolo din adâncul făpturii unde n-a mai rămas pic de nădejde. Sunt expresia nevoii urlânde de a spera o compensaţie pentru ceva care este şi pare iremediabil, sunt o agresiune absolută, menită să răspundă ireparabilului produs de o agresiune care poate fi – văzută de partea cealalta, în subiectivismul ei – ca benignă sau minoră.

Şi astfel, este aparent surprinzător, să vedem că partenerul părăsit ori înşelat – şi oare câti n-au trecut prin asta – poate cere pentru fiinţa iubită, de la ardere şi până la ologeală; orice cazne ce ar putea trece prin târâitul şarpelui şi prin pierderea a tot ce e mai frumos pe lume. Am spus: surprinzător - şi nu-I aşa, fiindcă sunt lucruri care în subiectivismul fiecăruia capătă valori de catastrofă cosmică.

Umilinţa, minciuna, părăsirea, jignirea, delăsarea, lipsa de respect, toate date ca preţ al dăruirii complete, sunt tot atâtea forme de agresiune care, chiar atunci când par fapte de toată ziua, pot sfâşia un suflet şi pot marca o fiinţă cu stigmatele unei dureri ce se cere stinsă, anulată – o durere ce se cere rascumpărată.

Şi ce oare mai poate răscumpăra o fiinţă agesată atât de amarnic decât ceva tot atât de amarnic - blestemul. De fapt, e vorba despe dragoste, o dragoste aprinsă. Este vorba doar de dragoste… şi blestem.

Şi dacă o “maicuţă bătrână cu brâul de lână” se vede părăsită în bătătura-i cu mult mai bătrână, şi dacă timpul trece, aşa cum numai el ştie el să treacă, pentru oamenii orfani de prunci, şi dacă vecinele se laudă cu copiii lor care vin, care se însoară, care au copii – copiii copiilor – care sunt nepreţuiţii nepoţi ai nemuririi, si dacă al ei nu mai trimete vorbă, nu mai scrie, nu mai vine, dacă el uită că un pântece a putut să-l poarte şi să se sfâşie de mândră durere ca să-l aducă pe lume, şi dacă toate astea nu mai au loc într-un suflet prea uscat de aşteptare şi dacă nu mai e loc de vorbe bune într-o gură prea uscată de atâta chemat în somn, şi dacă ochii – care nu mai pot plânge fiindcă nu mai au lacrimi nici măcar de jale, învăţaţi cum au fost numai cu lacrimi de dor – si dacă ochii se ridică la cer şi cer cerului să bată!? să bată cu urgie!! cine să se mire? Că dacă se vedea cea măicută, lovită, pălmuită de feciorul ei, şi blestema, de fapt, doborâtă de aceeaşi părăsire, ar fi blestemat…. şi nima nu s-ar fi mirat. Fiindcă pentru un părinte, părăsirea este o lovitură, iar lovitura de părinte este un păcat de moarte. Si de fapt tot de dragoste, o dragoste sfântă, e vorba... şi vorba şi blestemul.

Iar dacă la urmă cel băiat, blestemat de fata pe care a lăsat-o, blestemat de mama pe care a uitat-o, se vede lovit şi nevoit, dacă se vede pustiit şi dacă ridică şi el ochii la icoane şi se roagă să fie izbăvit şi nu este, şi nu are cum să fie, fiindcă blestemul de parinte e un greu blestem – care vine încă din vremurile când Strămoşii ne apărau şi ţineau locul Celui care nu se suise încă pe Cruce, ca viaţa să-Şi dea în veac peste veacuri, pentru răscumpărarea păcatelor noastre – şi dacă flăcăul vede că degeaba cere de la Dumezeul, pe care din suflet îl iubeşte curat, ce se întâmplă? Se mai roagă o dată şi încă o dată, fiindcă de când au început oameni a vorbi şi după ce au mulţumit pentru că le+a fost dat vorbirea, de atunci nu încetează a se ruga şi a cere, ştiind că vorbele sunt gata să deschidă drumuri fermecate cu puterea lor care a scos Lumina din Întuneric.

Flăcăul se mai roagă şi iar se roagă.

Dar nu este îndeajuns să ceri – trebuie să poţi şi da ceva în loc, măcar uneori. Şi dacă nu mai ai ce, fiindcă iubirea de Dumnezeu este o poruncă mare dar nu şi singura, atunci... Atunci te rogi degeaba.

Văzând că se roagă şi nu capătă răspuns, omul începe a se lepăda, mai apoi a huli, a ocarî şi, într-un târziu a blestema.

Şi de fapt, tot de dragoste înşelată, de părăsire şi de lovire este vorba… şi vorba şi blestemul.

Iată deci că blestemul de toate zilele, este un produs al agresării unei fiinţe care are acută nevoie să spere că poate primi o contravaloare dată suferinţelor ei. Blestemul este însă, mai ales în astfel de cazuri, un strigăt de neputinţă.

…

Da, cuvântul este, în gura omului, ca argintul viu – o cratimă între spaimă şi putere – un miracol care poate face şi desface.

Şi, de aceea, am crezut că va fi mai bogat să dorim a izvodi, cu ajutorul lui, al cuvântului, înţelesurile blestemului, decât să încercăm sa-l prindem, să-l cuprindem, să-l dezgolim, să-l decorticăm, să-l disecăm şi să-l golim de fiirea lui Divină, printr-o pragmatică şi doctă cercetare.

Oricum, să ne ferească Cel Puternic, de blestem!... mai ales dacă-l rostim.

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI ROMÂNESC INSULĂ DE CREDINŢĂ ÎNTR-O MARE BARBARĂ

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI

ROMÂNESC

INSULĂ DE CREDINŢĂ

ÎNTR-O MARE BARBARĂ

Motto: Vreme trece, vreme vine

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi a făcut semn fiecărui neam.

Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera iar neamţului i-a dat şurubul.

Dintre evrei, l-a ales pe Moise şi i-a poruncit: “Tu, să scrii o Lege!” Iar proorocilor le-a spus: “Îl veţi răstigni pe Fiul Meu Cel Iubit, Iisus... şi după aceea o să înduraţi mult necaz şi prigonire iar pentru acestea, Eu am să las banii să curgă peste voi ca ploaia”.

L-a chemat pe ungur şi i-a găsit, din câte avea pe lângă Sine, jucării: “Iaca, ţie, îţi dau botfori şi pinteni şi râşniţă, să-ţi faci sfârcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii şi să fi plăcut de femei”...

Turcului i-a spus: “Tu să fii turc, dar să ai putere asupra altora cu sabia”.

Sârbului i-a pus în mână sapa şi în minte încăpăţânarea.

Pe rus l-a învrednicit să cânte cu rachiul şi să se dovedească meşter cerşetor prin iarmaroace...

Pe român, văzându-l că se naşte, l-a atins cu degetul şi i-a zâmbit: “Tu o să fii creştin” - i-a zis.

…

Şi fiindcă într-adevăr Dumnezeu i-a lăsat pe farisei să-I suie Fiul pe Cruce (frumos meşter dulgher, bătut în cuie de fier), mare parte din lumea este azi creştină.

Dar oamenii sunt îndărătnici şi cu inima împietrită. Nicăieri, în lumea toată creştinismul nu s-a ivit de la sine. El a fost adus de putere, pe aripile unei voinţe politice.

Nicăieri? Nu.

Nu, fiindcă românul trebuia să se fie creştin.

Doar în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, credinţa în Cel Care S-a jertfit pe Cruce s-a născut, printr-un miracol, aici departe de locul ei de origine. Şi poate că-i doar o părere că românii au fost departe, poate că-i doar o părere că exită o altă baştină pentru creştinismul românesc.

Ce a fost oare aici, atunci de mult, la vremea când se năşteau românii?

Întâi de toate un spaţiu de romanitate care, provincie de limes fiind în timpul unor nesfârşite sfâşieri lăuntrice şi mai apoi ţinut lipsit de puterea prigonitoare a unor autorităti centrale, a fost şi a rămas, mai ales după plecarea legiunilor - din timpul ororilor lui Diocleţian şi până la falsa convertire a Sfântului Mare Împărat Constantin - un azil pentru năpăstuiţii fii ai Domnului.

Unii au spus că romanii au plecat din Dacii părăsindu-le pustii, ca pe nişte ibovnice bătrâne. Pace lor, în orbirea lor! Or fi plecat romanii şi sigur că au plecat chiar mulţi, dar şi mai mulţi au venit în locul lor, tocmai fiindcă ei plecaseră - aceia care doreau un loc în care să nu fie cu totul străini şi să se poată închina în voie, fără a fi bătuţi pe crucile de care nu se credeau vrednici, făra a fi aruncaţi la fiarele în ale căror măruntaie nu găseau cinstea unui mormânt, fără a fi arşi de vii, ca măcar prin felul de a fi ucişi să fie siliţi să aibă funeralii păgâne.

Au venit aici şi mame, şi taţi, şi copii, au venit aici fraţii întru Hristos, chemaţi de fraţii întru Hristos care vieţuiau aici. Au venit aici creştini la alţi creştini, ca în veac să se prefacă în români creştini şi să ducă, până în zilele - pe atunci nebănuitele - zile ale prezentului nostru, mărturia cuvintelor sacre ale primelor vorbe de închinare şi de cult. Şi mult s-au rugat pentru ca rogatio să dăinuie prin veacurile năvălitoare şi să se prefacă în rugăciune!

Iar dacă ar fi fost creştinaţi de alţii, n-ar fi fost ei arieni, ca şi prădalnicii creştinaţi, tot pe aceste pământuri, de Episcopul Wulfilla? Arianismul neamurilor gotice a plecat însă cu ei şi s-a pierdut în lumea în care puterea începea să se folosească, încă de pe atunci, de religia care se va proclama, o mână de veacuri mai târziu, ca fiind universală.

Aici, în lumea aceasta de ţărani, de stăpâni înarmaţi şi apărători prin dat ai pământului lor, românul s-a născut creştin la sate şi nicidecum în urbii, ca în tot imperiul - şi de aceea poate la noi, unde nu existau pagani, păgânul nu a fost niciodată închinătorul la idoli, ci necredinciosul. Da, românul s-a născut creştin şi nobil. După ce alţii l-au legat de glia pe care i-au luat-o, luându-i totodată şi nobleţea care decurgea din stăpânire - dar care în adânc, ca şi pământul, a fost şi este a lui - românul a rămas ceea ce era : creştin.

Aici, ca nicăieri, într-un loc în care , pe atunci, nici o aprigă putere nu a fiinţat timp de secole de-a rândul, nu s-a iscat nici voinţa politică care, sprijinită pe religie, să-i spună omului cum trebuie să creadă, ca asa trebuie şi nu care cumva altfel. Şi aşa, românul a crescut şi a prins a se întrupa sub apărarea creştinismului său particular, fără a fi lovit de erezii - care nu sunt decât oglinda ce arată chipul obosit al unei instituţii, nevolnică în a da răspunsul de graţie aşteptat de cel în suferinţă.

Câte bordeiuri, atâtea obiceiuri - şi oriunde mergi prin ţara asta, creştinismul este acelaş şi totuşi atât de împământenit locului, desigur în mărunte datini locale, dar nu oare tocmai detaliile dau dimensiunile unei specificităţi? Astfel, fiecare zonă rurală are propriile ei obiceiuri creştineşti - obiceiuri, pe care înstrăinaţii din cetăţi le-au luat şi, cetăţile prefăcându-se în oraşe, le-au sucit, le-au întors, le-au gândit şi în bună parte le-au pierdut.

Creştinismul natural al românului a fost drept, în toate înţelesurile adevărate ale acestui cuvânt. A fost drept şi drept fiind, este ortodox. Acest lucru a fost posibil, fiindcă nimic nu a fost impus, nimic nu a fost cerut, toate venind de la sine, fiind acceptate prin alegerea dată nouă de liberul arbitru. Lăcaşul în care se adună credincioşii este pentru toţi, biserica;

Sfânta Sfintelor însă, acolo unde, în fiece clipă, omul îl proslăveşte pe Dumnezeu a fost, dintotdeauna, în sufletul românului. Şi de aceea face numai ce zice popa şi nu ce face popa... Şi dacă popa nu zice bine, lasă-l pe popă să vorbească - câinii latră, ursul merge.

Românul simte că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Simte - iar simţirea este atât de adâncă încât nici o ştiinţă nu i-ar putea da acelei simţiri putere, după cum nu ar putea să o zdruncine. De aceea când catolicii au găsit ortodoxia românească în arcul intracarpatic, n-au găsit şi vorbe care să li se pară oamenilor altceva decât năzăriri de oameni zănatici - şi toate eforturile papalităţii n-au făcut nici cât o boare printre ramurile unei păduri de brad.

Dincoace de Carpaţi, poate ca ierarhii Bizanţului ar fi avut oarecare trecere, fiindcă înţelegerea felului de a crede al românilor era mai aproape de mintea lor, decât de aceea a prepuşilor Romei, dar, ca şi Bizanţul însuşi, biserica lui era slabă şi ierarhii înspăimântati de puterea crescândă a islamului, faţă de care Roma nu părea cu nimic mai bună. S-au bucurat să facă rost ba de trei, ba de două mitropolii şi au lăsat oamenii în boii lor.

Ortodoxia românească a avut puterea unei balade. Transmisă oral de zeci de generaţii ea trăieşte şi renaşte, mereu nouă, dar odată scrisă a devenit captiva unor file de hârtie - fiindcă scrisul rămâne. Credinţa românilor a fost întotdeauna nouă şi tânără - dureroasă şi bogată doină - dar de când a fost mărginită în biblii şi tetraevangheliare, în limbi străine, a început să îmbătrânească. Şi fiindcă omenia românului, aşezată de Dumnezeu în bătaia vânturilor, nu s-a închis niciodată în sine, când Patriarhul a fost la greu, atunci, au primit şi românii, Roma, din omenie. Veacurile însă au putere şi lucrurile, chiar cele mai sfinte, la unii ajung uneori să se schimbe - însă cu toată puterea veacurilor, ei au fost neînsemnat de puţini.

Trăind într-un spaţiu unde venituri cu felurite gânduri, au poposit obositor de des, românii au avut mereu de reazăm pentru răbdarea lor, acea Sfântă a Sfintelor pe care nimeni nu a putut-o într-adevăr atinge.

Şi fiindcă românul ori rabdă, ori luptă având, atât pentru tăria gândului, cât şi pentru şuierul sabiei, dreapta lui credinţă care face parte din el, pentru că aşa e bine, pentru că aşa a fost şi pentru că aşa este, pentru că aşa au făcut ai lui şi pentru că, dacă nici el nu va face altcumva, apoi nici copii lui nu vor putea face altfel, românul nu refuză şi nu respinge. Dacă valul mării izbeşte o faleză, se întărâtă şi, mai rău, izbeşte a doua oară, mereu, până farmă. Dacă s-ar fi pus de-a curmezişul, din respingere în respingere ar fi fost sfărâmat. Nu, el a a fost şi este ca o plajă: valul a urcat, s-a prăvălit, a inundat, apoi a dispărut în nisip - iar românii au primit în nisipul fiirii lor tot ceea ce a venit, pentru a se topi acolo, fără amintire şi fără nume.

Vremurile au crescut, au trecut şi s-au dus. S-au pierdut, fărâmituri la masa lumii, dar noi am rămas aceiaşi, mai luînd câte o vorbă, mai înţelegând câte un semn, mai primind câte-un ires, dar fără a ne schimba firea şi fără a schimba sufletul tainelor lăsate moşilor pentru a ne fi lăsate nouă, înadins ca noi să le le putem lăsa altora, mai departe, spre timpul când anii nu vor mai avea număr, ca să poată fi socotiţi.

Stând aici în calea şuvoaielor lumii de-afară, având deseori malurile rupte şi fiinţa potopită, ortodoxia românească a rămas o insulă de crediţă proprie într-o mare barbară.

Fiindcă la români, ortodoxia-i o datină.

MODESTIA

MOTTO:
Il y a une fausse modestie qui est vanité,
une fausse grandeur qui est petitesse,
une fausse vertu qui est hypocrisie,
une fausse sagesse qui est pruderie…
La Bruyere

Jules Renard zice undeva: La fausse modestie, c’est mieux que pas de modestie du tout.

Eu nu sunt de acord cu el! De ce?

Pai... Ce este modestia?... fiindca exista o capcana in a raspunde, privind numai acea nunata care se potriveste caracterului nostru sau aprecierilor noatre morale.

Desi nu e subiect de anul nou, ma amuza sa despic un pic firul in patru pe aceasta tema, acum in aceasta cumpabna a anilor.

Sa plecam din start, stiind ca in discutia de fata, ne referim la termeni care apartin culturii noastre crestine-europeeene si nu la modalitatile si abordarile unor culturi care ne sunt in intregime straine, cum ar fi acelea cuprinse in termenul japonez kenjōgo sau in abordarea filo-theozofica (tot japoneza) numita Shingon.

Daca primul termen se refera la o modalitate de politete proprie poporului japonez, a doua contine invataminte ale caii budiste, oarecum comune tuturor sectelor acesteia.

Nu, eu ma refer la modestia noastra europeana, atat de plina de influenta romantismului si crestinismului, incat semnificatia de origine a fost rasucita si foarte subtil denaturata…

La autorii antici, sensul radacinii semantice se pastreaza atat in cuvantul modestia, cat si in cuvantul modestus, primul derivand din al doilea, iar acesta din urma, avand ca origine radacina modus => masura, dimensiune, cantitate…


In latina, termenul modestia inseamna, in mod general (limbaj usual) = moderatie, masura,

Metaforizand, autori antici precerestini l-au folosit insa ca:

- la Tacitus = blandete, mediocritate, capacitati mediocre, a vorbi mult despre propria incapacitate, viata fara stralucire, pozitie sociala umila,

- la Cicero = temperanta, rezerva, retinere, virtute, cinse, moravuri bune

- la Quintilian = intelepciune in gandire si discurs (pentru oratori), respectul datoriei,

- la Caesar = a tine la disciplina militara, a fi disciplinat.

- la Pliniius = pudoare, decenta, rusine

Asa cum se vede, urmand logica folosirii cuvantului, in raport cu moralitatea si mentalitatea epocii, observam ca de fapt ne intoarcem la termenul general = moderatie, masura, fie ca este vorba despre comportament sau despre anumite insusiri.

Dar la noi care sunt sensurile oare, pentru acest cuvant venit din franceza??

La noi cuvantul este o imediata dovada a manifestarii unui complex de inhibitie, fiindca se sprijina in primul rand pe sinonimul (imperfect) smerenie, care la randul sau – cand nu vorbim de ale credintei – inseamana umlinta ca semn de respect.

In fapt, in limba romana, modestia inseamna in primul rand umilinta!

Desigur ca si in limba noastra termenul este complex si complet. Pana a trece insa la alte definiri, sa vedem care este lista sa de antonime: aroganţă, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, lăudăroşenie, trufie, vanitate

Inca o concluzie intermediara – prin evidenta logicii sensurilor – daca antonimele sunt toate niste termeni care arata excese, inseamna ca si modestia, in limba romana, arata manifestarea unui exces --> deci iata dintr-o data pierderea calitatii sale principale, acela de mediu, de moderat, masurat.

Avem deci intr-o parte oamenii care au niste trasaturi excesive de un fel si altii, de cealalta parte, care au trasaturile antonime de alt fel, care sunt – trebuie repetat – decat tot trasaturi excesive.

Acum sa ne intoarcem la punctul de referinta: NODEXul.

NODEXul este… modest! Modestia = Caracter modest; lipsă de îngâmfare. :-D

Si daca facem o simpla calatorie la cuvantul modest (ca sa stim despre ce vorbim), iata ce gasim ceva abia mai putin modest: Modest = Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite; lipsit de îngâmfare. 2) Care are o atitudine simplă; lipsit de pretenţii. 3) Care este simplu şi fără fast. 4) Care este de valoare mică; cu valoare redusă.

Inca o data apare – neexplicit, este adevarat - aspectul represiv, fata de personalitatea subiectului, al majoritatii semnificactiilor termenului.

- Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite --> care se manifesta fara incredere in sine --> adica care este inapt de ase adapta la competitia sociala;

- lipsit de îngâmfare --> care trebuie sa se manifesta astfel incat ‘ceilalalti’ sa nu il considere intr-un anumit fel negativ (ingamfat) --> deci care trebuie sa-si fabrice un portret social;

- Care are o atitudine simplă --> aici se intalneste fondul latin al intelesului;

- lipsit de pretenţii --> manifestare de renuntare si lipsa de combatitivitate --> care are un handicap in parvenirea sociala;

- Care este simplu şi fără fast – din nou respectarea fondului – adica masura.

- Care este de valoare mică; cu valoare redusă --> iar nevoia deprecierii.

Dar de ce vine perechea asta de cuvinte (modest/modestie) in limba romana???

Ce, romanii erau aroganţi, fuduli, înfumurati, îngâmfati, lăudăroşi si trufiasi…. pana a veni unul – tocmai de la Francia - sa-I invete masura??? Si romanii, neavand cuvantul lor, au acceptat… modestia ca vorba si ca modus vivendi?

Mie nu imi vine a crede! De ce? Simplu, fiindca romanii au avut intotdeauna o expresie proprie pentru modestie, o expresie care nu este nici minimizanta si nici represiva: bun simt. Romanul numit azi modest era, pe vremuri, simtit.

Si ca sa fim siguri – desi dintre filele NODEXului transpare umbra unuia din pacatele capitale - hai sa vedem ce zic cei de la care am preluat cuvantul, alegand folosirea lui in secolul trecut, atunci cand … cu pa’soptistii a ajuns ca un parazit al limbii romane si al educatiei romanesti.

1. − Modération, retenue. Anton. excès. (moderatie, retinere. Antonim = exces --> paradoxal aceeasi atitudine din care rezulta ca modestia este un… exces, desi semantic este o cale de mijloc!).

2. − Pudeur, décence. Synon. honnêteté, vertu; anton. impudicité, indécence. (pudoare, decenta. Sinonim = cinste, virtute; Antonim = impudicitate, indecenta --> pana la urma tot despre bun simt este vorba… sau despre nesimtire)

3. Petite pièce de dentelle ou de tissu fin servant à voiler pudiquement un décolleté féminin (mica bucata de dantela sau de tesatura care voala in mod pudic un decolteu feminin --> si aici, tenta legata de tinuta de bun simt este evidenta; bunul simt al epocii)

Parem ajunsi intr-o fundatura! Parca nu imtelegem --> de ce a fost importat acest cuvant in romaneste, desi el la epoca nu a putut fi un neologism, ci a fost un barbarism, adica a inlocuit un termen explicit si existent, fara a aduce sensuri noi?!

Dar nu suntem intr-o fundatura, suntem aproape de capatul drumului: Modestia din limba romana este de origine…. romantico-catolica! Iar acea modestie tipica, era un neologism!

Da, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, modestia cu sensurile ei de astazi este un import facut prin intermediul celor care au adus literatura romantica a secolului al XIX-lea in mentalul burghezo-aristocratic al Principatelor Romane.

In dorinta de fi altfel decat societatea greco-turcizanta a epocii, reintorsii de la studii au adus cu ei toata zestre de cultura a occidentului spre care trebuia sa tanjim.

Modelul literar de urmat - la o epoca in care o fata nu avea voie sa citeasca Cei Trei Muschetari, fiindca textul era indecent si autorul imoral – a fost al tinerei porumbite pura si cu ochii plecati din modestie, neindraznind sa priveasca lumea in fata, din modestie, neputand sa concureze cu viata, din modestie, neindraznind sa-si marturiseasca dragostea, din modestie, aruncandu-se modesta la picioarele binefactorului ei interesat, din modestie, acceptand invinuiri rocambolesti din… modestie s.a.m.d.

Acea fiinta care are un cavaler la fel de modest, a ajuns sa fie simbolul bunei purtari al bunei cresteri si… al ipocriziei crase de dupa epoca romantica.

Azi - intr-o lume in care smerenia religioasa este un caz patologic - impresia de modestie poate fi generata de trei atitudini:

- aprecierea corecta a propriei valorii;

- ipocrizia celui care abia asteapta sa fie dezmintit, ca sa primeasca laude;

- umilinta din motive ascunse, ce vor sluji unui scop cu bataie lunga(fara a discuta de complexe psihice).

Ce este interesant este ca – din sursa in sursa – se descopera ca orgoliul/mandria (unul dintre cele sapte pacate mortale in crestinismul catolic, este un antonim preferat al modestiei, desi este confundata adesea cu vanitatea sau infumurarea sau trufia cu care nu are nimic de a face…. Si asta doar fiindca este un pacat de moarte :-D

Infumurarea si trufia, primul venit din incapacitatea de a mai aprecia corect relatia propriei persoane cu realitatea si al doilea provenind dintr-o hipertrofiere a egoului sunt manifestari, care tin – din punctul meu de vedere – de psihiatru.

Vanitatea este prost definita in toate dictionarele, fiind in fapt nevoia unei persoane de a vrea sa para asa cum si-ar dori sa fie si este un sentiment van… prin definitie.

Orgoliul/mandria reprezinta, ca si modestia autentica, aprecierea corecta a propriei valorii, fara sinonimie insa, fiindca sursa evaluarii valorice difera.

Modestul autoevaluativ este constient de limitele sale si nu se fereste sa le recunoasca: eu recunosc ca in materie de cactusi columnari sunt nul --> nu sunt modest in sensul general acordat cuvantului. Am doar bun simt si atat. Sunt constient de limitele mele.

Orgoliosul autentic este constient de valoarea realizarilor sale, confirmate de catre ceilalti si nu are ipocrizia sa se prefaca jenat de propria sa reusita (v. anecdota de mai jos).

Rezulta ca orgoliul nu este antonimul modestiei, ele fiind doua feţe ale aceluias rationalism autoapreciativ.

De aceea, fata de intrebarea pusa de Jules Renard, raspunsul meu este sec: NU!

Fiindca falsa modestie este intotdeauna o abjectie, in timp ce lipsa de modestie este fie o autoevaluare corecta, fie o dovada de prostie… iar pentru prostia sa, nimeni nu este raspunzator :-D

Iata si anecdota… cu Picaso.

Deja celebrisim, cunoscut pentru originalitate si nonconformism, in aceeasi masura in care este cunoscut pentru zagarcenie, marele pictor invita mai multi prieteni la un restaurant.

La sfarsit patronul ii aduce nota. Picaso o vede, se incrunta o clipa, apoi scoate un creion din buzunar si deseneaza ceva pe dosul notei de plata, pe care o intinde apoi patronului sub privirile inmarmurite ale convivilor.

Patronul pleaca extaziat de averea pe care a primit-o. In biroul sau constata ca desenul nu este semnat. Se intoarce la masa si se inclina umil:

- Maestre, ati uitat sa semnati desenul…

Picaso ridica ochii la el, si cand se lasa tacerea de jur imprejur, spune:

- Ti-am platit nota, nu am spus ca vreau sa cumpar restaurantul!

Lipsa de modestie, trufie, infumurare… sau autoevaluare corecta?

de la VOICU la
SZENT ISTVÁN
- imposibila trădare -

Ce ne facem cu patima??

Asemeni unei neguri care estompează totul în jurul ei, amăgind contururile, păcălind gândul, aburind părerile, patima – în cercetarea istorică – este un factor de zădărnicire al unei munci valoaroase, acolo unde rezultatele reci şi impersonale ale cercetării, ar fi putut fi un gaj de adevăr, demn de luat în consideratie.

În articolul meu despre ‘Moartea lui Decebal’, atrăgeam atentia asupra clişeelor, care se nasc în urma interpretărilor - vădit naţionaliste - ale fenomenului istoric, mai ales atunci cand redarea evenimentelor din secolele sau mileniile trecute, este partinită de simţămintele exaltate ale zilelor noastre bolnave de manipulare şi asmuţire.

În proza eseistică de tip istoriografic patima este contaminarea inteligenţei critice cu pulsiunile instinctuale primare, comune atitudinilor primitive.

Este pierderea muncii depuse.

Unul dintre exemplele care mă bântuie cu tristeţe este acela dat de domnul dr. Mircea Dogaru, ale cărui disertaţii si dezvoltări – scrise şi televizate – pot să pară adesea interesante şi chiar surprinzător de personale. Poate că aş sta agăţat de emisiunile sale sau poate că i-aş citi până târziu articolele şi scrierile, dar... Dar, din păcate, frazeologia este încărcată cu o patimă – nici măcar politică – o patimă a naţionalistului, iar pe mine, patima mă face sa plec.

Fara să discut nici originea politică a naţionalismului, nici valoarea sa în absolut şi nici demonizarea sa actuală, afirm doar că el nu mai poate fi condamnat azi, aşa, ex abrupto, deşi este o constructie de conştiinţă colectivă cu valoare artificială şi indusă >>> ca atare trebuindu-i un timp de devitalizare, ca să poată să dispară in mod natural. Mă mulţumesc să menţionez însă – raportat la cercetarea istorică – că naţionalismul are un cusur major: dacă tu strigi, cu patimă, că ţii cu Ţao, cum să te mai cred eu, că esti corect când vorbeşti despre Mao?!?... cu atât mai mult când cuvintele şi formulările arată tendenţiozitatea expozeului tău.

Iată o mostră luată de pe internet, din două articole despre Alba lui Iuliu şi despre Voicu-Ştefan cel Sfânt* aparţinând autorului mai sus citat:

“Pacea cu ungurii s-a încheiat pe la începutul deceniului 7, când, potrivit cutumelor medievale, Iuliu a pecetluit-o, ca odinioara "Menumorut", dând-o pe "Saroltha", "o fata foarte frumoasa, de a carei frumusete vorbeau de multa vreme duci de prin provincii" (Chronicum Pictum Vindobonense) de sotie romano-maghiarului Geysa. Casatorie aranjata de mama si bunica acestuia, ambele crestine ortodoxe din Ardeal!

Fasta pe termen scurt, fiindca a permis consolidarea primului stat medieval românesc, aceasta casatorie s-a dovedit nefasta pe termen lung: rodul ei, Voicu, cel care si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal, devenit catolic si declansând razboiul de secesiune în 1002, a declansat implicit ofensiva catolica, nicicând încheiata, împotriva crestinilor ortodocsi de la est de Tisa - ROMÂNII.”

Textul este foarte limpede, arătând clar poziţia politică a autorului: un român care protestează prin orice mijloace impotriva ocupaţiei maghiare (din trecutul istoric), folosind chiar şi argumente de ordin religios, argumente fără putere, dar cu o rezonanţă neplăcută în imagistica noastră colectivă: se crează un cliseu >>> prin intermediul propagandei catolice, de fapt românii sunt ţinta finală a ungurilor. Dar… ungurii transilvani sunt în proporţie covârşitoare protestanţi şi, deci, ofensiva catolică din ultimele secole nu este numai împotriva romanilor, ci şi a ungurilor locali, aşa cum este impotriva tuturor celor care nu sunt catolici. Ofensiva catolică este trans-naţională şi – aşa cum reiese din chiar titulatura bisericii – universală. Numărul mare al catolicilor în lume – mai mare decat al ortodocşilor – este faptul unei politici de misionariat agresiv. Realitatea este ca ungurii au fost unealta catolicismului şi nu catiolicismul, pretextul Regatului Ungar.

Nu doresc să continui în aprofundarea acestui subiect sensibil pentru ambele părţi, fiindcă nu aceasta este intenţia pe care caut să o materializez aici şi, cu atât mai abitir, cu cât – român fiind – ştiu că voi deveni, pe parcurs şi orice aş face, mai întâi vădit subiectiv şi mai apoi prea subiectiv >>> obiectivitatea fiind imposibilă în astfel de cazuri, măcar fiindcă subconştientul nostru este îmbibat de clişeele copilăriei, şcolii, televiziunii, propagandelor seducătoare ori chiar clişeelor mediului în care am vieţuit. Ascunse în adâncul nostru ele ies la suprafaţă în mod indirect şi parşiv, ocolind raţiunea.

Nu voi intra nici în discuţii despre modul în care domnul dr. Mircea Dogaru stabileşte că pronumele Geula/Gyula este o formă deformată a numelui de Iuliu, fiindcă poate că – până la urmă - este chiar adevărat.

Totuşi afirmaţia că pronumele/numele este foarte curent în Ardeal ("indicându-l pe latinescul Iulius şi pe românescul Iuliu extrem de răspândit în Ardeal"), este o inexactitate forţată şi intenţionată. Numele latine ale ardelenilor sunt târzii şi au apărut – după conştientizarea politică a latinităţii – ca un strigăt de românitate, în contrapondere cu fenomenul de maghiarizare. Nu voi insista nici asupra faptului că prenumele de Iuliu – ca atare - nu pare a fi supravieţuit nicăieri pe teritoriul ţării (nici la Julea sau Giulea), aşa cum nici un nume/pronume latinesc nu pare a fi trecul vadul secolelor întunecate. Nu voi spune nici că este foarte probabil ca stăpânul Albei să fi fost cuman şi nu român, fiindcă acest lucru nu ar avea relevanţă în expunerea de faţă şi fiindcă ar antrena discuţii colaterale nesfârşite la care – în parte măcar - domnul profesor Neagu Djuvara a răspuns deja într-un mod magistral.

Mă mulţumesc să constat că viitorul Szent István, numit se pare Voicu (Waic/Vaic) de către mama sa, nume ce pare românesc (dar pare-se numit şi Bela, de la germanul Adalbert), este acuzat de a-şi fi “vândut credinţa ortodoxă pe titlul regal”, subinţelegându-se – din contextul articolelor - că odată cu această trădare, Voicu şi-a vândut şi românitatea.

Acesta este subiectul şi nu mă voi abate de la el.

Discuţiile colaterale privind conţinutul articolelor ar fi putut fi interesante, dar nu au relevanţă în cauza de faţă care îşi propune să extermine un clişeu: acela al suveranului medieval care îşi vinde naţionalitatea sau religia.

Construcţia domnului dr. Mircea Dogaru este incorectă din patru puncte de vedere:

1. din punctul de vedere al logicicii argumentaţiei >>> autorul alege acele premize ce i se par a conveni unei dezvoltări care să mascheze falsitatea concluzilor la care vrea să ajungă; vectorul este o argumentaţie adaptată pentru a servi acelor concluzii prestabilite şi nu una din care să construiască o demonstraţie validă;

2. din punctul de vedere al similitudinii >>> argumentaţia nu ţine seamă nici de situaţia istorică, nici de mentalitatea epocii şi nici de evenimentele anterioare sau ulterioare care au avut ca obiect convertiri de suveran;

3. din punctul de vedere al simetriei expozeului >>> ca cercetator al unui fenomen istoric, autorul se plasează într-o tabără, fără a fi interesat de realităţile celeilalte tabere, realităţi ce devin adverse, dar care sunt – ştiintific vorbind - la fel de interesante pentru posteritate, ca realitatile aceleia din parţii pe care o investighează;

4. din punctul de vedere al omisiunii voluntare >>> autorul nu ia în calcul factori umani care puteau fi obiectiv adevăraţi şi care trebuiesc aduşi în discuţie, dată fiind perioada în care se întamplă evenimentele; de fapt autorul omite în mod voluntar fapte istorice cunoscute.

Logica argumentaţiei.

In cele două articole menţionate mai sus, se subliniază, cu insistenţă, două elemente:

a) ca filiaţia maternă a descendenţei lui Arpad era de origine românească ortodoxa;

“Acesta [Toxum/Toxaba, bunicul lui Voicu/Stefan cel Sfant] era nepotul lui Arpad - si avea un fizic […] mostenit de la mama sa […] Era asadar fiul fiicei lui "Menumorut" si al metisului maghiaro-român Zulta […] din casatoria lui Arpad cu fiica crestina a lui "DUCA […] Toxun fusese casatorit de mama sa românca cu o "femeie din Tara Cumanilor" […]. Era, mai mult ca sigur, si ea, o românca sau româno-cumana ortodoxa, de vreme ce si-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul sau, avea sa-si boteze copiii "Vasile" si "Vladislav"[…] Tot preferintele mamei i-au adus probabil noului duce [Geysa] ca sotie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Batrân […] "Sarolt" în ungureste (Saroltha). […] Traditia ne informeaza în plus ca "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odata cu limba slavona ca limba […]. De asemenea, si-a botezat fiul, nascut în anul 969, în ritul si în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare pâna târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenentei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea sa-l conduca […] si "Bela"[…].”

b) filiaţia bărbătească era de origine maghiaro-româna sau româno-maghiară (fără explicaţii pentru aceasta alternanţă);

“Potrivit gestelor […] Stefan "cel Sfânt" se tragea, pe linie paterna, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, patruns deja în onomastica româneasca, sub forma Toxaba)” care este fiu “al metisului maghiaro-român Zulta”, fiul lui Arpad şi al fetei lui Duca (se pare romănca). Fiul lui Toxum/Toxaba, Geysa este căsătorit şi el cu o româncă şi îl are pe Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

Voi recapitula pe scurt: Arpad (ungur) se căsătoreşte cu fata lui Duca (se pare româncă ortodoxă) şi îl are pe Zulta (metis maghiaro-român) care se căsătoreşte cu fata lui Menumorut (româncă ortodoxă) şi îl are pe Toxum/Toxoba (metis româno-maghiar cu nume cuman) care se căsătoreşte cu “o femeie din ţara cumanilor” care este "sigur" o româncă ortodoxă şi de la care îl are pe Geysa (metis româno-maghiar) care se va căsători cu Sarolt, fata lui Iuliu/Geula/Gyula (româncă ortodoxă) din care se va naşte Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

La acest stadiu, autorul trece – după insistenţele de mai sus asupra originii materne şi a religiei ortodoxe – la transformarea lui Voicu/Bela în român sadea, aşa după cum reiese din următorul pasaj: “Pretentiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TARII românesti intracarpatice”.

Ultimul pas este făcut prin inversarea valorilor reale, considerându-se ca prima dinastie a Regatului Ungar a fost "dinastia romano-maghiara a Arpadienilor", desi se mai spune: "Pâna la cumpăna veacurilor XI/XII, când regii romano-cumani ai Budei se infiltreaza pe urmele lui Voicu-Stefan cel Sfânt (997-1038) pe valea Muresului" - ceea ce duce escaladarea până la capăt, prin păstrarea romanităţii, dar neagându-se maghiaritatea până la desfiinâarea ei comletă şi transformarea ei în 'cumanitate'!

Din nou, nu voi intra în dispute, care să stabilească dacă mamele erau toate românce sau nu, dacă erau româno-cumane sau sau cumano-române, fiindcă - pentru demonstraţie - acceptăm ipoteza că erau românce 100% de neam pur, cu sânge curat dacoroman. Mai acceptăm şi că ele erau ortodoxe fervente, în accepţiunea de azi a cuvântului.

{Desi 1. la epocă nu avusese loc schisma, în mod declarat şi explicit, deci termenii de ‘ortodox’ şi ‘catolic’ nu pot fi priviţi ca având atunci aceeaşi semnificaţie cu aceea din secolele de după 1054; 2. cumanii negri – singurii de pe teritoriile actualei Românii - au fost creştinaţi catolici şi nu au fost niciodată ortodocşi, chiar dacă primii maghiari din Transilvania, o dată cu romanii, au fost evanghelizaţi partial de bizantini, fără ca evanghelizarea în cauză să presupună o aderenţă sigură.}

Tot astfel nu voi discuta dacă taţii erau maghiaro-romani sau maghiaro-cumani sau romano-maghiari/ romano-cumani şi nici dacă erau creştini (deşi sigur nu erau, în mod oficial), fiindcă – în această fază – acceptăm afirmaţiile făcute de autor, dezvoltarea următoare făcându-se ca şi când ambele categorii de afirmaţii ar avea valoare de adevăr istoric incontestabil.

Nu vom discuta nici dacă toate căsătoriile principilor unguri menţionaţi mai sus au fost chiar aşa cum sunt prezentate în articole, acest aspect fiind nerelevant >>> mama româncă ortodoxă, fiindu-i suficientă lui Voicu/Bela, în discutia de faţă.

Tot astfel nu voi contrazice achimbarea de confesiune lui Voicu/Bela, spunând că nu era creştin, indiferent dacă maică-sa la botezat sau nu, aşa cum nu voi argumenta că, de fapt, a fost creştinat direct catolic, cand au fost creştinaţi toţi ungurii, fiindcă nici acest argument nu este necesar demonstraţiei de inconsecvenţă pe care vreau să o fac, contestând logica argumentaţiei autorului.

De fapt, ca să repunem faptele şi intentiile pe făgaşul lor - plecând de la afirmaţiile acceptate de domnul dr. Mircea Dogaru - avem în faţă un personaj istoric care are o obârşie mixtă: pe de o parte are obârşia tatălui - maghiar; pe de altă parte are obârşia mamei - româncă.

Autorul doreşte - în mod unilateral - ca personajul istoric să poarte ‘naţionalitatea’ mamei.

Dar, de ce acest om ar fi mai mult român, după mamă, decât ungur, după tată? A fost el, mai mult român decat maghiar??

Nu, nici vorbă! Voicu a fost ungur şi atât!!

Fiind membrul unei societăţi patriarhale de războinici falocraţi, unde doar TATĂL contează, TATĂL este deci legitimarea lui, ca individ.

El este “fiul LUI” şi nu “fiul ei”.

Viitorul István este fiul lui Geysa şi nu fiul Saroltei! În faţa oştilor, în faţa căpeteniilor, în faţa principilor federaţi, în faţa ambasadorilor şi, mai ales, în chiar faţa actului suprem al succesiunii la tron şi la încoronare, Waic este fiul lui Geyza, al ungurilor! El nu mai este Voicu fiul Saroltei, românca... şi poate ca nu a fost niciodată astfel, aşa cum niciodată fii cadânelor nu erau altceva decât competitori turci, la tronul otoman.

Oare Bogdan al III-lea Chiorul, fiul lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt şi al Mariei de Mangop, era român moldovean sau grec bizantin??

Oare copiii lui Mircea cel Bătrân – Mihail si Vlad, zis Dracul - erau români dupa tată sau maghiari dupa mamă??

Era Vlad Ţepeş copil de ungur??

Oare toţi fii prinţeselor măritate peste hotare erau din naţia mamei străine sau erau urmaşii capetelor încoronate, taţii lor, cărora le urmau la tron?

Oare Ludovic al XIV-lea, francez după tată şi austriac după mamă, a fost un nenorocit, fiindcă - în interesul Regatului său - a făcut un razboi necruţător austriecilor?

Oare Regii Carol I-ul şi Ferdinand I-ul Întregitorul de Ţară, au fost nemernici, fiindcă germani fiind, au apărat interesele Regatului României, angajându-se în alte alianţe decât cele dictate de familie şi de sânge?? Oare cum de au putut trece peste decăderea lor din rândul nobilimii germane, atunci când prinţii electori le-au sfărâmat blazonul? Au făcut-o însă, chiar dacă unul dintre ei a murit de inimă rea, fiindcă regalitatea are raţiuni pe care sufletul nu poate să le aibă...

Şi dacă argumentele de mai sus nu sunt suficiente, aş merge mai departe, spunând că suveranul are ‘naţionalitatea’ tronului său. Aşa a fost cu Regii angevini şi polonezi, deveniţi Regi ai Ungariei. Aşa a fost cu Matei/Mathias – fiul Corvinului - moştenind tronul faurit de tatăl său Iancu pe măsura sa. Aşa a fost cu Regii germani ai României, care au devenit români... şi nu sunt singurele exemple ale istoriei.

Aspectul legat de argumentul că, dacă se simţea fiul maghiarului nu avea de ce să revendice moştenirea româncei, care pare a ieşi la iveală din fraza: “Pretentiile regelui Voicu-Stefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, asadar decât din calitatea sa de român si invocarea drepturilor mamei sale, a însasi originii sale voievodale românesti” este lipsit de noimă, fiindcă nimeni nu renunţă la averea maică-si, mai ales dacă este vorba despre un ducat/principat/voevodat/regat/etc, decât dacă este un idiot adevărat. Aşa cum Regii Angliei, indiferent de Roză, nu au renunţat la Regatul Francez, aşa cum nu au renunţat nici Tudorii şi nici urmaşii lor, tot aşa nici Voicu nu avea motive de a renunţa la Transilvania... chiar dacă nu ar fi fost o moştenire de drept, fiindcă oricum era bună de cucerit.

Aşadar, chiar argumentul hotărâtor al autorului - privind originea maternă de sange şi de religie a incriminatului, raportată la acţiunile sale - este un argument menit să inducă o concluzie falsă a demonstraţie: Voicu nefiind roman si crestin.

Similitudinea.

De-a lungul istoriei, întorsăturile marcante, înfăptuite de suveranii care - cu o capacitate vizionară de a înţelege oportunităţile viitorului - au făcut gesturi spectaculoase de convertire, nu sunt singulare şi, de cele mai multe ori, au avut un rezultat benefic pentru evoluţia formaţiunii statale condusă de ei.

Putem însă să transpunem afirmaţia despre ‘vânzarea credinţei’, într-o optică diferită care ne este mai apropiată, fiind aici, în tabăra noastră: oare cum ar interpreta un ungur, gestul catolicului Alexadru Vodă (catolic adevarat la 1357!), fiul lui Basarab Vodă (tot catolic ca si tatăl său), de a se boteza orthodox cu numele de Nicolae? A dat o Mitropolie Ţării Româneşti şi o coeziune mai mare principatului său, ‘vânzându-şi credinţa’… pentru stabilitate.

Îl putem acuza pe Basileul Manuel al II-lea de a fi căutat să-l recunoască pe Papă, doar ca să scape muribundul sau Imperiu de la o pierie de neînlăturat?

Dar cum e cu Parisul?? Valorează sau nu, o liturghie???

Nimeni nu se gândeşte azi să spună ca Nicolae Alexandru Vodă sau ca Henric al IV-lea şi-au ‘vândut credinţa’, când motivul 'vânzării' au fost stabilitatea unui tron, supravieţuirea unui stat sau terminarea unui nesfarşit razboi civil…

… Deşi dacă privim istoria vedem că oamenii de stat au alte măsuri decât oamenii de rând şi că de multe ori şi-au vândut foarte multe pentru un tron sau pentru o coroană… mai ales în Principatele Române, unde fraţii s-au vândut între ei, fără a mai pune la socoteală de cate ori s-au tăiat, când s-au găsit.

Mircea cel Bătrân l-a uzurpat pe fratele său Dan. Secolul care a urmat a fost o vesnică înfruntare care a măcelărit când Dăneştii, când Drăculeştii... Despre copiii lui Alexandru cel Bun nici nu mai vorbesc: ucideri, scoateri de ochi la propriu, călugăriri forţate şi sluţiri etc. De ce? Pentru o coroană. Pentru Tronul Ţării.

Şi dacă Voicu a fost un vândut fiindcă a devenit catolic pentru un tron >>> cum să-i spunem lui Mircea Vodă cel Bătrân care, tot pentru un tron, a făcut trădare de frate??

În mod normal nu avem motive să categorisim aceste acţiuni. Nici pe una şi nici pe cealaltă. Noi nu le putem judeca decat cu măsurile noastre şi ele nu se potrivesc cu vremurile acelora, cu valorile sau cu trăirile lor, aşa cum nu se potrivea nimeni pe patul lui Procust. Ar fi suficient să constatăm evenimentul istoric, în conjunctura sa şi să marcăm punctele desfăşurării sale, subliniind dovezile pe care le avem. Atât.

Nu este un argument istoric, acela de a izola de context şi similitudini - în termeni de apreciere actuali - un fenomen care s-a repetat în mai multe locuri, la diverse epoci, din diverse motive şi cu diverse rezultate. Nu este o argumentaţie istorică, critica evenimentului prin prisma moralei cercetătorului!

Asimetria.

Domnul dr. Mircea Dogaru, nu face gestul normal al istoricului care – în calitatea de adunător al dovezilor timpului – judecă desfăşurarea faptelor în mod nepărtinitor.

Domnia sa nu face decât să privească evenimentele din punctul de vedere revendicativ al românului nemulţumit de cum i se pare că s-au sucit faptele în defavoarea conaţionalilor săi… şi face asta cu patima celui care înţelege profund sensul de ‘conaţionali’. Însă cei de atunci, nefiind încă marcaţi de o astfel de accepţiune, privind apartenenţa la un grup definit ca naţional, nu ar fi înţeles patosul istoricului de azi.

Daca domnul dr. Mircea Dogaru ar fi ungur, ar fi foarte mândru – cu aceeaşi patimă, cu aceeaşi rea credinţă şi cu aceeaşi inconsecvenţă istorică arătată până acum – că ai lui au ocupat o Transilvanie care le-a aparţinut 1000 de ani, dar că nu au luat-o de la romani, fiindcă nu era nimeni acolo… fiindcă nici nu aveau de ce să fie. Şi astfel nimeni nu mai întelege nimic.

În astfel de abordări – din păcate – nici măcar datele de valoare, prezente în articolele scrise cu astfel de ton, nu îşi pot păstra validitatea, ele fiind toate cauţionate de bănuiala unei interpretări tendenţioase şi răuvoitoare.

Spre exemplu: "si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal". Această frază este de rea credinţă, fiindcă dacă Ungurul ungurilor, voia să-şi spună REGE, atât timp cât nu era nimeni care să îi poată contesta puterea - şi nu era nimeni care să o poată face - era REGE... aşa cum a şi fost. Nu avea nevoie de o recunoaştere papală... Bizantinii îi dăduseră deja o coroană în semn de recunoaştere. Că suveranii Ungariei, devenind catolici, au putut să se sprijine pe occident şi pe papalitate, este sigur. Oricum, din punctul de vedere al dezvoltării Ungariei, a fost un lucru bun şi deşi Ungaria a aparţinut secole Imperiului Austriac şi deşi a fost o sută cincizeci de ani paşalâc - în timp ce Ţările Române au fost doar sub suzeranitate otomană – Bucureştiul, rămas la răscrucea năvălirilor, nu arăta ca Budapesta.

Sau, tot spre exemplu: "devenit catolic si declansând razboiul de secesiune". Aici ajungem de la pueril, la ridicol, fiindcă, nicicând, ocuparea Transilvanieie nu a fost o secesiune a unui Mare Regat Românesc – aşa cum doreşte autorul să sugereze prin concluzie implicită - ci a fost ocuparea unei entităţi militaro-economico-politice adverse şi concurente, de către altă entitate militară-economică-politică, mai dinamică, mai puternică si care - din aceste motive - a cîştigat.

Nu este un argument istoric valabil, acel argument care prezintă doar una dintre părţi, minimalizand sau ignorand cealaltă parte, cu atât mai mult cănd prezentarea făcută este purtatoare a unor elemente de inexactitate voită sau de rea credinţă ştiintifică.

Omisiunea voită.

Dar se întreabă oare domnul dr. Mircea Dogaru dacă Voicu – supranumit totuşi cel Sfânt – a devenit catolic doar pentru o coroană, admiţând - prin absurd - că avea nevoie să fie catolic pentru a fi Rege?

Şi dacă a făcut-o fiindcă a crezut?

Este un element care – ţinând seama de epocă – nu poate fi eliminat. Dimpotrivă: la acea epocă, atât de aproape de pătrunderea creştinilor printre elementele migratorilor nou veniţi, elementul miraculos al revelaţiei putea fi încă foarte viu şi foarte puternic. Este foarte posibil ca omul care a domnit 41 de ani peste Regatul Ungar şi care a fost supranumit ‘cel Sfânt’, să fi fost chiar un om de mare credinţă – indiferent de războaiele purtate – cu alte cuvinte să fi fost un om sfânt.

Ce ar fi de mirare??

Şapte secole mai târziu, atât de aproape de zilele noastre, doar acum două sute de ani, Sfântul Constantin Vodă Brancoveanu - om cu multe păcate de suveran - a refuzat să treacă la Islam şi a pierit cu tot neamul său, pe esafod, fiind - în adevăratul sens al cuvantului - un martir al creştinătăţii.

De ce? Fiindcă nu şi-a vândut credinţa? NU. Fiindcă a crezut!

Dar, de fapt, nu aceasta este omisiunea voită - deşi, convertirea pe baza credinţei, nu este menţionată, deşi este foarte plauzibilă, dacă Voicu ar fi trecut la catolicism, ortodox fiind şi la vârsta alegerilor mature. Daca lucrurile s-ar fi petrecut aşa, ar fi fost o omisiune de condiţie şi de plauzibilitate, perfect voită si, ca atare, suficientă demonstraţiei mele.

Dar omisiunea voită a domnul dr. Mircea Dogaru, este de altă natură şi mult mai gravă.

Ca să îşi poată construi diatriba pro-românească/anti-maghiară, domnul doctor omite să ne spună că Voicu a fost creştinat de către tatăl său Geysa. Religia aleasă pentru toti supuşii Ducelui suveran al maghiarilor a fost religia catolică - o religie impusă de voie sau de nevoie - tuturor. Aşadar Voicu devine István la vărsta de zece ani, ajungând la domnie abia treisprezece ani mai târziu, la vârsta de douazeci şi trei.

Aceasta a fost imposibila trădare a lui Voicu - Szent István.

De aceea, recitind încă o dată cele două articole am un gust amar.

Tonul lor partinic, clişeele folosite, interpretările rău voitoare şi elementele de populism patetic, îmi iau plăcerea unei ipoteze extrem de interesante: cel mai celebru Rege al Ungariei vorbea româneşte, ca limbă maternă….

Rămân şi mai neâncrezător: Geula/Giula/Jiula/Jula era roman? A stăpânit el Transilvania??... sau este vorba doar de titlul maghiar/princiar/arhaic de GYULA, dat conducătorilor militari ai ungurilor transilvani de până la cucerirea lor de către ungurii panonici??

Poate ca are dreptate domnul dr. Mircea Dogaru. Dar la fel de bine pot avea dreptate istoricii maghiari.

Graţie tonului articolului, nu mai ştiu ce să cred. Îl cred pe domnul dr. Mircea Dogaru sau cred istoricii maghiari?

Cum poţi fi sigur, cum poţi să pui baze pe aceste informaţii, dacă ele sunt redate atât de pătimaş?

Şi dacă eu ca român, am dificultăţi în a crede, cum o fi cu străinii, care chiar că ar trebui să ştie şi cine suntem, şi de unde, şi de cand!? Cum o fi cu străinii care ar trebui să afle valoarea noastra unică de insulă romanică, tălăzuită de-o mare barbară?!

Dar dacă noi nu putem să credem în istoricii noştri, ei – desigur - că râd...

Într-un fel îi port pică domnului dr. Mircea Dogaru pentru a-mi fi răpit bucuria credinţei în spusele sale.

* http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/alba_lui_iuliu.htm si http://www.gk.ro/sarmizegetusa/inedite/un_rom.htm

22 gerar 2008