NUMELE DEPRECIATIV - între ieri şi azi - o veşnică desfiinţare a persoanei

MOTTO: Dacă primitivii ar fi cunoscut genetica, şi-ar fi spus că numele este ADN-ul persoanei.



Când ceva anume este făcut în numele lui “Cutare”, acel ceva anume poartă amprenta de personalitate, de responsabilitate, de esenţă, poartă amprenta definitorie a acelui “Cutare”.

De ce?

Fiindcă dacă din cele mai vechi timpuri, magia cuvântului l-a impresionat pe om, apoi magia numelui, l-a copleşit, în măsura în care numele defineşte – în egală măsura – si obiectul si fiinţa. Şi acest fapt este atât de vizibil, încât de spaimă ca nu cumva numele său să ajungă în guri străine şi răuvoitoare, care stăpânindu-l ar putea face orice din fiinţa astfel definită, omul s-a bucurat să poată purta un alt nume decât numele său consacrat - o poreclă, un cognomen.

(Si oare antecesorii noştri latini nu aveau un prenomen, un nomen şi un cognomen? Lui Gaius Iulius îi plăcea să fie numit după taietura care se afla la la originea... tatălui său. Publius Ovidius prefera sa fie strigat cu porecla care arata că este năsos - şi dacă Cyrano ar fi trăit şaptesprezece secole mai devreme, poate că i s-ar fi spus Naso. Tot aşa şi împăratul Claudius nu se ferea să i se spună “Şchiopul” - poate pentru că prefera claudicaţia bâlbâielii...)

Arareori, rromii zilelor noastre işi poartă adevaratul nume de botez în acte şi de cele mai multe ori sunt cunoscuţi, mai ales, după poreclele lor care oscilează între pitoresc si ridicol, neomiţând să treacă prin grotesc şi incredibil.

Oricum, orice a fost de preferat – dintotdeauna – folosirii numelui propriu, în realul sens al cuvântului.

Şi iată că tot din cele mai vechi timpuri, antagoniştii au încercat, reciproc să se folosească de numele - deci de esenţa - duşmanului ori a competitorului, pentru a-l micşora, pentru a-l împuţina, pentru a-l ridiculiza - aşadar pentru a-l desfiinţa.

De aceea, nu e astfel de mirare că numele depreciativ este, ca şi insulta, la fel de vechi ca si blestemele, la fel de vechi ca şi lumea; lumea fiinţelor cuvântătoare, se înţelege, fiindcă cele necuvântătoare se mulţumesc să ucidă fără a stârni mizerie.

...................

Numele depreciative pot fi considerate ca fiind de două mari categorii, după modul în care îşi fac loc în conştiinţa celui care face uz de ele. Sunt fie de sorginte irţională, fie de sorginte raţională.

Nume depreciative de sorginte iraţională – zise care rodesc – sunt efectele iţite la lumină dintr-un subconştient al datinei.

Astfel ele apar adesea în situaţii conflictuale, ca mici răzbunări. Este evident că într-un conflict aprins, gradul de raţionalitate scade sub presiunea componentelor subiective şi afective, astfel încât singurul lucru care mai contează - uneori în dauna adevărului - este rănirea adversarului. Din păcate exemplele sunt atât de numeroase în viaţa noastră cotidiană, încât a le aduce pe hârtie ar fi un act inutil.

Şi totuşi, să încercăm (cu naturaleţe!), mai intai cu un nume depreciativ:

“- Unde ai umblat? La cine ai fost?!! Crezi că-s prost?!
- Da!”

Să continuăm cu o expresie depreciativă:

“- Nu este adevărat!
- Te mint, eu, pe tine?
- A se spune că minţi este un eufemism!! A se spune că eşti mincinos este un pleonasm !!”

Numele depreciative de sorginte iraţională pot şi rodul facilităţii, ca atunci când cineva vrea să minimalizeze o persoană de care se teme. Atunci când avem de a face cu o depreciere primară, simplă, pornită din acelaşi subconştient de datină al comunităţii din care provine depreciatorul, act care se produce din temeri, invidie şi neputinţă, întâlnim cel mai adesea cazurile de “ştirbire a numelui” ori de deformare a acestuia.

Un exemplu aproape uitat este generalul Berthelot, care era denumit de răcanii vremii de pe la noi, “Burtălău” – şi poate că aveau şi de ce, fiindcă mânca câte patruzeci de sarmale la o masă (cules de la un bătrân ofiţer de cavalerie).

Exemplul clasic însă este deprecierea facilă a numelui lui Nicolae Ceauşescu. Apelativul de “Ceaşcă”, dat lui Nicolae Ceauşescu, încă de pe când era în viaţă, este cunoscut de toţi aceia care au trăit în perioada în care destinele lor depindeau de socialismul ştiinţific autohton. Se observă că numele este trunchiat, schilodit şi mai ales scurtat (lăsând la o parte conotaţiile argotice cu conotaţie sexuală), ceea ce indică foarte clar dorinţa vădită şi imedită de a minimaliza şi distruge puterea posesorului printr-un apelativ de neputinţă (“Am fost cu toţii în serviciul lui Ceaşcă” - se scrie în almanahul Caţavencu 1998).

Substantivul propriu “Ceauşescu” – cu valoare de nume al unei persoane detestate – a facut si el obiectul unui alt act de depreciere iraţională facilă. De astă dată avem un fenomen contaminat de cultură, avându-şi originea în practici foarte vechi – ca distrugerea cartuşelor faraonice ori desfigurarea statuilor lui Epaminonda – practici care au fost reînviate la sfârşitul mileniului trecut prin ortografierea numelui, cu literă mică, la începutul substantivului propriu. Practica acestei nerestectaări a Limbii Române a fost generalizată în aproape toate ziarele care au apărut în România postdecembristă, timp de câteva luni. Subliniez aspectul iraţional al actului de depreciere facilă, prin faptul că apelul multor oameni de cultură a rămas neauzit, argumentele rămânând fără putere, până la răcirea maselor întărâtate (se poate spune – fără riscul erorii – că din punctul de vedere al celor care au scris în presă, acţiunea a fost gântită si manipulatorie, fiind raţionala, dar pentru exemplificarea expunenerii, este interesantă doar reactia colectivă iraţională).

În aceste doua cazuri de iraţionalitate în folosirea numelor depreciative se întrevede anticamera imprecaţiei şi calea spre blestem, cu atât mai mult cu cât în esenţa blestemului este foarte des prezentă – ca efect direct – deprecierea celui de blestemat, până la anihilarea sa completă pe toate planurile.

Există însă şi o folosire a numelor depreciative, care este de sorginte raţională. In acest caz, avem de a face cu un fruct al unei intenţii, cu un scop gândit şi – deci au o finalitate clară, gândită cu pragmatism.

De la anularea unui competitor sexual şi până la micşorarea unui competitor politic, trecând prin demonizarea unui eretic şi prin ridiculizarea unui vizionar, fără a ocoli domenii diverse ca arta, meşteşugurile, ştiinţa ori sportul, numele depreciative raţionale au făcut carieră atât în conversaţii private, cât şi în discursuri, în epistolar, în memorialistică, în beletristică, în dramaturgie şi acum, din ce în ce mai mult, în mass-media. Şi fiindcă verba volant, scripta manet - ziaristica este un domeniu inepuizabil de exemple, chiar dacă mai puţin “public” si mai puţin spectaculos decât televiziunea.

De n-ar fi să luăm în linie de calcul decât câteva exemple nemuritoare ale literaturii noastre, de n-ar fi decât să-i luăm pe Eminescu şi pe Caragiale cu toată diversitatea de cazuri şi de forme pe care au dat-o deprecierii, (Veronica Micle i-a apreciat totuşi pe amândoi...), am avea material pentru ani de studiu.

La Caragiale, bunăoară, se merge până într-acolo, încât chiar numele unui personaj este un nume depreciativ în sine – este adevărat că adresat unor categorii ţintă, unor personificări generale si nu unei persoane reale. Astfel îi avem pe Caţavencu – de la caţă, o fiinţă care bate din gură ne-ncetat şi clevetitor; Dandanache – de la dandana, o boacănă făcută de unul neîndemanatec şi tâmp, o boroboaţă care poate da multe peste cap; ba chiar, îl avem pe Cetăţeanul Turmentat – apreciere deloc măgulitoare la adresa electoratului, fiindcă turmentarea (fr. tourmenté - chinuit) este şi râmăne veşnica şi mizerabila ebrietate.

La Eminescu – fără a mai vorbi de bulgăroi, de grecotei de găgăuţi ori alţii – găsim, în strofa finală a Scrisorii a III-a, “... să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei...”, ceea ce – la nivelul folosirii numelui depreciativ – este o reuşită de excepţie. Cu aceeaşi putere pe care a dat-o articolelor sale gazetăreşti si aici, în poezie, Eminescu izbuteşte fără greutate, să dea două nume depreciative, colective şi implicite unui întreg segment social – clasa politică a vremii sale!... a vremurilor in general.

Şi ce oare se potriveşte mai bine pamfletului ori epigramei decât deprecierea şi – prin consecinţă – numelui depreciativ.
Este cert că limbajul depreciativ se schimbă în formă, dar el rămâne neschimbat în fond, chiar dacă a migrat spre forme de expresie care sunt contemporane modalităţilor noastre de percepţie – de aceea esenţa deprecierilor făcute de autori, de talia celor citati mai sus, a rămas dureros de vie şi de actuală.

Pentru a fi însă cu totul în contemporaneitate, vom căuta exemple în ziarele actuale – un izvor parcă nesecat de unde putem alege mai ales forme de nume depreciative.

Vom Selecta “Academia Caţavencu” şi Evenimentul (Excrementul?...) Zilei – publicaţii pe care le citesc.

Pentru numele cotidianul Evenimentul Zilei am ales – din menţionare – o formă de depreciere care îşi are originea în necesitatea de a vinde titlul articolului, o necesitate care face că, ziaristul se lipseşte de politeţea elementară, atunci când vorbeşte despre o persoane. Această lipsă de bună cuviinţă se hipertrofiază atunci când este vorba depsre o persoană publică de notorietate şi cu atât mai mult – amtitor – când este vorba despre un înalt demnitar de stat, fie că este de dreapta, fie că este de stânga, după politica de moment a publicaţiei. Mentionez că Evenimentul Zilei nu este un exemplu extrem, ci unul curent.

Nimeni nu pretinde unui tabloid de azi, să folosească adresări cărora eticheta internaţională le dă sonorităţi pompoase ca “Excelenţă sa/voastră/etc”. Folosirea prenumelui sau a functiei, ar da un minim de politeţe exprimării. Ne-am obişnuit însă deja cu o modalitate de apelare directa – venită de peste Atlantic, care contine insa, intotdeauna, o forma de depreciere raţională sub pretextul internaţional al luptei pentru democraţie şi impotriva cultului personalităţii – pretext slab, în măsura în care nu familaritatea excesiva în adresare, crează egalitate în drepturi, aşa cum nici nu scade puterea celui care uzează de putere.

Astfel în Evenimentul din data de 24.01.2002 se poate citi un titlu care, prin modul în care foloseşte numele depreciativ indus, este foarte complex:

“Năstase îşi face griji pentru limba română, Iliescu pentru limba rusă”.

Este de subliniat faptul că este evident că autorul NU doreşte să atace cele două personalităţi politice, dar din nevoia de a-şi vinde articolul, îi dă acestuia un titlu care are o formă chemată să deprecieze persoanele despre care vorbeşte, printr-o inducţie subiectivă, dedictă segmentului de cititori ai publicaţiei. Astfel a spune “Năstase” şi “Iliescu” în loc să se folosească prenumele sau măcar atributele funcţiilor lor, îi micşorează, îi popularizează, fără a-i face mai populari – dimpotrivă. Intregul context al alegerii titlului este menit să discrediteze reprezentatul instituţiei “Preşedintele României”, facându-se aluzie la studiile sale sovietice şi mizându-se pe un instinctiv sentiment local antirusesc. Citirea articolului dezminte însă titlul. Prea târziu, deprecierea a fost realizată, persoana a fost discreditată - şi dacă un citittor nu a avut timp să citeasca articolul, rămâne cu ideea că Ion Iliescu este un filorus, deci un KGB-ist, deci un trădător.

Publicaţie de satiră şi pamflet, gata să biciuiască orice slăbiciune, Academia Caţavencu nu foloseşte decat arareori astfel de trucuri, ieftine din punct de vedere gazetăresc, ci altele, mai elborate şi uneori, chiar perfide. Astfel jurnaliştii de la Academia Caţavencu practică, spre exemplu o răsturnare de sensuri a unui citat, semnificativă prin subtilitatea numelui depreciativ care rezultă:

“- Şefu’, aşa cum a recomandat şi NATO, dar până la urmă tot dumneavoastră aţi dispus, am redus bugetul pentru apărare...” (un parlamentar către Ion Iliescu)”

Numele depreciativ raţional porneşte, de regulă, din intenţia cuiva, adresată subiectivismului altuia (altora), astfel încât să atingă efectul deprecierii numelui altcuiva. De astă dată insa lucrurile nu se petrec astfel.

Bietul parlamentar se adresează şefului său de partid într-un mod familiar. Pe deasupra mai are şi dificultăţi în a se exprima într-un mod inteligibil. Jurnalistul de la Academia Caţavencu, un profesionist asemănător unei pisici la pândă, nu iartă, prinde fraza, o scoate din context şi iată-l facând din apelativul, aproape duios al unui vechi colaborator, un termen de minimalizare al unui Şef de Stat. Iată cum, citând o fraza idioată, numai prin redarea ei în săptămânalul unde scrie, jurnalistul îl transformă implicit pe Ion Iliescu în şeful unor idioţi, deci idiot el însuşi – şi reuşeşte perfect acest lucru.

Această modalitate de a folosi un nume depreciativ şi – mai ales – de a crea o imagine de nume depreciativ în mentalul celor care citesc, este una dintre cele mai ridicate si subtile forme ale numelui depreciativ raţional.

Este arma creerii de imagine publică. Este o armă foarte puternică într-o lume în care – din ce în ce mai clar – un vot poate căpăta valoarea unui glonţ, aşa după cum spunea acum un secol şi jumătate Abraham Lincoln.

Tot în Academia Caţavencu, putem întâlni şi încălcarea politetei datorate oricui si – cu atât mai mult – unui înalt demnitar de stat, dar într-un fel cu totul diferit de exemplul dat anterior, din Evenimentul Zilei. Este vorba de astă dată de o atitudine de micşorare de imagine, practicată, indistinct, faţă de cel aflat la putere, fiindcă dacă în mod constant atac acea persoană, îmi voi face un auditoriu din cei nemulţumiţi şi din cei veşnic nemulţumiţi.

Încă o dată, folosirea numelui depreciativ îi aparţine jurnalistului, dar cum el pozeză în rolul de “pană” celor care – ştiind cum scrie sau dorind să citească opinii pe care doresc să le audă – îi cumpără ziarul, devine de fapt deprecierea operată de vocea unei mulţimi.

Putem exemplifica printr-un alt caz în care – de asta data un diminutiv de afecţiune – devine o minimalizare, o coborâre adusă unei persoane, doar fiindcă nu se potriveşte cu calitatea ei de om de stat. Găsim în Academia Caţavencu, într-un număr din 2002, apelativul de “Ionică Iliescu”. Dacă Ion Iliescu ar fi poate bucuros ca apropiaţii săi, în familie să-l alinte astfel, de la un străin, prin poziţia pe care o ocupă acesta, diminutivul devine un nume depreciativ dintre cele mai urâte… şi eficiente.

Aşa cum spuneam la început, oamenii au avut porecle. Mai apoi, oamenilor mari, li s-au dat porecle – ca fruct al linguşirii sau al aprecierii – porecle care se numesc “apelative de calitate”. Aşa au fost un Alexandru cel Bun, un Ştefan cel Mare, un Mircea cel Bătrîn ori un Mihai Viteazul, ca să cităm din galeria noastră de arhetipuri.

Ziariştii au preluat acest model pentru ca, prin antiteză, să dea unor persoane cu o notorietate, mai mult sau mai puţin trecătoare, calificative care devin prin comparaţie, ridicole nume depreciative.

Şi fiindcă jurnaliştii de la Caţavencu nu puteau rata ocazia unui asemenea procedeu, putem cita titlul unui articol de la sfârşitul anului trecut:

“ Adrian Copilu’ Minune cel Viteaz: cinci dintr-o lovitură”

făcând astfel aluzie la basmul (Fraţii Grimm, Charles Perault) cu “Croitoraşul cel Viteaz - şapte dintr-o lovitură”, dar accentuând pe apelativul de “cel Viteaz”, nume cu o conotaţie prea mare în mitica noastră istorică, pentru ca deriyoriul să nu acopere pe oricine ar îndrazni sa-l poarte, contextul fiind accentuat de ocupatia si aspectul celui caruia ii este alipit.

Si dacă ne aşteptam să găsim astfel de reacţii faţă de lumea politică şi faţă de subproduse cu pretenţie de acces la artă şi cultură, iată că tot în Academia Caţavencu găsim un joc de cuvinte la adresa unui scriitor de renume care, desigur că trebuie să fi fost şi contestat, aşa cum a şi fost dat în judecată pentru plagiat, dar a cărui critică depăşeşte ceea ce se scrie într-un săptămânal de satiră (de tipul “canard” - cum se numesc astfel de plubicaţii la fancezi).

Exemplul este grăitor de la sine, fără a mai necesita comentarii:

“Umberto Eco, un Umberto cam fără Eco-u...”

Ecou...?

Da, numele depreciative sunt generatoare de ecou. Un ecou de cele mai multe ori foarte dăunător celui de care se loveşte deprecierea.

Şi dacă “toate-s vechi şi nouă toate”, de ce să ne mirăm că numele depreciativ dăinuieşte din vatra focurilor tutelare şi până azi, într-un cotidian de beton şi sticlă?

E limpede că şi farmecul cuvintelor şi puterea numelui mai au mult până să piară. Dar oricât de dăinuitoare ar fi numele depreciative, igiena noastră interioară cere să ne spălăm sufletul de ele, fiindca dacă nu sunt arme, sunt doar semn de răutate, sunt doar semn de răzbunare, sunt doar semn de perfidie, sunt ca plasa de păianjen şi... sunt seminţe de blestem.







________________

Cuvantul - argint viu - între putere şi spaimă - schiţă de pseudoeseu –

Motto :
Si a zis: - Să fie lumină! - şi a fost lumină...
(din cultura - deja de veacuri - universală)




Mai întâi a fost Cuvântul...

Mai apoi, după ce omul a fost om - om în omenescul înţeles al Cuvântului, om dincolo de alcătuire, dincolo de bâtă, om dincolo de stăpânirea focului – omului dintâi, omului de la început, evadatului din fiară, i-a fost dată puterea vorbitului… Fiindcă omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea Cuvantului.

Şi fiindcă omul pe vremea aceea era recunoscător, omul a folosit vorbirea şi omul a mulţumit că e om - om cu muierea lui, la focul lui, cu copiii lui, lângă carnea lor. Aşa a făcut omul, fiind un om care învăţase cuvânta.

Iar omul când ştie, vrea.

Şi când vrea, poate… şi face!

...

Tot aşa, mai întâi au fost cei chemaţi – slujitorii, mai apoi cei aleşi - ucenicii lor, mai târziu unii şi alţii - din auzite… până astăzi, când noi toţi, de-a valma, folosim cuvintele pentru a lega punţi din lume peste lumi, spre năzuinţele noastre. De la mulţumire la dorinţă n-a fost decât un pas mărunt. De la dorinţă la cerinţă a urmat un pas firesc - ruga, iar de acolo şi până la a lua Cuvântul în deşert - n-a fost drum nici cât de aci şi până colo. O nimica toată.

Şi aşa, dacă din mulţumiri s-a născut ruga, apoi şi din rugă s-a născut blestemul, pentru ca mai apoi, printr-o genealogie nu foarte incertă, din blestem să purceadă imprecaţia, înjutătură şi surorile ei bune: ocara şi sudalma.

Mulţumirea e firavă, aproape stinsă, fiindcă nu mai poate răzbate dintre atâtea glasuri. Rugăciunea este încă vie, dar este mai ales a preoţilor – lumea lasându-le lor acestă preocupare şi, fiindcă time is money, ei iau salariu pentru a se griji de grijile noastre; ba, ne mai rugăm şi noi – de frică – dar frica trece şi uităm să mulţumim.

Blestemul însă e încă tare, fiind tot atât al celor ce stiu şi pot, cât şi al celor cuprinşi de disperarea spaimei şi a neputinţei. Descendenţa blestemului a ajuns pe acelaş drum cu vinul – de la o bautură sacră, la o băutură profană – adică de la magia cuvântului, de la sacru – la vulgar, iar dacă blestemul este o agresiune definitivă, apoi injurăturile şi cortegiile lor de necuviinţe sunt doar un cotidian cenuşiu cu gândaci pe un perete murdar şi scorojit.

Chiar sintaxa blestemului arată decadenţa lui.

Folosit de Stăpânii Artei, el este rostit la indicativ prezent, în numele clar al unor forţe care nouă (din fericire) ne rămân ascunse. Este un act distructiv, de la un prădător la alt prădător, fiind însă, cel mai adesea, o indeplinire a voinţei unei prădător asupra unei ţinte care va fi anihilată. Aşa cum face un comandament militar cu un duşman, rece, fără semtiment - pentru că ceea ce trebuie împlinit, se împlineşte.

Folosit de profani, de noi toţi cei care avem dreptul la compensarea protestului nostru suprem, de noi cei care ne simţim nedreptăţiţi sau impuţinaţi pe vecie, el capătă osatura logică a dorinţei şi a nesiguranţei – purtat de spaimă, blestemul nostru are o valoare virtuală. Şi virtual fiind în sufletul celui care cere, el are haina sintactică a formelor condiţionale, în care opţiunii imprecatorului i se poate opune eşecul.

Şi oare dacă un blestem este rostit despre cineva, în loc să i se adeseze direct, de ce să ne mire că vom întâlni adesea disoluţia, în forţa de act pe care o dă conjunctivul ori, dimpotrivă, sărăcia imperativului, o sărăcie care trădează vidul puterii, fiindcă aşa cum am arătat mai sus, cel care poate, face şi nu latră.

Si fiindcă de multe ori blestemul profan izvorăşte din vorbă peste vorbă, schimbate cu alte vorbe peste vorbe, într-un lung şir de cuvinte, de la reproşuri la insulte, de la refuzuri la neacceptări, de la molestarea eu-lui, la mortificarea sufletului, trecând întotdeauna prin vămile suferinţelor şi umilinţei, şi fiindcă toate se petrec între făpturi aflate pe poziţii ce devin antagonice şi se înstăpânesc ca fiind ireconciliabile, şi fiindcă uneori el vine ca o încheiere, ca un satâr care seacă lumea de orice înţelesuri, blestemul profan iese adeseori din lumea reală ca să intre în lumea fictivă a creaţiei, fie ea populară ori cultă. De aceea, noi, pe acesta, îl cunoaştem mai bine - şi este în firea lucrurilor să fie astfel, fiindcă nu s-a năzărit încă fiinţa care să aibă minţile într-atât de fugite de cuibul lor, încât să cânte blesteme adevărate – nu de alta, dar nici nu ştii Cine le aude, Cui le duce vântul şi ce va face Acela cu ele şi nici nu poţi să le dai, aşa, ca pe flori, pe mâna oricui. Iar de scris, apoi nici că s-a pomenit!

Să doinească cineva despre blestemul ce se va abate peste iubitul plecat... Să zvonească despre cei părinţi care si-au blestemat copiii... Ori despre unul care s-a mâniat pe Cel Bun... Da, toate acestea s-au făcut şi sunt cu putinţă şi într-un fel arată, nu blesteme, ci doar umbra cuvintelor care s-ar putea folosi ca să blestemi pe cineva. Arată mai ales ce urgii ar trebui să lovească o fiinţă care se cuvine blestemată, dacă te duci să-l plăteşti pe cel care stie să o facă. Este mai mult un fel de a spune: “Nu face asta, că-i bai! Bai mare!”

Blestemul profan, cel care apare din texte culese, este mai ales, dincolo de expresia de durere a celui care-l doineşte, dincolo de dorinţele acestuia, este o ameninţare.

Oricum, sigur este că iubirea a dat naştere la cele mai multe blesteme profane. Fie că a fost iubire curată de Dumnezeu, fie că a fost iubire sfântă de părinţi, fie că a fost iubire aprinsă după jumătate.

Ele, blestemele din dragoste, sunt spuse din suflet, din rărunchi, de acolo din adâncul făpturii unde n-a mai rămas pic de nădejde. Sunt expresia nevoii urlânde de a spera o compensaţie pentru ceva care este şi pare iremediabil, sunt o agresiune absolută, menită să răspundă ireparabilului produs de o agresiune care poate fi – văzută de partea cealalta, în subiectivismul ei – ca benignă sau minoră.

Şi astfel, este aparent surprinzător, să vedem că partenerul părăsit ori înşelat – şi oare câti n-au trecut prin asta – poate cere pentru fiinţa iubită, de la ardere şi până la ologeală; orice cazne ce ar putea trece prin târâitul şarpelui şi prin pierderea a tot ce e mai frumos pe lume. Am spus: surprinzător - şi nu-I aşa, fiindcă sunt lucruri care în subiectivismul fiecăruia capătă valori de catastrofă cosmică.

Umilinţa, minciuna, părăsirea, jignirea, delăsarea, lipsa de respect, toate date ca preţ al dăruirii complete, sunt tot atâtea forme de agresiune care, chiar atunci când par fapte de toată ziua, pot sfâşia un suflet şi pot marca o fiinţă cu stigmatele unei dureri ce se cere stinsă, anulată – o durere ce se cere rascumpărată.

Şi ce oare mai poate răscumpăra o fiinţă agesată atât de amarnic decât ceva tot atât de amarnic - blestemul. De fapt, e vorba despe dragoste, o dragoste aprinsă. Este vorba doar de dragoste… şi blestem.

Şi dacă o “maicuţă bătrână cu brâul de lână” se vede părăsită în bătătura-i cu mult mai bătrână, şi dacă timpul trece, aşa cum numai el ştie el să treacă, pentru oamenii orfani de prunci, şi dacă vecinele se laudă cu copiii lor care vin, care se însoară, care au copii – copiii copiilor – care sunt nepreţuiţii nepoţi ai nemuririi, si dacă al ei nu mai trimete vorbă, nu mai scrie, nu mai vine, dacă el uită că un pântece a putut să-l poarte şi să se sfâşie de mândră durere ca să-l aducă pe lume, şi dacă toate astea nu mai au loc într-un suflet prea uscat de aşteptare şi dacă nu mai e loc de vorbe bune într-o gură prea uscată de atâta chemat în somn, şi dacă ochii – care nu mai pot plânge fiindcă nu mai au lacrimi nici măcar de jale, învăţaţi cum au fost numai cu lacrimi de dor – si dacă ochii se ridică la cer şi cer cerului să bată!? să bată cu urgie!! cine să se mire? Că dacă se vedea cea măicută, lovită, pălmuită de feciorul ei, şi blestema, de fapt, doborâtă de aceeaşi părăsire, ar fi blestemat…. şi nima nu s-ar fi mirat. Fiindcă pentru un părinte, părăsirea este o lovitură, iar lovitura de părinte este un păcat de moarte. Si de fapt tot de dragoste, o dragoste sfântă, e vorba... şi vorba şi blestemul.

Iar dacă la urmă cel băiat, blestemat de fata pe care a lăsat-o, blestemat de mama pe care a uitat-o, se vede lovit şi nevoit, dacă se vede pustiit şi dacă ridică şi el ochii la icoane şi se roagă să fie izbăvit şi nu este, şi nu are cum să fie, fiindcă blestemul de parinte e un greu blestem – care vine încă din vremurile când Strămoşii ne apărau şi ţineau locul Celui care nu se suise încă pe Cruce, ca viaţa să-Şi dea în veac peste veacuri, pentru răscumpărarea păcatelor noastre – şi dacă flăcăul vede că degeaba cere de la Dumezeul, pe care din suflet îl iubeşte curat, ce se întâmplă? Se mai roagă o dată şi încă o dată, fiindcă de când au început oameni a vorbi şi după ce au mulţumit pentru că le+a fost dat vorbirea, de atunci nu încetează a se ruga şi a cere, ştiind că vorbele sunt gata să deschidă drumuri fermecate cu puterea lor care a scos Lumina din Întuneric.

Flăcăul se mai roagă şi iar se roagă.

Dar nu este îndeajuns să ceri – trebuie să poţi şi da ceva în loc, măcar uneori. Şi dacă nu mai ai ce, fiindcă iubirea de Dumnezeu este o poruncă mare dar nu şi singura, atunci... Atunci te rogi degeaba.

Văzând că se roagă şi nu capătă răspuns, omul începe a se lepăda, mai apoi a huli, a ocarî şi, într-un târziu a blestema.

Şi de fapt, tot de dragoste înşelată, de părăsire şi de lovire este vorba… şi vorba şi blestemul.

Iată deci că blestemul de toate zilele, este un produs al agresării unei fiinţe care are acută nevoie să spere că poate primi o contravaloare dată suferinţelor ei. Blestemul este însă, mai ales în astfel de cazuri, un strigăt de neputinţă.

…

Da, cuvântul este, în gura omului, ca argintul viu – o cratimă între spaimă şi putere – un miracol care poate face şi desface.

Şi, de aceea, am crezut că va fi mai bogat să dorim a izvodi, cu ajutorul lui, al cuvântului, înţelesurile blestemului, decât să încercăm sa-l prindem, să-l cuprindem, să-l dezgolim, să-l decorticăm, să-l disecăm şi să-l golim de fiirea lui Divină, printr-o pragmatică şi doctă cercetare.

Oricum, să ne ferească Cel Puternic, de blestem!... mai ales dacă-l rostim.

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI ROMÂNESC INSULĂ DE CREDINŢĂ ÎNTR-O MARE BARBARĂ

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI

ROMÂNESC

INSULĂ DE CREDINŢĂ

ÎNTR-O MARE BARBARĂ

Motto: Vreme trece, vreme vine

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi a făcut semn fiecărui neam.

Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera iar neamţului i-a dat şurubul.

Dintre evrei, l-a ales pe Moise şi i-a poruncit: “Tu, să scrii o Lege!” Iar proorocilor le-a spus: “Îl veţi răstigni pe Fiul Meu Cel Iubit, Iisus... şi după aceea o să înduraţi mult necaz şi prigonire iar pentru acestea, Eu am să las banii să curgă peste voi ca ploaia”.

L-a chemat pe ungur şi i-a găsit, din câte avea pe lângă Sine, jucării: “Iaca, ţie, îţi dau botfori şi pinteni şi râşniţă, să-ţi faci sfârcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii şi să fi plăcut de femei”...

Turcului i-a spus: “Tu să fii turc, dar să ai putere asupra altora cu sabia”.

Sârbului i-a pus în mână sapa şi în minte încăpăţânarea.

Pe rus l-a învrednicit să cânte cu rachiul şi să se dovedească meşter cerşetor prin iarmaroace...

Pe român, văzându-l că se naşte, l-a atins cu degetul şi i-a zâmbit: “Tu o să fii creştin” - i-a zis.

…

Şi fiindcă într-adevăr Dumnezeu i-a lăsat pe farisei să-I suie Fiul pe Cruce (frumos meşter dulgher, bătut în cuie de fier), mare parte din lumea este azi creştină.

Dar oamenii sunt îndărătnici şi cu inima împietrită. Nicăieri, în lumea toată creştinismul nu s-a ivit de la sine. El a fost adus de putere, pe aripile unei voinţe politice.

Nicăieri? Nu.

Nu, fiindcă românul trebuia să se fie creştin.

Doar în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, credinţa în Cel Care S-a jertfit pe Cruce s-a născut, printr-un miracol, aici departe de locul ei de origine. Şi poate că-i doar o părere că românii au fost departe, poate că-i doar o părere că exită o altă baştină pentru creştinismul românesc.

Ce a fost oare aici, atunci de mult, la vremea când se năşteau românii?

Întâi de toate un spaţiu de romanitate care, provincie de limes fiind în timpul unor nesfârşite sfâşieri lăuntrice şi mai apoi ţinut lipsit de puterea prigonitoare a unor autorităti centrale, a fost şi a rămas, mai ales după plecarea legiunilor - din timpul ororilor lui Diocleţian şi până la falsa convertire a Sfântului Mare Împărat Constantin - un azil pentru năpăstuiţii fii ai Domnului.

Unii au spus că romanii au plecat din Dacii părăsindu-le pustii, ca pe nişte ibovnice bătrâne. Pace lor, în orbirea lor! Or fi plecat romanii şi sigur că au plecat chiar mulţi, dar şi mai mulţi au venit în locul lor, tocmai fiindcă ei plecaseră - aceia care doreau un loc în care să nu fie cu totul străini şi să se poată închina în voie, fără a fi bătuţi pe crucile de care nu se credeau vrednici, făra a fi aruncaţi la fiarele în ale căror măruntaie nu găseau cinstea unui mormânt, fără a fi arşi de vii, ca măcar prin felul de a fi ucişi să fie siliţi să aibă funeralii păgâne.

Au venit aici şi mame, şi taţi, şi copii, au venit aici fraţii întru Hristos, chemaţi de fraţii întru Hristos care vieţuiau aici. Au venit aici creştini la alţi creştini, ca în veac să se prefacă în români creştini şi să ducă, până în zilele - pe atunci nebănuitele - zile ale prezentului nostru, mărturia cuvintelor sacre ale primelor vorbe de închinare şi de cult. Şi mult s-au rugat pentru ca rogatio să dăinuie prin veacurile năvălitoare şi să se prefacă în rugăciune!

Iar dacă ar fi fost creştinaţi de alţii, n-ar fi fost ei arieni, ca şi prădalnicii creştinaţi, tot pe aceste pământuri, de Episcopul Wulfilla? Arianismul neamurilor gotice a plecat însă cu ei şi s-a pierdut în lumea în care puterea începea să se folosească, încă de pe atunci, de religia care se va proclama, o mână de veacuri mai târziu, ca fiind universală.

Aici, în lumea aceasta de ţărani, de stăpâni înarmaţi şi apărători prin dat ai pământului lor, românul s-a născut creştin la sate şi nicidecum în urbii, ca în tot imperiul - şi de aceea poate la noi, unde nu existau pagani, păgânul nu a fost niciodată închinătorul la idoli, ci necredinciosul. Da, românul s-a născut creştin şi nobil. După ce alţii l-au legat de glia pe care i-au luat-o, luându-i totodată şi nobleţea care decurgea din stăpânire - dar care în adânc, ca şi pământul, a fost şi este a lui - românul a rămas ceea ce era : creştin.

Aici, ca nicăieri, într-un loc în care , pe atunci, nici o aprigă putere nu a fiinţat timp de secole de-a rândul, nu s-a iscat nici voinţa politică care, sprijinită pe religie, să-i spună omului cum trebuie să creadă, ca asa trebuie şi nu care cumva altfel. Şi aşa, românul a crescut şi a prins a se întrupa sub apărarea creştinismului său particular, fără a fi lovit de erezii - care nu sunt decât oglinda ce arată chipul obosit al unei instituţii, nevolnică în a da răspunsul de graţie aşteptat de cel în suferinţă.

Câte bordeiuri, atâtea obiceiuri - şi oriunde mergi prin ţara asta, creştinismul este acelaş şi totuşi atât de împământenit locului, desigur în mărunte datini locale, dar nu oare tocmai detaliile dau dimensiunile unei specificităţi? Astfel, fiecare zonă rurală are propriile ei obiceiuri creştineşti - obiceiuri, pe care înstrăinaţii din cetăţi le-au luat şi, cetăţile prefăcându-se în oraşe, le-au sucit, le-au întors, le-au gândit şi în bună parte le-au pierdut.

Creştinismul natural al românului a fost drept, în toate înţelesurile adevărate ale acestui cuvânt. A fost drept şi drept fiind, este ortodox. Acest lucru a fost posibil, fiindcă nimic nu a fost impus, nimic nu a fost cerut, toate venind de la sine, fiind acceptate prin alegerea dată nouă de liberul arbitru. Lăcaşul în care se adună credincioşii este pentru toţi, biserica;

Sfânta Sfintelor însă, acolo unde, în fiece clipă, omul îl proslăveşte pe Dumnezeu a fost, dintotdeauna, în sufletul românului. Şi de aceea face numai ce zice popa şi nu ce face popa... Şi dacă popa nu zice bine, lasă-l pe popă să vorbească - câinii latră, ursul merge.

Românul simte că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Simte - iar simţirea este atât de adâncă încât nici o ştiinţă nu i-ar putea da acelei simţiri putere, după cum nu ar putea să o zdruncine. De aceea când catolicii au găsit ortodoxia românească în arcul intracarpatic, n-au găsit şi vorbe care să li se pară oamenilor altceva decât năzăriri de oameni zănatici - şi toate eforturile papalităţii n-au făcut nici cât o boare printre ramurile unei păduri de brad.

Dincoace de Carpaţi, poate ca ierarhii Bizanţului ar fi avut oarecare trecere, fiindcă înţelegerea felului de a crede al românilor era mai aproape de mintea lor, decât de aceea a prepuşilor Romei, dar, ca şi Bizanţul însuşi, biserica lui era slabă şi ierarhii înspăimântati de puterea crescândă a islamului, faţă de care Roma nu părea cu nimic mai bună. S-au bucurat să facă rost ba de trei, ba de două mitropolii şi au lăsat oamenii în boii lor.

Ortodoxia românească a avut puterea unei balade. Transmisă oral de zeci de generaţii ea trăieşte şi renaşte, mereu nouă, dar odată scrisă a devenit captiva unor file de hârtie - fiindcă scrisul rămâne. Credinţa românilor a fost întotdeauna nouă şi tânără - dureroasă şi bogată doină - dar de când a fost mărginită în biblii şi tetraevangheliare, în limbi străine, a început să îmbătrânească. Şi fiindcă omenia românului, aşezată de Dumnezeu în bătaia vânturilor, nu s-a închis niciodată în sine, când Patriarhul a fost la greu, atunci, au primit şi românii, Roma, din omenie. Veacurile însă au putere şi lucrurile, chiar cele mai sfinte, la unii ajung uneori să se schimbe - însă cu toată puterea veacurilor, ei au fost neînsemnat de puţini.

Trăind într-un spaţiu unde venituri cu felurite gânduri, au poposit obositor de des, românii au avut mereu de reazăm pentru răbdarea lor, acea Sfântă a Sfintelor pe care nimeni nu a putut-o într-adevăr atinge.

Şi fiindcă românul ori rabdă, ori luptă având, atât pentru tăria gândului, cât şi pentru şuierul sabiei, dreapta lui credinţă care face parte din el, pentru că aşa e bine, pentru că aşa a fost şi pentru că aşa este, pentru că aşa au făcut ai lui şi pentru că, dacă nici el nu va face altcumva, apoi nici copii lui nu vor putea face altfel, românul nu refuză şi nu respinge. Dacă valul mării izbeşte o faleză, se întărâtă şi, mai rău, izbeşte a doua oară, mereu, până farmă. Dacă s-ar fi pus de-a curmezişul, din respingere în respingere ar fi fost sfărâmat. Nu, el a a fost şi este ca o plajă: valul a urcat, s-a prăvălit, a inundat, apoi a dispărut în nisip - iar românii au primit în nisipul fiirii lor tot ceea ce a venit, pentru a se topi acolo, fără amintire şi fără nume.

Vremurile au crescut, au trecut şi s-au dus. S-au pierdut, fărâmituri la masa lumii, dar noi am rămas aceiaşi, mai luînd câte o vorbă, mai înţelegând câte un semn, mai primind câte-un ires, dar fără a ne schimba firea şi fără a schimba sufletul tainelor lăsate moşilor pentru a ne fi lăsate nouă, înadins ca noi să le le putem lăsa altora, mai departe, spre timpul când anii nu vor mai avea număr, ca să poată fi socotiţi.

Stând aici în calea şuvoaielor lumii de-afară, având deseori malurile rupte şi fiinţa potopită, ortodoxia românească a rămas o insulă de crediţă proprie într-o mare barbară.

Fiindcă la români, ortodoxia-i o datină.

MODESTIA

MOTTO:
Il y a une fausse modestie qui est vanité,
une fausse grandeur qui est petitesse,
une fausse vertu qui est hypocrisie,
une fausse sagesse qui est pruderie…
La Bruyere

Jules Renard zice undeva: La fausse modestie, c’est mieux que pas de modestie du tout.

Eu nu sunt de acord cu el! De ce?

Pai... Ce este modestia?... fiindca exista o capcana in a raspunde, privind numai acea nunata care se potriveste caracterului nostru sau aprecierilor noatre morale.

Desi nu e subiect de anul nou, ma amuza sa despic un pic firul in patru pe aceasta tema, acum in aceasta cumpabna a anilor.

Sa plecam din start, stiind ca in discutia de fata, ne referim la termeni care apartin culturii noastre crestine-europeeene si nu la modalitatile si abordarile unor culturi care ne sunt in intregime straine, cum ar fi acelea cuprinse in termenul japonez kenjōgo sau in abordarea filo-theozofica (tot japoneza) numita Shingon.

Daca primul termen se refera la o modalitate de politete proprie poporului japonez, a doua contine invataminte ale caii budiste, oarecum comune tuturor sectelor acesteia.

Nu, eu ma refer la modestia noastra europeana, atat de plina de influenta romantismului si crestinismului, incat semnificatia de origine a fost rasucita si foarte subtil denaturata…

La autorii antici, sensul radacinii semantice se pastreaza atat in cuvantul modestia, cat si in cuvantul modestus, primul derivand din al doilea, iar acesta din urma, avand ca origine radacina modus => masura, dimensiune, cantitate…


In latina, termenul modestia inseamna, in mod general (limbaj usual) = moderatie, masura,

Metaforizand, autori antici precerestini l-au folosit insa ca:

- la Tacitus = blandete, mediocritate, capacitati mediocre, a vorbi mult despre propria incapacitate, viata fara stralucire, pozitie sociala umila,

- la Cicero = temperanta, rezerva, retinere, virtute, cinse, moravuri bune

- la Quintilian = intelepciune in gandire si discurs (pentru oratori), respectul datoriei,

- la Caesar = a tine la disciplina militara, a fi disciplinat.

- la Pliniius = pudoare, decenta, rusine

Asa cum se vede, urmand logica folosirii cuvantului, in raport cu moralitatea si mentalitatea epocii, observam ca de fapt ne intoarcem la termenul general = moderatie, masura, fie ca este vorba despre comportament sau despre anumite insusiri.

Dar la noi care sunt sensurile oare, pentru acest cuvant venit din franceza??

La noi cuvantul este o imediata dovada a manifestarii unui complex de inhibitie, fiindca se sprijina in primul rand pe sinonimul (imperfect) smerenie, care la randul sau – cand nu vorbim de ale credintei – inseamana umlinta ca semn de respect.

In fapt, in limba romana, modestia inseamna in primul rand umilinta!

Desigur ca si in limba noastra termenul este complex si complet. Pana a trece insa la alte definiri, sa vedem care este lista sa de antonime: aroganţă, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, lăudăroşenie, trufie, vanitate

Inca o concluzie intermediara – prin evidenta logicii sensurilor – daca antonimele sunt toate niste termeni care arata excese, inseamna ca si modestia, in limba romana, arata manifestarea unui exces --> deci iata dintr-o data pierderea calitatii sale principale, acela de mediu, de moderat, masurat.

Avem deci intr-o parte oamenii care au niste trasaturi excesive de un fel si altii, de cealalta parte, care au trasaturile antonime de alt fel, care sunt – trebuie repetat – decat tot trasaturi excesive.

Acum sa ne intoarcem la punctul de referinta: NODEXul.

NODEXul este… modest! Modestia = Caracter modest; lipsă de îngâmfare. :-D

Si daca facem o simpla calatorie la cuvantul modest (ca sa stim despre ce vorbim), iata ce gasim ceva abia mai putin modest: Modest = Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite; lipsit de îngâmfare. 2) Care are o atitudine simplă; lipsit de pretenţii. 3) Care este simplu şi fără fast. 4) Care este de valoare mică; cu valoare redusă.

Inca o data apare – neexplicit, este adevarat - aspectul represiv, fata de personalitatea subiectului, al majoritatii semnificactiilor termenului.

- Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite --> care se manifesta fara incredere in sine --> adica care este inapt de ase adapta la competitia sociala;

- lipsit de îngâmfare --> care trebuie sa se manifesta astfel incat ‘ceilalalti’ sa nu il considere intr-un anumit fel negativ (ingamfat) --> deci care trebuie sa-si fabrice un portret social;

- Care are o atitudine simplă --> aici se intalneste fondul latin al intelesului;

- lipsit de pretenţii --> manifestare de renuntare si lipsa de combatitivitate --> care are un handicap in parvenirea sociala;

- Care este simplu şi fără fast – din nou respectarea fondului – adica masura.

- Care este de valoare mică; cu valoare redusă --> iar nevoia deprecierii.

Dar de ce vine perechea asta de cuvinte (modest/modestie) in limba romana???

Ce, romanii erau aroganţi, fuduli, înfumurati, îngâmfati, lăudăroşi si trufiasi…. pana a veni unul – tocmai de la Francia - sa-I invete masura??? Si romanii, neavand cuvantul lor, au acceptat… modestia ca vorba si ca modus vivendi?

Mie nu imi vine a crede! De ce? Simplu, fiindca romanii au avut intotdeauna o expresie proprie pentru modestie, o expresie care nu este nici minimizanta si nici represiva: bun simt. Romanul numit azi modest era, pe vremuri, simtit.

Si ca sa fim siguri – desi dintre filele NODEXului transpare umbra unuia din pacatele capitale - hai sa vedem ce zic cei de la care am preluat cuvantul, alegand folosirea lui in secolul trecut, atunci cand … cu pa’soptistii a ajuns ca un parazit al limbii romane si al educatiei romanesti.

1. − Modération, retenue. Anton. excès. (moderatie, retinere. Antonim = exces --> paradoxal aceeasi atitudine din care rezulta ca modestia este un… exces, desi semantic este o cale de mijloc!).

2. − Pudeur, décence. Synon. honnêteté, vertu; anton. impudicité, indécence. (pudoare, decenta. Sinonim = cinste, virtute; Antonim = impudicitate, indecenta --> pana la urma tot despre bun simt este vorba… sau despre nesimtire)

3. Petite pièce de dentelle ou de tissu fin servant à voiler pudiquement un décolleté féminin (mica bucata de dantela sau de tesatura care voala in mod pudic un decolteu feminin --> si aici, tenta legata de tinuta de bun simt este evidenta; bunul simt al epocii)

Parem ajunsi intr-o fundatura! Parca nu imtelegem --> de ce a fost importat acest cuvant in romaneste, desi el la epoca nu a putut fi un neologism, ci a fost un barbarism, adica a inlocuit un termen explicit si existent, fara a aduce sensuri noi?!

Dar nu suntem intr-o fundatura, suntem aproape de capatul drumului: Modestia din limba romana este de origine…. romantico-catolica! Iar acea modestie tipica, era un neologism!

Da, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, modestia cu sensurile ei de astazi este un import facut prin intermediul celor care au adus literatura romantica a secolului al XIX-lea in mentalul burghezo-aristocratic al Principatelor Romane.

In dorinta de fi altfel decat societatea greco-turcizanta a epocii, reintorsii de la studii au adus cu ei toata zestre de cultura a occidentului spre care trebuia sa tanjim.

Modelul literar de urmat - la o epoca in care o fata nu avea voie sa citeasca Cei Trei Muschetari, fiindca textul era indecent si autorul imoral – a fost al tinerei porumbite pura si cu ochii plecati din modestie, neindraznind sa priveasca lumea in fata, din modestie, neputand sa concureze cu viata, din modestie, neindraznind sa-si marturiseasca dragostea, din modestie, aruncandu-se modesta la picioarele binefactorului ei interesat, din modestie, acceptand invinuiri rocambolesti din… modestie s.a.m.d.

Acea fiinta care are un cavaler la fel de modest, a ajuns sa fie simbolul bunei purtari al bunei cresteri si… al ipocriziei crase de dupa epoca romantica.

Azi - intr-o lume in care smerenia religioasa este un caz patologic - impresia de modestie poate fi generata de trei atitudini:

- aprecierea corecta a propriei valorii;

- ipocrizia celui care abia asteapta sa fie dezmintit, ca sa primeasca laude;

- umilinta din motive ascunse, ce vor sluji unui scop cu bataie lunga(fara a discuta de complexe psihice).

Ce este interesant este ca – din sursa in sursa – se descopera ca orgoliul/mandria (unul dintre cele sapte pacate mortale in crestinismul catolic, este un antonim preferat al modestiei, desi este confundata adesea cu vanitatea sau infumurarea sau trufia cu care nu are nimic de a face…. Si asta doar fiindca este un pacat de moarte :-D

Infumurarea si trufia, primul venit din incapacitatea de a mai aprecia corect relatia propriei persoane cu realitatea si al doilea provenind dintr-o hipertrofiere a egoului sunt manifestari, care tin – din punctul meu de vedere – de psihiatru.

Vanitatea este prost definita in toate dictionarele, fiind in fapt nevoia unei persoane de a vrea sa para asa cum si-ar dori sa fie si este un sentiment van… prin definitie.

Orgoliul/mandria reprezinta, ca si modestia autentica, aprecierea corecta a propriei valorii, fara sinonimie insa, fiindca sursa evaluarii valorice difera.

Modestul autoevaluativ este constient de limitele sale si nu se fereste sa le recunoasca: eu recunosc ca in materie de cactusi columnari sunt nul --> nu sunt modest in sensul general acordat cuvantului. Am doar bun simt si atat. Sunt constient de limitele mele.

Orgoliosul autentic este constient de valoarea realizarilor sale, confirmate de catre ceilalti si nu are ipocrizia sa se prefaca jenat de propria sa reusita (v. anecdota de mai jos).

Rezulta ca orgoliul nu este antonimul modestiei, ele fiind doua feţe ale aceluias rationalism autoapreciativ.

De aceea, fata de intrebarea pusa de Jules Renard, raspunsul meu este sec: NU!

Fiindca falsa modestie este intotdeauna o abjectie, in timp ce lipsa de modestie este fie o autoevaluare corecta, fie o dovada de prostie… iar pentru prostia sa, nimeni nu este raspunzator :-D

Iata si anecdota… cu Picaso.

Deja celebrisim, cunoscut pentru originalitate si nonconformism, in aceeasi masura in care este cunoscut pentru zagarcenie, marele pictor invita mai multi prieteni la un restaurant.

La sfarsit patronul ii aduce nota. Picaso o vede, se incrunta o clipa, apoi scoate un creion din buzunar si deseneaza ceva pe dosul notei de plata, pe care o intinde apoi patronului sub privirile inmarmurite ale convivilor.

Patronul pleaca extaziat de averea pe care a primit-o. In biroul sau constata ca desenul nu este semnat. Se intoarce la masa si se inclina umil:

- Maestre, ati uitat sa semnati desenul…

Picaso ridica ochii la el, si cand se lasa tacerea de jur imprejur, spune:

- Ti-am platit nota, nu am spus ca vreau sa cumpar restaurantul!

Lipsa de modestie, trufie, infumurare… sau autoevaluare corecta?

de la VOICU la
SZENT ISTVÁN
- imposibila trădare -

Ce ne facem cu patima??

Asemeni unei neguri care estompează totul în jurul ei, amăgind contururile, păcălind gândul, aburind părerile, patima – în cercetarea istorică – este un factor de zădărnicire al unei munci valoaroase, acolo unde rezultatele reci şi impersonale ale cercetării, ar fi putut fi un gaj de adevăr, demn de luat în consideratie.

În articolul meu despre ‘Moartea lui Decebal’, atrăgeam atentia asupra clişeelor, care se nasc în urma interpretărilor - vădit naţionaliste - ale fenomenului istoric, mai ales atunci cand redarea evenimentelor din secolele sau mileniile trecute, este partinită de simţămintele exaltate ale zilelor noastre bolnave de manipulare şi asmuţire.

În proza eseistică de tip istoriografic patima este contaminarea inteligenţei critice cu pulsiunile instinctuale primare, comune atitudinilor primitive.

Este pierderea muncii depuse.

Unul dintre exemplele care mă bântuie cu tristeţe este acela dat de domnul dr. Mircea Dogaru, ale cărui disertaţii si dezvoltări – scrise şi televizate – pot să pară adesea interesante şi chiar surprinzător de personale. Poate că aş sta agăţat de emisiunile sale sau poate că i-aş citi până târziu articolele şi scrierile, dar... Dar, din păcate, frazeologia este încărcată cu o patimă – nici măcar politică – o patimă a naţionalistului, iar pe mine, patima mă face sa plec.

Fara să discut nici originea politică a naţionalismului, nici valoarea sa în absolut şi nici demonizarea sa actuală, afirm doar că el nu mai poate fi condamnat azi, aşa, ex abrupto, deşi este o constructie de conştiinţă colectivă cu valoare artificială şi indusă >>> ca atare trebuindu-i un timp de devitalizare, ca să poată să dispară in mod natural. Mă mulţumesc să menţionez însă – raportat la cercetarea istorică – că naţionalismul are un cusur major: dacă tu strigi, cu patimă, că ţii cu Ţao, cum să te mai cred eu, că esti corect când vorbeşti despre Mao?!?... cu atât mai mult când cuvintele şi formulările arată tendenţiozitatea expozeului tău.

Iată o mostră luată de pe internet, din două articole despre Alba lui Iuliu şi despre Voicu-Ştefan cel Sfânt* aparţinând autorului mai sus citat:

“Pacea cu ungurii s-a încheiat pe la începutul deceniului 7, când, potrivit cutumelor medievale, Iuliu a pecetluit-o, ca odinioara "Menumorut", dând-o pe "Saroltha", "o fata foarte frumoasa, de a carei frumusete vorbeau de multa vreme duci de prin provincii" (Chronicum Pictum Vindobonense) de sotie romano-maghiarului Geysa. Casatorie aranjata de mama si bunica acestuia, ambele crestine ortodoxe din Ardeal!

Fasta pe termen scurt, fiindca a permis consolidarea primului stat medieval românesc, aceasta casatorie s-a dovedit nefasta pe termen lung: rodul ei, Voicu, cel care si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal, devenit catolic si declansând razboiul de secesiune în 1002, a declansat implicit ofensiva catolica, nicicând încheiata, împotriva crestinilor ortodocsi de la est de Tisa - ROMÂNII.”

Textul este foarte limpede, arătând clar poziţia politică a autorului: un român care protestează prin orice mijloace impotriva ocupaţiei maghiare (din trecutul istoric), folosind chiar şi argumente de ordin religios, argumente fără putere, dar cu o rezonanţă neplăcută în imagistica noastră colectivă: se crează un cliseu >>> prin intermediul propagandei catolice, de fapt românii sunt ţinta finală a ungurilor. Dar… ungurii transilvani sunt în proporţie covârşitoare protestanţi şi, deci, ofensiva catolică din ultimele secole nu este numai împotriva romanilor, ci şi a ungurilor locali, aşa cum este impotriva tuturor celor care nu sunt catolici. Ofensiva catolică este trans-naţională şi – aşa cum reiese din chiar titulatura bisericii – universală. Numărul mare al catolicilor în lume – mai mare decat al ortodocşilor – este faptul unei politici de misionariat agresiv. Realitatea este ca ungurii au fost unealta catolicismului şi nu catiolicismul, pretextul Regatului Ungar.

Nu doresc să continui în aprofundarea acestui subiect sensibil pentru ambele părţi, fiindcă nu aceasta este intenţia pe care caut să o materializez aici şi, cu atât mai abitir, cu cât – român fiind – ştiu că voi deveni, pe parcurs şi orice aş face, mai întâi vădit subiectiv şi mai apoi prea subiectiv >>> obiectivitatea fiind imposibilă în astfel de cazuri, măcar fiindcă subconştientul nostru este îmbibat de clişeele copilăriei, şcolii, televiziunii, propagandelor seducătoare ori chiar clişeelor mediului în care am vieţuit. Ascunse în adâncul nostru ele ies la suprafaţă în mod indirect şi parşiv, ocolind raţiunea.

Nu voi intra nici în discuţii despre modul în care domnul dr. Mircea Dogaru stabileşte că pronumele Geula/Gyula este o formă deformată a numelui de Iuliu, fiindcă poate că – până la urmă - este chiar adevărat.

Totuşi afirmaţia că pronumele/numele este foarte curent în Ardeal ("indicându-l pe latinescul Iulius şi pe românescul Iuliu extrem de răspândit în Ardeal"), este o inexactitate forţată şi intenţionată. Numele latine ale ardelenilor sunt târzii şi au apărut – după conştientizarea politică a latinităţii – ca un strigăt de românitate, în contrapondere cu fenomenul de maghiarizare. Nu voi insista nici asupra faptului că prenumele de Iuliu – ca atare - nu pare a fi supravieţuit nicăieri pe teritoriul ţării (nici la Julea sau Giulea), aşa cum nici un nume/pronume latinesc nu pare a fi trecul vadul secolelor întunecate. Nu voi spune nici că este foarte probabil ca stăpânul Albei să fi fost cuman şi nu român, fiindcă acest lucru nu ar avea relevanţă în expunerea de faţă şi fiindcă ar antrena discuţii colaterale nesfârşite la care – în parte măcar - domnul profesor Neagu Djuvara a răspuns deja într-un mod magistral.

Mă mulţumesc să constat că viitorul Szent István, numit se pare Voicu (Waic/Vaic) de către mama sa, nume ce pare românesc (dar pare-se numit şi Bela, de la germanul Adalbert), este acuzat de a-şi fi “vândut credinţa ortodoxă pe titlul regal”, subinţelegându-se – din contextul articolelor - că odată cu această trădare, Voicu şi-a vândut şi românitatea.

Acesta este subiectul şi nu mă voi abate de la el.

Discuţiile colaterale privind conţinutul articolelor ar fi putut fi interesante, dar nu au relevanţă în cauza de faţă care îşi propune să extermine un clişeu: acela al suveranului medieval care îşi vinde naţionalitatea sau religia.

Construcţia domnului dr. Mircea Dogaru este incorectă din patru puncte de vedere:

1. din punctul de vedere al logicicii argumentaţiei >>> autorul alege acele premize ce i se par a conveni unei dezvoltări care să mascheze falsitatea concluzilor la care vrea să ajungă; vectorul este o argumentaţie adaptată pentru a servi acelor concluzii prestabilite şi nu una din care să construiască o demonstraţie validă;

2. din punctul de vedere al similitudinii >>> argumentaţia nu ţine seamă nici de situaţia istorică, nici de mentalitatea epocii şi nici de evenimentele anterioare sau ulterioare care au avut ca obiect convertiri de suveran;

3. din punctul de vedere al simetriei expozeului >>> ca cercetator al unui fenomen istoric, autorul se plasează într-o tabără, fără a fi interesat de realităţile celeilalte tabere, realităţi ce devin adverse, dar care sunt – ştiintific vorbind - la fel de interesante pentru posteritate, ca realitatile aceleia din parţii pe care o investighează;

4. din punctul de vedere al omisiunii voluntare >>> autorul nu ia în calcul factori umani care puteau fi obiectiv adevăraţi şi care trebuiesc aduşi în discuţie, dată fiind perioada în care se întamplă evenimentele; de fapt autorul omite în mod voluntar fapte istorice cunoscute.

Logica argumentaţiei.

In cele două articole menţionate mai sus, se subliniază, cu insistenţă, două elemente:

a) ca filiaţia maternă a descendenţei lui Arpad era de origine românească ortodoxa;

“Acesta [Toxum/Toxaba, bunicul lui Voicu/Stefan cel Sfant] era nepotul lui Arpad - si avea un fizic […] mostenit de la mama sa […] Era asadar fiul fiicei lui "Menumorut" si al metisului maghiaro-român Zulta […] din casatoria lui Arpad cu fiica crestina a lui "DUCA […] Toxun fusese casatorit de mama sa românca cu o "femeie din Tara Cumanilor" […]. Era, mai mult ca sigur, si ea, o românca sau româno-cumana ortodoxa, de vreme ce si-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul sau, avea sa-si boteze copiii "Vasile" si "Vladislav"[…] Tot preferintele mamei i-au adus probabil noului duce [Geysa] ca sotie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Batrân […] "Sarolt" în ungureste (Saroltha). […] Traditia ne informeaza în plus ca "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odata cu limba slavona ca limba […]. De asemenea, si-a botezat fiul, nascut în anul 969, în ritul si în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare pâna târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenentei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea sa-l conduca […] si "Bela"[…].”

b) filiaţia bărbătească era de origine maghiaro-româna sau româno-maghiară (fără explicaţii pentru aceasta alternanţă);

“Potrivit gestelor […] Stefan "cel Sfânt" se tragea, pe linie paterna, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, patruns deja în onomastica româneasca, sub forma Toxaba)” care este fiu “al metisului maghiaro-român Zulta”, fiul lui Arpad şi al fetei lui Duca (se pare romănca). Fiul lui Toxum/Toxaba, Geysa este căsătorit şi el cu o româncă şi îl are pe Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

Voi recapitula pe scurt: Arpad (ungur) se căsătoreşte cu fata lui Duca (se pare româncă ortodoxă) şi îl are pe Zulta (metis maghiaro-român) care se căsătoreşte cu fata lui Menumorut (româncă ortodoxă) şi îl are pe Toxum/Toxoba (metis româno-maghiar cu nume cuman) care se căsătoreşte cu “o femeie din ţara cumanilor” care este "sigur" o româncă ortodoxă şi de la care îl are pe Geysa (metis româno-maghiar) care se va căsători cu Sarolt, fata lui Iuliu/Geula/Gyula (româncă ortodoxă) din care se va naşte Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

La acest stadiu, autorul trece – după insistenţele de mai sus asupra originii materne şi a religiei ortodoxe – la transformarea lui Voicu/Bela în român sadea, aşa după cum reiese din următorul pasaj: “Pretentiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TARII românesti intracarpatice”.

Ultimul pas este făcut prin inversarea valorilor reale, considerându-se ca prima dinastie a Regatului Ungar a fost "dinastia romano-maghiara a Arpadienilor", desi se mai spune: "Pâna la cumpăna veacurilor XI/XII, când regii romano-cumani ai Budei se infiltreaza pe urmele lui Voicu-Stefan cel Sfânt (997-1038) pe valea Muresului" - ceea ce duce escaladarea până la capăt, prin păstrarea romanităţii, dar neagându-se maghiaritatea până la desfiinâarea ei comletă şi transformarea ei în 'cumanitate'!

Din nou, nu voi intra în dispute, care să stabilească dacă mamele erau toate românce sau nu, dacă erau româno-cumane sau sau cumano-române, fiindcă - pentru demonstraţie - acceptăm ipoteza că erau românce 100% de neam pur, cu sânge curat dacoroman. Mai acceptăm şi că ele erau ortodoxe fervente, în accepţiunea de azi a cuvântului.

{Desi 1. la epocă nu avusese loc schisma, în mod declarat şi explicit, deci termenii de ‘ortodox’ şi ‘catolic’ nu pot fi priviţi ca având atunci aceeaşi semnificaţie cu aceea din secolele de după 1054; 2. cumanii negri – singurii de pe teritoriile actualei Românii - au fost creştinaţi catolici şi nu au fost niciodată ortodocşi, chiar dacă primii maghiari din Transilvania, o dată cu romanii, au fost evanghelizaţi partial de bizantini, fără ca evanghelizarea în cauză să presupună o aderenţă sigură.}

Tot astfel nu voi discuta dacă taţii erau maghiaro-romani sau maghiaro-cumani sau romano-maghiari/ romano-cumani şi nici dacă erau creştini (deşi sigur nu erau, în mod oficial), fiindcă – în această fază – acceptăm afirmaţiile făcute de autor, dezvoltarea următoare făcându-se ca şi când ambele categorii de afirmaţii ar avea valoare de adevăr istoric incontestabil.

Nu vom discuta nici dacă toate căsătoriile principilor unguri menţionaţi mai sus au fost chiar aşa cum sunt prezentate în articole, acest aspect fiind nerelevant >>> mama româncă ortodoxă, fiindu-i suficientă lui Voicu/Bela, în discutia de faţă.

Tot astfel nu voi contrazice achimbarea de confesiune lui Voicu/Bela, spunând că nu era creştin, indiferent dacă maică-sa la botezat sau nu, aşa cum nu voi argumenta că, de fapt, a fost creştinat direct catolic, cand au fost creştinaţi toţi ungurii, fiindcă nici acest argument nu este necesar demonstraţiei de inconsecvenţă pe care vreau să o fac, contestând logica argumentaţiei autorului.

De fapt, ca să repunem faptele şi intentiile pe făgaşul lor - plecând de la afirmaţiile acceptate de domnul dr. Mircea Dogaru - avem în faţă un personaj istoric care are o obârşie mixtă: pe de o parte are obârşia tatălui - maghiar; pe de altă parte are obârşia mamei - româncă.

Autorul doreşte - în mod unilateral - ca personajul istoric să poarte ‘naţionalitatea’ mamei.

Dar, de ce acest om ar fi mai mult român, după mamă, decât ungur, după tată? A fost el, mai mult român decat maghiar??

Nu, nici vorbă! Voicu a fost ungur şi atât!!

Fiind membrul unei societăţi patriarhale de războinici falocraţi, unde doar TATĂL contează, TATĂL este deci legitimarea lui, ca individ.

El este “fiul LUI” şi nu “fiul ei”.

Viitorul István este fiul lui Geysa şi nu fiul Saroltei! În faţa oştilor, în faţa căpeteniilor, în faţa principilor federaţi, în faţa ambasadorilor şi, mai ales, în chiar faţa actului suprem al succesiunii la tron şi la încoronare, Waic este fiul lui Geyza, al ungurilor! El nu mai este Voicu fiul Saroltei, românca... şi poate ca nu a fost niciodată astfel, aşa cum niciodată fii cadânelor nu erau altceva decât competitori turci, la tronul otoman.

Oare Bogdan al III-lea Chiorul, fiul lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt şi al Mariei de Mangop, era român moldovean sau grec bizantin??

Oare copiii lui Mircea cel Bătrân – Mihail si Vlad, zis Dracul - erau români dupa tată sau maghiari dupa mamă??

Era Vlad Ţepeş copil de ungur??

Oare toţi fii prinţeselor măritate peste hotare erau din naţia mamei străine sau erau urmaşii capetelor încoronate, taţii lor, cărora le urmau la tron?

Oare Ludovic al XIV-lea, francez după tată şi austriac după mamă, a fost un nenorocit, fiindcă - în interesul Regatului său - a făcut un razboi necruţător austriecilor?

Oare Regii Carol I-ul şi Ferdinand I-ul Întregitorul de Ţară, au fost nemernici, fiindcă germani fiind, au apărat interesele Regatului României, angajându-se în alte alianţe decât cele dictate de familie şi de sânge?? Oare cum de au putut trece peste decăderea lor din rândul nobilimii germane, atunci când prinţii electori le-au sfărâmat blazonul? Au făcut-o însă, chiar dacă unul dintre ei a murit de inimă rea, fiindcă regalitatea are raţiuni pe care sufletul nu poate să le aibă...

Şi dacă argumentele de mai sus nu sunt suficiente, aş merge mai departe, spunând că suveranul are ‘naţionalitatea’ tronului său. Aşa a fost cu Regii angevini şi polonezi, deveniţi Regi ai Ungariei. Aşa a fost cu Matei/Mathias – fiul Corvinului - moştenind tronul faurit de tatăl său Iancu pe măsura sa. Aşa a fost cu Regii germani ai României, care au devenit români... şi nu sunt singurele exemple ale istoriei.

Aspectul legat de argumentul că, dacă se simţea fiul maghiarului nu avea de ce să revendice moştenirea româncei, care pare a ieşi la iveală din fraza: “Pretentiile regelui Voicu-Stefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, asadar decât din calitatea sa de român si invocarea drepturilor mamei sale, a însasi originii sale voievodale românesti” este lipsit de noimă, fiindcă nimeni nu renunţă la averea maică-si, mai ales dacă este vorba despre un ducat/principat/voevodat/regat/etc, decât dacă este un idiot adevărat. Aşa cum Regii Angliei, indiferent de Roză, nu au renunţat la Regatul Francez, aşa cum nu au renunţat nici Tudorii şi nici urmaşii lor, tot aşa nici Voicu nu avea motive de a renunţa la Transilvania... chiar dacă nu ar fi fost o moştenire de drept, fiindcă oricum era bună de cucerit.

Aşadar, chiar argumentul hotărâtor al autorului - privind originea maternă de sange şi de religie a incriminatului, raportată la acţiunile sale - este un argument menit să inducă o concluzie falsă a demonstraţie: Voicu nefiind roman si crestin.

Similitudinea.

De-a lungul istoriei, întorsăturile marcante, înfăptuite de suveranii care - cu o capacitate vizionară de a înţelege oportunităţile viitorului - au făcut gesturi spectaculoase de convertire, nu sunt singulare şi, de cele mai multe ori, au avut un rezultat benefic pentru evoluţia formaţiunii statale condusă de ei.

Putem însă să transpunem afirmaţia despre ‘vânzarea credinţei’, într-o optică diferită care ne este mai apropiată, fiind aici, în tabăra noastră: oare cum ar interpreta un ungur, gestul catolicului Alexadru Vodă (catolic adevarat la 1357!), fiul lui Basarab Vodă (tot catolic ca si tatăl său), de a se boteza orthodox cu numele de Nicolae? A dat o Mitropolie Ţării Româneşti şi o coeziune mai mare principatului său, ‘vânzându-şi credinţa’… pentru stabilitate.

Îl putem acuza pe Basileul Manuel al II-lea de a fi căutat să-l recunoască pe Papă, doar ca să scape muribundul sau Imperiu de la o pierie de neînlăturat?

Dar cum e cu Parisul?? Valorează sau nu, o liturghie???

Nimeni nu se gândeşte azi să spună ca Nicolae Alexandru Vodă sau ca Henric al IV-lea şi-au ‘vândut credinţa’, când motivul 'vânzării' au fost stabilitatea unui tron, supravieţuirea unui stat sau terminarea unui nesfarşit razboi civil…

… Deşi dacă privim istoria vedem că oamenii de stat au alte măsuri decât oamenii de rând şi că de multe ori şi-au vândut foarte multe pentru un tron sau pentru o coroană… mai ales în Principatele Române, unde fraţii s-au vândut între ei, fără a mai pune la socoteală de cate ori s-au tăiat, când s-au găsit.

Mircea cel Bătrân l-a uzurpat pe fratele său Dan. Secolul care a urmat a fost o vesnică înfruntare care a măcelărit când Dăneştii, când Drăculeştii... Despre copiii lui Alexandru cel Bun nici nu mai vorbesc: ucideri, scoateri de ochi la propriu, călugăriri forţate şi sluţiri etc. De ce? Pentru o coroană. Pentru Tronul Ţării.

Şi dacă Voicu a fost un vândut fiindcă a devenit catolic pentru un tron >>> cum să-i spunem lui Mircea Vodă cel Bătrân care, tot pentru un tron, a făcut trădare de frate??

În mod normal nu avem motive să categorisim aceste acţiuni. Nici pe una şi nici pe cealaltă. Noi nu le putem judeca decat cu măsurile noastre şi ele nu se potrivesc cu vremurile acelora, cu valorile sau cu trăirile lor, aşa cum nu se potrivea nimeni pe patul lui Procust. Ar fi suficient să constatăm evenimentul istoric, în conjunctura sa şi să marcăm punctele desfăşurării sale, subliniind dovezile pe care le avem. Atât.

Nu este un argument istoric, acela de a izola de context şi similitudini - în termeni de apreciere actuali - un fenomen care s-a repetat în mai multe locuri, la diverse epoci, din diverse motive şi cu diverse rezultate. Nu este o argumentaţie istorică, critica evenimentului prin prisma moralei cercetătorului!

Asimetria.

Domnul dr. Mircea Dogaru, nu face gestul normal al istoricului care – în calitatea de adunător al dovezilor timpului – judecă desfăşurarea faptelor în mod nepărtinitor.

Domnia sa nu face decât să privească evenimentele din punctul de vedere revendicativ al românului nemulţumit de cum i se pare că s-au sucit faptele în defavoarea conaţionalilor săi… şi face asta cu patima celui care înţelege profund sensul de ‘conaţionali’. Însă cei de atunci, nefiind încă marcaţi de o astfel de accepţiune, privind apartenenţa la un grup definit ca naţional, nu ar fi înţeles patosul istoricului de azi.

Daca domnul dr. Mircea Dogaru ar fi ungur, ar fi foarte mândru – cu aceeaşi patimă, cu aceeaşi rea credinţă şi cu aceeaşi inconsecvenţă istorică arătată până acum – că ai lui au ocupat o Transilvanie care le-a aparţinut 1000 de ani, dar că nu au luat-o de la romani, fiindcă nu era nimeni acolo… fiindcă nici nu aveau de ce să fie. Şi astfel nimeni nu mai întelege nimic.

În astfel de abordări – din păcate – nici măcar datele de valoare, prezente în articolele scrise cu astfel de ton, nu îşi pot păstra validitatea, ele fiind toate cauţionate de bănuiala unei interpretări tendenţioase şi răuvoitoare.

Spre exemplu: "si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal". Această frază este de rea credinţă, fiindcă dacă Ungurul ungurilor, voia să-şi spună REGE, atât timp cât nu era nimeni care să îi poată contesta puterea - şi nu era nimeni care să o poată face - era REGE... aşa cum a şi fost. Nu avea nevoie de o recunoaştere papală... Bizantinii îi dăduseră deja o coroană în semn de recunoaştere. Că suveranii Ungariei, devenind catolici, au putut să se sprijine pe occident şi pe papalitate, este sigur. Oricum, din punctul de vedere al dezvoltării Ungariei, a fost un lucru bun şi deşi Ungaria a aparţinut secole Imperiului Austriac şi deşi a fost o sută cincizeci de ani paşalâc - în timp ce Ţările Române au fost doar sub suzeranitate otomană – Bucureştiul, rămas la răscrucea năvălirilor, nu arăta ca Budapesta.

Sau, tot spre exemplu: "devenit catolic si declansând razboiul de secesiune". Aici ajungem de la pueril, la ridicol, fiindcă, nicicând, ocuparea Transilvanieie nu a fost o secesiune a unui Mare Regat Românesc – aşa cum doreşte autorul să sugereze prin concluzie implicită - ci a fost ocuparea unei entităţi militaro-economico-politice adverse şi concurente, de către altă entitate militară-economică-politică, mai dinamică, mai puternică si care - din aceste motive - a cîştigat.

Nu este un argument istoric valabil, acel argument care prezintă doar una dintre părţi, minimalizand sau ignorand cealaltă parte, cu atât mai mult cănd prezentarea făcută este purtatoare a unor elemente de inexactitate voită sau de rea credinţă ştiintifică.

Omisiunea voită.

Dar se întreabă oare domnul dr. Mircea Dogaru dacă Voicu – supranumit totuşi cel Sfânt – a devenit catolic doar pentru o coroană, admiţând - prin absurd - că avea nevoie să fie catolic pentru a fi Rege?

Şi dacă a făcut-o fiindcă a crezut?

Este un element care – ţinând seama de epocă – nu poate fi eliminat. Dimpotrivă: la acea epocă, atât de aproape de pătrunderea creştinilor printre elementele migratorilor nou veniţi, elementul miraculos al revelaţiei putea fi încă foarte viu şi foarte puternic. Este foarte posibil ca omul care a domnit 41 de ani peste Regatul Ungar şi care a fost supranumit ‘cel Sfânt’, să fi fost chiar un om de mare credinţă – indiferent de războaiele purtate – cu alte cuvinte să fi fost un om sfânt.

Ce ar fi de mirare??

Şapte secole mai târziu, atât de aproape de zilele noastre, doar acum două sute de ani, Sfântul Constantin Vodă Brancoveanu - om cu multe păcate de suveran - a refuzat să treacă la Islam şi a pierit cu tot neamul său, pe esafod, fiind - în adevăratul sens al cuvantului - un martir al creştinătăţii.

De ce? Fiindcă nu şi-a vândut credinţa? NU. Fiindcă a crezut!

Dar, de fapt, nu aceasta este omisiunea voită - deşi, convertirea pe baza credinţei, nu este menţionată, deşi este foarte plauzibilă, dacă Voicu ar fi trecut la catolicism, ortodox fiind şi la vârsta alegerilor mature. Daca lucrurile s-ar fi petrecut aşa, ar fi fost o omisiune de condiţie şi de plauzibilitate, perfect voită si, ca atare, suficientă demonstraţiei mele.

Dar omisiunea voită a domnul dr. Mircea Dogaru, este de altă natură şi mult mai gravă.

Ca să îşi poată construi diatriba pro-românească/anti-maghiară, domnul doctor omite să ne spună că Voicu a fost creştinat de către tatăl său Geysa. Religia aleasă pentru toti supuşii Ducelui suveran al maghiarilor a fost religia catolică - o religie impusă de voie sau de nevoie - tuturor. Aşadar Voicu devine István la vărsta de zece ani, ajungând la domnie abia treisprezece ani mai târziu, la vârsta de douazeci şi trei.

Aceasta a fost imposibila trădare a lui Voicu - Szent István.

De aceea, recitind încă o dată cele două articole am un gust amar.

Tonul lor partinic, clişeele folosite, interpretările rău voitoare şi elementele de populism patetic, îmi iau plăcerea unei ipoteze extrem de interesante: cel mai celebru Rege al Ungariei vorbea româneşte, ca limbă maternă….

Rămân şi mai neâncrezător: Geula/Giula/Jiula/Jula era roman? A stăpânit el Transilvania??... sau este vorba doar de titlul maghiar/princiar/arhaic de GYULA, dat conducătorilor militari ai ungurilor transilvani de până la cucerirea lor de către ungurii panonici??

Poate ca are dreptate domnul dr. Mircea Dogaru. Dar la fel de bine pot avea dreptate istoricii maghiari.

Graţie tonului articolului, nu mai ştiu ce să cred. Îl cred pe domnul dr. Mircea Dogaru sau cred istoricii maghiari?

Cum poţi fi sigur, cum poţi să pui baze pe aceste informaţii, dacă ele sunt redate atât de pătimaş?

Şi dacă eu ca român, am dificultăţi în a crede, cum o fi cu străinii, care chiar că ar trebui să ştie şi cine suntem, şi de unde, şi de cand!? Cum o fi cu străinii care ar trebui să afle valoarea noastra unică de insulă romanică, tălăzuită de-o mare barbară?!

Dar dacă noi nu putem să credem în istoricii noştri, ei – desigur - că râd...

Într-un fel îi port pică domnului dr. Mircea Dogaru pentru a-mi fi răpit bucuria credinţei în spusele sale.

* http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/alba_lui_iuliu.htm si http://www.gk.ro/sarmizegetusa/inedite/un_rom.htm

22 gerar 2008

MOARTEA LUI DECEBAL

- erou romantic al cultului strămoşesc -

Există atâtea simboluri, adunate în această figură istorică - cu trăsături prea uşor de recunoscut în grandiosul arhetipului perfect - încât transformarea ei în legendă, în erou mesianic şi în martir al ‘neamului’, nu putea să fie ratată.

Şi nu a fost ratată! La început a înflăcărat urmaşii pa'şoptiştilor - orice nu era slav, era bun! Mai apoi a ajuns la mişcarea legionară - tot ce era 'românesc', era bun! La urmă, a trecut în galeria propagandei comuniste - tot ce era strămoşesc, era bun!... chiar şi capetele încoronate, dacă erau moarte demult.

Eu îl văd, ca pe un om al timpului său, un om mare – fără îndoială – dar om… adică o făptură supusă greşelilor şi care, pe cale de consecinţă, a greşit.

*

Dacă am vorbi de fapte obişnuite, nu ar fi meritat să deschidem subiectul. Doar că oamenii aceştia mari – cu adevărat mari – când greşesc, greşesc întotdeauna pe măsura locului în care se află şi pe măsura puterii pe care o au. Greşesc cumplit. Catastrofal.

Decebal nu a făcut exceptie, dar poate că aşa a fost mai bine. Poate, că tocmai de aceea s-a şi întâmplat aşa…..

Carismatic. Având uzul puterii. Având determinarea de a face! Având voinţa de a merge până la capăt! Indiferent de obstacole, indiferent de riscuri, indiferent de costuri, indiferent de spaime! Fiindcă un om ca el, ar fi mai puţin Om şi mai puţin Rege, mai puţin vrednic de admiraţie, dacă ar fi fost doar un temerar inconştient. Nu a fost însă nici temerar şi nici inconştient. A cunoscut teama profundă, suprema frică, spaima ultimă: eşecul… înfrângerea.

O, da! A trăit înfrângerea. A băut toată cupa ei, pană la ultima drojdie. A murit, aşa cum nu ar trebui să moară unul ca el.

Prin tot ceea ce a făcut, a săpat drumuri care - fără să ştie - au schimbat cursul istoriei Lumii întregii.

Nu vreau să par a fi unul dintre cei care promovează pseudomesianismul daco-românesc. Dar sunt elemente care - dincolo de demonetizarea şi banalizarea la care s-a ajuns astăzi – au o importanţă care nu poate fi negată.

De fapt, Decebal nu trebuia să facă altceva, dimpotrivă, ar fi trebuit să facă nimic.

Inacţiunea ar fi fost suficientă. Dacă Decebal ar fi avut înţelepciunea predecesorului său, Scorilo – aşa cum apare acesta din scrierile lui Frontinus – probabil că Traian nu ar fi putut niciodată ataca Dacia în mod decisiv şi, ca atare, nici să o cucerească vreodată.

Este total greşit să credem că Principele ar fi putut să ia măsura de a concentra o asemenea cantitate de resurse, fără a fi sprijinit de opinia publică, de opinia militară şi de Senat. Ca şi Roosvelt la Pearl Harbor, Traian a avut nevoie de pacea ruşinoasă a lui Domitian şi de jafurile continue ale dacilor peste Dunăre, ca să îşi clădească discursul pe baze solide. Dacă nu ar fi izbutit să convingă Roma, armatele şi Senatul, încercarea - extrem de dificilă şi de costisitoare în resurse – ar fi consumat creditul primului Principe neroman. Un eşec, cât de mic - cum ar fi fost prelungirea rezistenţei dace spre iarnă - i-ar fi fost fatal, fiindcă legiunile învăţaseră deja să se revolte şi să-şi proclame Împăraţii. Consecinţele sunt uşor de evaluat: plecând de la o creştere a instabilităţii Imperiului, secătuit de lupte interne şi de extravaganţele celor care au golit, timp de 65 de ani, cuferele umplute de Tiberius, s-ar fi ajuns la întârzieri prea mari sau la imposibilităţi din ce în ce mai puţin temporare de plată a soldelor, ceea ce ar fi declanşat mai întâi revolte, apoi, după represalii, declararea de către trupe - în cascadă – a unor noi Împăraţi, chiar şi în mai multe părţi ale Imperiului în acelaş timp. Împăraţii nu ar fi avut din ce plăti nici măcar pretorienii… afară de cazul în care ar fi permis jefuirea proprilor lor supuşi în timpul războaielor civile care nu s-ar mai fi terminat.

Lui Nerva nu i-ar fi urmat niciodată ‘secolul de aur’ al Romei! Imperiul nu ar fi cunoscut niciodată Pax Romana....

Fiindcă liniştea de un secol a Romei - dincolo de extraordinarul quator de Împăraţi ai dinastiei Antonine – a fost dată în bună parte de aurul Daciei, venit în cantitate necesară, la momentul potrivit. Neîncetata luptă pentru tron, care a reînceput, a durat şi s-a agravat în secolul al III-lea ar fi început încă de la debutul celui de al II-lea. În astfel de condiţii, Roma ar fi căzut, probabil, sub presiunea barbară şi – dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat - sigur Europa de astăzi ar fi fost alta. Poate că am fi musulmani sau poate nu am mai fi în Europa, ci în 'altceva' cu alt nume şi cu altă înfăţişare.

Dar… Decebal nu a fost la fel de înţelept ca Scorilo. Mânat de focul îndrăznelii, a atacat Imperiul, i-a pricinuit pagube inimaginabile, a făcut o pace extraordinar de bună cu Domiţian şi apoi a continuat să pustiască Moesia…

De aceea Europa este astăzi cum este.

Şi dacă a greşit în politica sa externă pe termen lung, Decebal nu şi-a apreciat corect nici situaţia internă, luând în calcul viitorul.

E greu să te apuci să ataci Imperiul Copiilor Războiului, fără să ai o domnie stabilă şi aliaţi pe deplin controlaţi!... Oare Decebal nu s-a gândit, că la primul semn de slăbiciune pe care îl va da, Capii de triburi, Regişorii pe care i-a unit - care cu forţa, care fiindcă i-a amăgit şi care fiindcă i-a subjugat, promiţându-le jafuri bogate în haită - se vor lepăda de el?... lucru pe care l-au şi făcut, de cum li s-a ivit prilejul. Oare a crezut Marele Rege al Daciei, că iazigii şi sarmaţii, carpii, roxolanii şi costobocii, dacii mari şi toată puzderia de triburi care se adunaseră şi stăteau pe lângă el, ca şacalii pe lângă leu, vor merge împotriva oricărei primejdii, alături de el, în pofida interesului lor?

Poate că nu a crezut, dar poate că a sperat... sau că a vrut doar să creadă ceea ce işi dorea…

Oare faptul că 'pohtea o pohtă' anume, numai a lui, a fost argumentul suprem?

Da, acesta a fost motorul iniţial al acţiunilor lui... mai apoi a fost dus de valul de neoprit al evenimentelor. Nu e greu să provoci o avalanşă, dar cine o mai poate opri?

*

Dacă privim istoria neamurilor ca pe Insula doctorului Moreau, există astăzi – printre unii dintre noi – o ciudată mişcare de ‘back to the house of pain’ voluntară, încurajată de tot soiul de scrieri exaltate în care mileniile dispar cu uşurinţa clipelor pierdute. Cauze de acum 2000 de ani, devin la fel de prezente, ca nişte uri fierbinţi şi actuale – ca şi cum un câine ciobănesc, ar putea să fie câine ciobănesc, numai în virtutea lupului din pădure, fără toate încrucişările care au făcut din el ceea ce este.

E ca şi cum 'dacoromânii' i-ar acuza pe români de… iredentism! Aceia dintre noi care se declară majoritatea, îi acuză pe ceilalţi, pe care îi declară minoritatea, de a revendica această ţară… ca pe un bun comun! Se pune atâta patimă, atâta patos, atâta exaltare în aceste scrieri şi manifestări, se caută într-atât magnificarea unor elemente incomplet cunoscute şi se fantasmează în aşa măsură pe nisipul mişcător al nevoii noastre de mister, încât cele mai bune dovezi ale valorilor noastre ancestrale pică în ridicol şi sunt luate, ca picăturile de ploaie, în apa unui potop delirant.

Este de neînţeles - pentru mine - cum astfel de aberaţii iraţionale pot să apară, la exemplare de Homo, care pretind că aparţin speciei sapiens, specificând cu orgoliu: "Şi subspecia, tot sapiens!".

Şi eu cred că dacii vorbeau o limbă foarte înrudită cu latina – atât de înrudită, încât aceasta similitudine este singura explicaţie a latinităţii noastre. Şi eu cred că populaţia geto-dacă rămasă în Arcul Carpatic, este trunchiul original, din care, ‘cei ce vor fi latinii’ s-au desprins şi au migrat mai departe, spre Italia. Şi eu cred că aici a existat un nod de cultură iniţiatică deosebit de important. Şi eu cred că dacii au fost, după cartaginezi – chiar mai mult decât parţii – cel mai temut duşman al Romei, duşmanul care trebuia exterminat… Dar de aici şi până la a amesteca într-o singură oală tracii cu pelasgii, cu etruscii, cu egiptenii, cu cultura myceniană, cu vedele, cu hyperboreii, cu Troia, cu Enea, cu Apolo, cu Cristul şi cu sumerienii, e o cale încurcată şi lungă, din care nu se mai poate alege nimic, chiar dacă sunt şi informaţii de valoare. Mai largă este însă prăpastia, când discuţiile de genul: ‘dacii erau ‘mai’ ca romanii’, înlocuiesc argumentaţia documentată, aşa, de parcă ai auzi copiii de gradiniţă: “leul este mai tare decat tigrul! Da’ dar ursul e mai tare ca leul! Ba nu e, ca tigul bate ursul….”

Cum să interpretezi o asemenea manieră de a trata istoria: “…dar în cazul podului lui Apollodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii ţării noastre, a subjugării şi sclavismului poporului dac, al cotropirii în proporţie de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre "istoricii nostri "în scop" civilizator"! Şi dacă înrobirea, înjosirea, jefuirea o numesc dânşii proces civilizator, de ce să nu le spunem şi ruşilor tot... "civilizatori" pentru ca şi ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani...”? Iar dacă ajungi să citeşti: “Am fost zdrobiţi, învinşi dar... nu NIMICIŢI ! Ne putem mândri cu Decebal! Dar cu Traian ... Ce a avut el comun cu noi ?!...”, rămâi fără grai!

Exemplele date sunt - probabil (nu am avut răbdarea să citesc tot ce era expus) - dintre cele exagerate , dar ele nu sunt decât partea vizibilă a unui aisberg de infantilism, în care o figură ca a lui Decebal, a ajuns să reprezinte elementul de alimentare al unui partizanat naţionalist destul de asemănător cu al suporterilor unor echipe de sport de mase.

Desigur că originile acestui fenomen nu sunt de azi – aşa cum spuneam mai sus – ci ele se întorc spre generaţia post-pa'şoptiştilor… deşi - ca să fim cinstiţi - Vladimirescul semănase germenii aceastei abordări, toată lumea ştie de la cine citire şi, mai ales, de ce.

Izvorâte din această ‘revoluţie’ paneuropeană, spiritul naţional şi patriotismul cresc ca vrejul de fasole fermecată. Astfel, tendinţe cu mentalitatea celebrului “Du-te, pentru Ţară mori/Şi mormântul îţi va fi încununat cu flori”, poeziile generaţiei următoare de patrioţi, au stârnit un val de întoarcere spre trecutul legendar. Celebra descriere a Morţii lui Decebal, este citită şi azi, deşi valoarea ei poetică este destul de îndoielnică:

La Sarmisegetusa stă mândrul Decebal,
Ce-a frânt popoare multe, de jos şi de pe cal,
Stă sângerat din luptă pe scaunu-i regesc
Şi chin adânc svâcneşte în ochiu-i vulturesc;
Căci luptătorii harnici, ce lângă tronu-i stau
Frânturi de spadă numai în mână ei mai au.

Şi tarea lor cetate de flăcări e cuprinsă
Şi de duşmane braţe jur împrejur încinsă!
Mereu în sală intră, mereu voinici răniţi.
Pe lângă tron s’aşează de sânge-acoperiţi,
Cu desnodate prăştii cu scuturi găurite,
Cu tolbele deşarte cu zalele plesnite.
Şi Decebal la dânşii se uită cu durere!
Dar iată, se ridică şi strigă cu putere:
„Sus cugetul şi firea... sus frunţile voinici!
Plecarea în durere e pentru inimi mici,
Învinsu-ne-a Romanul, dar nu ne va supune.
În a sclăviei lanţuri el trupuri răci va pune.
Aduceţi o căldare! În ea o beutură
Să facem, ca cel care gusta-va picătură,
La Zamolxix o nouă viaţă să-şi găsească”.
Cum regele grăit-a aşa s’a şi făcut
Rămasul pâlc de oaste stă lângă tronu-i mut.
Atunci al legii preot, mai mare între cei mari
Păşeşte spre căldare cu paşi înceţi şi rari,
O cupă el îşi umple şi hotărât o poartă
La gură şi o soarbe, grăind când o deşartă:
„Iubirea libertăţii, e al bărbăţiei semn,
Acel-ce ‘n piept n’o simte de lanţ şi jug e demn”!
Şi-aşa a morţii cupă din mână în mână trece
Şi cel ce gustă ‘ndată alături cade rece.

Deodată greaua poartă se sparge şi în sală
Traian cu capii oastei romane dă năvală...
În clipă luptătorii, ce n’au beut venin.
Frânturile de spade şi-le înfig în sân
Şi cad scăldaţi în sânge... Iar când Traian zăreşte
Pe Decebal, ce şade şi paşnic mi-l priveşte,
„Supune-te! — îi strigă — viaţa-ţi dăruesc”
Dar regele se scoală şi zice: „Nu primesc
Ca dar sclăvia joasă,.. Regi mulţi supus-ai tu...
Ia leşul meu la caru-ţi, dar sufletul meu nu”!
Un junghiu în piept şi ‘mplântă şi moare, iar Traian
La sala ‘ntreagă caută, la vrednicu-i duşman.
L’ai săi apoi se ‘ntoarce grăind cu ochiu aprins:
„Noi ce-am învins, ca pildă s’avem pe acest învins”

Ioan Neniţescu 1854-1901

Privite prin mişcarea de conştientizare a unui set de valori diferite, noi şi pline de evlavia dedicată unor ţeluri încă incomplet înţelese, dăruirea şi idealismul generaţiei de la pa'şopt - şi ale descendenţilor ei - sunt cauza eroismului de la Rahova, Plevna şi Smârdan. Astfel de valori cu tentă de absolut şi-au avut locul, atunci, în acele momente, în care românul începea să înveţe noţiunile abstracte de 'patrie' şi de 'naţiune', pentru a le preface în trăiri concrete, pe calea simţurilor induse şi nu pe drumul gândului. Elementele simple şi uşor de transformat în sloganuri au cel mai adesea succes şi – de aceea – au prins şi repede şi profund. Acelei epoci i-au trebuit modele, arhetipuri şi legitimare, indiferent că modelele şi arhetipurile alese - trăind în alte epoci şi cu alte realităţi obiective - nu puteau avea valori nici măcar asemănătoare cu acelea, care tocmai se idealizau, în mintea înflacărată a urmaşilor lor.

Marea greşeala umană a aprecierii istorice este judecarea trăitorilor unei epoci, după criteriile şi valorile unei alte epoci.

Deşi curentul literar este depăşit - la noi - de mai bine de un secol şi trei decenii, romantismul continuă să facă ravagii sentimentale prin seducătoarele sale clişee, care îşi au succesul, tocmai prin atingerea acelei subtile reţele a trăirilor noastre intime, stimulându-ne emoţionalul în mod direct şi, uneori, dramatic. Aşadar, judecând romantic acţiunile unor figuri istorice de primă mărime, ajungem încet-încet, de la un demers politoid de condiţionare a maselor de cârmuit, la o demagogie istorică – adesea – inconştientă.

Sau cum altfel aş putea numi astfel de pasaje: ”În anul 106 d.H. a decedat Decebal, Regele Daciei şi al Dacilor, stramoşii noştrii! A fost învins de Traian, care ne era duşman! În acest an (2006) s-au împlinit 1900 de ani de la moartea lui Decebal, dar noi îl sărbătorim pe cel ce ne-a cucerit, pe duşmanul poporului trăitor aici! Ar fi trebuit să fie declarat ANUL DECEBAL!!! […] Noi ne bucurăm că ne-a cucerit un soldat -Traian... Trist dar asta se întampla! E ca şi cum aş ridica paharul şi aş cinsti pe cel ce mi-a ucis Bunul Bunic sau Bunul Tată. Aşa ceva - să cinsteşti cotropitorii şi să-ţi uiţi strămoşii - cred că se întamplă numai la noi…”

Sunt – am mai spus asta o dată – evenimente de acum două mii de ani! Ce să facem? Să negăm toate genele care au intrat în sângele nostru amestecat (şi al meu, şi al vostru, şi al celor care scriu astfel de tirade)? La marea corcire au contribuit şi coloniştii din Imperiu, şi năvălitorii, şi violatorii universali ai migraţiilor barbare, şi amărâţii care au poposit sau s-au refugiat aici.

Ce să facem? Să ne negăm pe noi înşine, prin ceea ce suntem, în virtutea unei imposibile apartenenţe la o etnie despre care facem numai presupuneri? Nu ştim, în fapt, care erau exact triburile ‘dacice’ şi care erau triburile ‘nedacice’ dintre geto-daci. Nu ştim nici care dintre triburile geto-dace erau de fapt numai trace. Cu atât mai mult, demersul este inconsitent şi lipsit de temei, în virtutea faptului că nici ei, nu se considerau un popor…

Ce mă impresionează este însă încrâncenarea: nişte unii, de acum doua milenii, sunt asimilaţi ucigaşilor potenţiali ai membrilor propriei familii… Şi dacă am să-i spun cant-autorului acelui pasaj, că astfel de manifestări sunt reflexele mutilării noastre sufleteşti, de către comunismul naţionalist-românesc, propagat pe vectorul legionarilor convertiţi, voi fi tratat de trădător de neam sau de sânge impur!

Cu aceaşi stupoare cu care văd oameni consideraţi ca ‘personalităţi’, pretinzând şefilor de state să aibă o atitudine de ‘măicuţe’ şi politicienilor să fie ca stareţul de la Schitu, tot aşa de înmărmurit privesc şi la oamenii care au 'pretenţii' şi care se lasă duşi de valul romantic al unor condiţionări subconştiente… fiindcă suntem condiţionaţi să vedem în persoana lui Decebal, un idol al unităţii noastre etnice, al luptei de eliberare, al ‘adevăratei românităţi’!... Dar oare asta a fost el?

Păi, dacă frunzărim lumea largă a împătimiţilor subiectului, aşa se pare că ne este prezentat: “… iar Decebal este […] un adevărat părinte al dacilor …”. Şi pentru ca imaginea să fie completă, mai adaug un alt citat de aceeaşi autoare (care scrie un articol documentat în care ridică o întrebare foarte interesantă): “Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma. […] Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lasarea lui ca prada batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.”

Iată că avem aici un ansamblu de elemente făcute să fie atrăgătoare şi restituite neintenţionat pentru a seduce, în bună parte, pentru că aşa au fost receptate de către autoare.

Avem un rege antic, privit ca ‘părintele unui popor’, care s-a sinucis într-un ‘mod admirabil’, în faţa căruia ‘contemporanii îşi pleacă fruntea’, un rege care a luptat ‘pentru poporul său’, un erou ale cărui resturi sunt 'umilite'…

Să vedem care sunt elementele adevărate şi care sunt cele false, de condiţionare a clişeelor.

Este sigur că – în afara cazului în care nu exista altă posibilitate – stăpânii de oameni din lumea antică, evitau să ajungă sclavi. Predarea nu era conceptibilă. Dacă Vercingetorix i s-a pradat lui Caesar, cum i s-a predat – acest lucru s-a datorat târgului făcut. Vercingetorix a făcut-o pentru tovarăşii săi de arme.

Decebal nu a profitat de posibilitatea oferită de Traian. Găsit - mai apoi - de romani, nu putea decât să se sinucidă. Cât despre umilirea resturilor lui pământeşti – ea era doar consecinţa logică şi faptică a imposibilitătii în care se aflau învingătorii, de a umili persoana învinsului, în sine. Dacă ar fi fost prins viu, ar fi mers legat în urma carului imperial. Dacă a fost ‘prins’ mort, resturile sale au fost aruncate pe treptele templului. Nu este vorba de o umilire, de dragul de-a umili, ci de o procedură politică de impresionare a supuşilor, a invinşilor şi a viitoarelor ţinte – şi ca dovadă, că sistemul functiona: tocmai din oroarea de a fi supus acestei proceduri, Decebal s-a sinucis.

Fără a adăuga faptul, că imaginea, cu poporul Romei, pierzându-şi timpul, să joace baschet cu căpăţâna unui rege mort, este total rizibilă.

Actul sinuciderii lui Decebal nu este un sacrificiu, nu este admirabil, nu este demn, nu este tragic – este consecinţa faptului că a pierdut un război, că a rămas fără putere, fără rang, fără aliaţi, fără supuşi, fără nimic de care să se mai poată agăţa şi – ca atare - este alegerea finală în faţa alternativei pe care o prezenta umilirea sa în triumful imperial. Deci sinuciderea Regelui este un act deliberat, rezultat al unei opţiuni faţă de cea mai economică soluţie, în urma analizei clare a situaţiei. Sinuciderea lui Decebal - din punctul de vedere al sau şi al contemporanilor - este un act de normalitate.

Acum, sintagmele ‘părintele poporului’ si ‘luptat pentru poporul sau’ sunt aberaţii istorice, pe care însă chiar istoricii le propagă cu o vădită indulgenţă, dând preferinţă ecoului tragic, în dauna realităţii în sine. La acea epocă nu exista noţiunea de popor, cu sens de naţiune. Aceste noţiuni sunt inventate târziu, la sfârşitul evului mediu şi au ajuns să aibă o cu totul altă valoare, azi. În timpul lui Decebal existau noţiunule de clan şi de trib, de ‘ceată’ a 'cuiva' - indiferent cât de mare este 'ceata' - şi de apartenenţă la ele. Acest fel de a vedea lucrurile a supravieţuit în Ţările Romane, până la venirea Vladimirescului.

Atunci când anticii vorbesc despre "poporul tracilor", "poporul dac" etc, ei fac asta în mod generic, pentru a segrega o categorie de triburi înrudite de toate celelalte, aşa cum şi noi spunem: "slavii", "latinii" sau "anglosaxonii", fără a mai intra în genericul "popoarele turco-mongole" sau "poporul chinez" - acesta din urmă fiind, aşa cum se ştie, compus din mai multe grupări etnice cu limbi destul de diferite. Să ne mirăm că bretonii nu se consideră francezi şi că vor să fie independenţi?

Chiar şi menţiunile contemporane de tipul "poporul său", "poporului său" etc nu se referă la o naţiune, în sensul acordat acestui termen, ci se referă, tot generic la un ansamblu de supuşi care - în mod sigur - sunt consideraţi ai 'săi', aproape ca o propietate.

Sentimentul de apartenenţă/separare, pe comunităţi care nu se regăsesc într-un tot, supravieţuieşte încă şi astăzi în noi, când, în discuţii libere, facem - din reflex - diferenţe discriminatorii. Bazăm adesea simpatii şi afinităţi superficiale, pe criterii de genul 'oltean', moldovean', 'banaţean' etc. Iar când ne gandim că sentimentele adverse sunt frecvente între locuitorii a două comune învecinate.... avem o imagine mai corectă a noţiunii de consătean şi, mai ales, a felului cum simţeau şi reacţionau strămoşii noştri.

Orice asemănare pe care am face-o cu patria şi/sau cetăţeanul roman ar fi forţată, neexistand nici legături de situaţie şi nici similitudini sociale invocabile, aşa cum nu sunt nici similitudini cu noţiunea de demos comună polis-urilor.

Va să zică, la epocă, Decebal nu era reprezentantul unei 'patrii' şi a unei 'naţiuni', ci reprezenta o ‘ceată’ - foarte mare şi din ce în ce mai heteroclită - constituită parţial consensual şi mai mult cu forţa. Existau şi alianţe – doar că aliaţii luptau în ‘ceata’ lor pentru Capul acelei 'cete'.

Decebal nu a murit însă nici pentru cei care se considerau din 'ceata' sa, ci ei au murit pentru el. Apartenenţa la ‘ceată’, presupunea că Regele o conduce în anumite condiţii, apărându-i pe membrii ei de alţii şi arbitrând certurile lor, iar ei, la rândul lor, trebuie să vină să lupte la cererea sa, atunci când o va cere.

Relaţia diferă profund de relaţia feudală, dar, în esenţă, principiul acestui mecanism, aşa cum arată el în practică, este oarecum asemănător: o ierarhie afiliată unui lider şi care, printr-o reciprocitate evidentă, este apărată de poziţia şi de puterea liderului, apărându-l - indiferent de costuri - la randul ei. Aşadar – încă o dată – Decebal nu a murit nici pentru poporul dac (care nu exista), nici pentru supuşii lui, ci ei şi alţii au murit pentru el; aşa era natural să fie pe atunci şi tot aşa a fost, până aproape de zilele noastre.

L-au admirat contemporani?? Nu ştiu. Poate că da. Poate că nu. Cred că nu se poate afirma nimic cert. Totul depinde de setul lor propriu de valori şi de modul lor specific de a aborda realitatea - fiindcă este foarte posibil, ca în multe aspecte să fi diferit total de noi şi din cauza condiţiilor sociale diferite şi din cauza fondului de datină de altă provenienţă şi cu altă construcţie mitică şi religioasă. Oricum - din punct de vedere politic - istoriografii vremii aveau tot interesul să arate cât de puternic şi cât de fioros şi de priceput a fost Decebal, pentru a putea lăuda mai bine şi mai credibil, victoria Princepelui lor. Istoricii târzii, reprezintă doar ecouri – adevarate sau nu - ori îşi trag în mod evident spuza pe turtă, ca Iordanes care, got fiind, scrie o istorie a goţilor confundându-i cu getii... sau convenindu-i să-i confunde cu ei. În principiu, la acea epocă admiraţia la acest nivel era o chestiune privată, dacă nu devenea o chestiune politică.

Sunt sigur însă că ai lui l-au admirat ca Rege şi Stapân de oameni. Sunt sigur că alor lui li s-a părut că nu are seamăn pe lume... aşa cum sunt sigur că nu a fost admirat pentru actul sinuciderii, ca act în sine.

La geto-daci, ca la mai toate popoarele care prin religie nu se tem de moarte, plecarea dintre cei vii - dacă nu eşti solul trimis Zeului - nu este într-adevăr frumoasă şi onorabilă decât dacă dovedeşte curajul, adică avântul în lupta cu oamenii sau cu fiarele. Dacă survine în urma unei execuţii este în mod sigur ruşinoasă. Sinuciderea este acceptată, dar este o soluţie nu foarte apreciată. Ca Decebal să fi fost admirat într-adevăr de ai lui, trebuia să moară printre ei, pe zidurile Sarmizegetusei, sau sub porţile ei prăbuşite, aşa încât supravieţuitorii să-i poată cânta şi băsmui faptele.

Romanii nu aveau nimic de admirat la o sinucidere. Era un lucru normal... în viaţa de toate zilele. Să nu uităm că trăim într-un loc în care, este un gest de prietenie din partea Princepelui, să te prevină, că ai devenit incomod, ca să ai timpul să te sinucizi, în mod onorabil, înconjurat de familie şi prieteni, înainte de a intra pretorienii pe poarta insulei...

*

M-am tot întrebat cum a fost prins Decebal! De fapt, de când eram puşti, de când ne jucam hoţii şi vardiştii, mă tot întreb acest lucru...

Într-o ţară ca a noastră, dar cu neînchipuit mai multe păduri seculare, plină de râpe, de văiugi, de cotloane şi de hududoaie, cu poteci de pădurari, de căprioare şi de mistreţi, într-o ţară în care "râul, ramul mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este", cu o mână de oameni care s-ar fi putut răspândi - câte doi, câte trei - care, încotro, făcând urmele imposibil de de citit, de descurcat şi de găsit, luând-o pieptiş, curmeziş, pe firul apei şi pe piatră tare, printre arbori deşi, făr' de cărare, cum l-au prins pe Decebal?

Ar fi trebuit să se trimită după el douăzeci de grupe de cercetaşi! Şi dacă s-ar fi întâmplat aşa, apoi istoriografii vremii nu ar fi pregetat nici o clipă, să spună lumii cum s-a făcut. Dar a fost doar grupa lui Tiberius Claudius Maximus.... şi atunci, repet a doua oară: cum de a fost prins Decebal?

Fiindcă prinderea lui, chiar şi dacă era urmărit şi de un trădător, tot ar fi fost puţin probabilă, afără doar de cazul în care….

Dar să vedem întâi ce zice martorul ocular al faptelor; cel mai calificat martor ocular:

Ti(berius) Claudius
Maximus vet(eranus)
[s(e)] v(ivo) f(aciendum) c(uravit) militavit
eque(s) in leg(ione) VII C(laudia) P(ia) F(ideli) fac
tus qu(a)estor equit(um)
singularis legati le
gionis eiusdem vexil
larius equitum item
bello Dacico ob virtu
te(m) donis donatus ab Im
p(eratore) Domitiano factus dupli(carius)
a divo Troiano in ala secu(n)d(a)
Pannoniorum a quo et fa(c)
tus explorator in bello Da
cico et ob virtute(m) bis donis
donatus bello Dacico et
Parthico et ab eode(m) factus
decurio in ala eade(m) quod
cepisset Decebalu(m) et caput
eius pertulisset ei Ranissto
ro missus voluntarius ho
nesta missione a Terent[io Scau]
riano consulare [exerci]
tus provinciae nov[ae Mes]

„Tiberius Claudius Maximus, veteran,
s-a îngrijit fiind în viaţă, să se facă
acest monument; a făcut serviciul militar
călăreţ în Legiunea VII Claudia Pia Fidelis,
făcut questor al călăreţilor,
ales în garda personală a legatului aceleiaşi legiuni,
stegar al călăreţilor; de asemenea, decorat
pentru virtute în războiul Dacic de împăratul Domitian;
făcut duplicarius de către Troian, cel trecut între zei,
în Ala a doua de Pannoni,
de către care (tot de Traian) a şi fost făcut
cercetaş în războiul Dacic
şi pentru virtute de două ori decorat
în războiul Dacic şi cel Partic
şi de către acelaşi (Traian) făcut decurion
în aceeaşi Ala fiindcă prinsese pe Decebal
şi îi dusese capul la Ranisstorum;
trimis voluntar după lăsarea la vatră
de către Terentius Scaurianus,
consularul provinciei noi Mesopotamia."

Martorul ocular spune că l-a prins pe Decebal şi că a dus capul Regelui la Ranisstorum, lui Troian (nu pot să nu remarc această formă a numelui care ne poate demonstra că troian/ne nu este un cuvânt de origine slavă...).

Atât. Este putin. Este concis. Este fără detalii.

Şi totuşi mai avem mărturii: avem Columna.

Dacă ar fi să ne uităm însă la spirala de bazoreliefuri de pe Columna Traiană, vedem că Decebal nu a fost prins în Sarmizegetusa şi că nu s-a sinucis acolo (dar asta ştiam deja), ci că întovărăşit de un grup de Capii daci (se vede că sunt Capi, fiindcă poartă căciulă), reuşeşte să părăsească cetatea asediată.

Să inventariem ce elemente avem la îndemână, ca să reconstituim situaţia.

1. Pe măsura înaintării lui Traian şi prelungirii asediului, o parte din Capii daci, iazigii şi sarmaţii i s-au închinat Împăratului, recunoscându-l – fapt care mai demonstrează o dată inexistenţa noţiunii de naţiune la acea vreme în care fiecare era doar pentru sine şi doar pentru ai săi - adică aceia care sunt gata sa moară pentru el. ‘Ceata’ cea mare cedează, dezmembrându-se în părţile ei componente, interesul fiecăreia din părti, fiind mai mare decât suma intereselor tuturor celorlalţi.

2. Decebal fuge din cetatea încă asediată; este vădită dorinţa de a scăpa personal. Are gândul că va putea reîncepe lupta sau nu? Cred că nu are astfel de gânduri, fiindcă ţara lui personală (la propriu) este în Munţii Orăştiei şi fiindcă în afara acestei ţări, Regele ei este, nu numai complet în afara granitelor sale proprii, dar este vulnerabil şi, mai ales, este lipsit de ‘voce’, în raport cu Stăpânul ţării în care se va afla (este un fenomen foarte asemănător cu teritorialitatea masculului la o serie de animale - este ceea ce se poate vedea din dureroasele experienţe a sumedenie de Domni români). De aceea, dacă Marele Rege fuge, probabil la o rudă sau la ceea ce crede a fi un prieten sau un aliat fidel, o face mai întâi, ca să scape cu viaţă şi, dacă bunavoinţa aceluia îi va fi favorabilă, ca să reîncerce să recâştige, poate în dauna altuia, un statut pe care acum l-a pierdut. Decebal este un Cap prea încercat în ale stăpânirii, ca să nu ştie, că nimeni, niciodată, nu va putea să-l ajute să reia ceea ce a nu a ştiut şi nu a putut să păstreze. Şi nu e singurul care ştie asta. O ştiu şi cei din jurul său. Nu, Decebal nu a plecat să caute întăriri, alianţe, reînvieri ale luptei sau reporniri ale altor focare de război - a plecat doar ca să-şi pună viaţa la adăpost, prea puţin interesat - practic, nu sentimental - de ceea ce lăsa în urmă.

3. Traian trimete urmăritori. Acest lucru presupune: a) că a primit informaţia despre fugă, în timp util, adică imediat; b) că a avut informaţii precise despre direcţia fugii – în sensul că a ştiut că Decebal a luat-o spre "Ţara lui Pieropor, prin Valea Corbilor Pitici, pe Potecile Mistreţilor Albi, de sub Malul Roşu"; c) poate că a avut informaţii asupra lui ‘Pieropor’ pe care Decebal nu le avea; d) că era aproape sigur că îl poate prinde - fiindcă Traian comandase legiuni în sihlele germane şi ştia foarte bine că, odată scăpat prin păduri, un om al locurilor nu poate fi prins decât prin voia Zeilor sau a... prietenilor. Si chiar că nu vreau să mă întreb cum a fost organizată toată acţiunea, dacă stau doar să mă gândesc că Traian e la Ranisstorum şi nu la Sarmizegetusa! De când sunt toate pregătite, aşteptând semnul care înseamnă "A fugit!"?

Din aceste elemente, rezultă că între momentul 'fuga lui Decebal' şi momentul 'prinderea lui Decebal', s-a întamplat 'ceva'. Dar ce?

Voi încerca să aflu acest 'ceva', prin presupuneri de plauzibilitate logică – chiar dacă nu am dovezi în acest sens (nimeni nu are) – şi chiar dacă astfel de lucruri nu se spun fiindcă strică clişeele din inima publicului.

Reluăm: Marele Regele asediat îşi dă seama că nu va mai rezista asediului. De ce aşa de târziu? Nu putem şti. Aştepta întăriri? Aştepta aliaţi care nu au mai venit? Poate. Oricum, în momentul în care îşi dă seama că este pierdut, înfrânt şi fără putinţă de scăpare, dacă rămâne în cetate, nu se sinucide – ceea ce ar fi pus capăt luptelor – ci fuge cu un grup organizat de Capi ai Oastei. A fost ideea lui? A fost ideea lor? Nu vom şti niciodată. Cred totuşi că a fost ideea lor. De ce? Fiindcă Decebal apare ca un comandant militar cu experienţă. În mod normal, EL, Regele, nu ar fi trebuit să se lase niciodată prins în cursă într-o cetate asediată! Este iposibil să credem că a putut spera să-i învingă pe romani din situaţia de asediat. Dar... dacă este Cetatea lui de Scaun, aceea în care s-a retras, poate nemaiavând unde merge, în altă parte? Dacă la un moment dat, un grup de Capi ai Oastei îi propun o variantă, un ultim plan B? Aşa cred că a fost. Altfel am alternativa să cred că Decebal a fost un militar naiv sau un general de nimic... şi, recunosc, nu imi cade bine.

Nu ne oprim să ne întrebăm de ce nu au fugit mai mulţi - o gardă personală, de exemplu - fiindcă în astfel de condiţii, situaţiile au oportunităţi limitate şi cu rang de unicitate. Ne mai putem gândi că organizatorii acţiunii şi-au păstrat locuri preferenţiale, în dauna oamenilor din clanul Regelui.

Nu ne întrebăm cum de nu este prins, fiindcă ne putem gândi că măcar o parte din actorii scenei nu voiau să fie prinşi acolo. Reţinem însă că dacă s-a putu ieşi, s-a putut intra şi că, deci, este posibil să fi existat căi de comunicaţie cu exteriorul, fără de care o astfel de întreprindere nu ar fi putut fi orgnizată cu sorţi de izbândă.

De exemplu: este exclus să ne gândim că Decebal şi ai lui au fugit din Sarmizegetusa cu cai, cu tot, aşa, pe sub nasul romanilor! Au fost aşteptati cu cai... De către cine şi mai ales de către omenii cui, nu vom şti niciodată. Cred însă că erau din familia unuia din Capi şi foarte putini la număr - veţi vedea mai târziu de ce.

Deci, Decebal, aproape de final, fuge – asta este ce ne interesează. Cum o fi plecat? Pe timp de zi, în văzul lumii? Sau pe întuneric, la adăpostul unei nopti fără lună?? Eu aş zice că a plecat noaptea... voi ce credeţi?

Cei care realizează captura lui, nu sunt militari care au căzut din întâmplare peste un grup de fugari printre care se află şi Regele. Sunt soldaţi trimişi după el - acest fapt reiese clar de pe columnă. Asta presupune că imediat după plecarea lui din Sarmizegetusa, Traian - ca să nu spun 'cel însărcinat cu operaţiunea prinderea' - a şi trimis urmăritorii. Sunt urmăritori aleşi cu grijă, pregătiţi pentru astfel de misiuni, fiindcă sunt conduşi de un 'explorator' cu rang şi vechime. Dar... sunt călăreţi!

Dar cum or fi vrut călăreţii ăia romani să se descurce prin păduri în căutarea urmelor unui pâlc de fugari? Iată ceva ce pare - la prima vedere - de neînţeles....

Cum a aflat 'omul' lui Traian?

I sa spus? Probabil.

Aştepta vestea? Sigur!

Ca să poţi însă prinde pe cineva, noaptea, în munţi, în păduri, când este din partea locurilor şi-i mai şi este viaţa în joc, e greu, e foarte greu, e imposibil, mai ales dacă este într-un grup care caută să facă orice ca să-l vadă scăpând cu viaţă.

Din 1946 şi până în 1963, în munţii noştri au trăit, au luptat şi s-au ascuns o sumedenie de anticomunişti. A trebuit mai mult de un deceniu securiştilor, miliţienilor şi soldaţilor, ca să-i găsească şi, în majoritatea cazurilor, au fost trădaţi, nu găsiţi, aşa, pus şi simplu.... Nu uitaţi că toţi aceia care îi căutau erau plini de zel, foarte numeroşi şi, unii, chiar din partea locurilor.

Să adăugăm că, Rege sau nu, Decebal era mai apropiat de natură şi de resursele ei decât romanii sau oamenii moderni care - în chiar Munţii Orştiei - au fost de negăsit pentru trupele puse să-i descopere.

Şi totuşi l-au prins!

S-o luăm de la capăt: trebuia ca urmăritorul să fie aproape - era! bine instruit - era! şi mai ales să ştie încotro se îndreaptă fugarul - ştiau! Şi tot nu ar fi fost destul!... Cu noaptea, cum rămâne? Cu pierderea contactului vzual, al unor călăreţi urmărind NOAPTEA nişte fugari! Cu asta cum rămâne??

Şi chiar dacă! Decebal nu putea fi prins, afară doar de cazul în care a vrut să fie prins!

Dar este oare posibil să fi vrut să fie prins?!? Nu! Sigur nu, că dacă se voia prins, nu fugea din cetate ori se preda. De aceea apar cateva posibilităţi, una mai surprinzătoare şi mai tragică decât cealaltă.

Să ne întoarcem deci la acel interval de timp dintre 'momentul fuga' şi 'momentul prinderea'. Să încercăm să ne imaginăm un ansamblu de posibilităti.

Bunăoară, ce s-ar întampla cu Marele Rege Decebal dacă, după fuga sa, la primul popas, departe de Sarmizegetusa, acolo unde sunt deja în siguranţă, ar afla: a) că nu mai este binevenit la acel 'Pieropor' spre care se îndreaptă, fiindcă pune ţara aceluia în primejdie - ştiindu-se din primul război că una dintre cererile cele mai apăsate ale lui Traian a fost restituirea refugiaţilor politici; b) că nu mai are unde merge - nicăieri - fiindcă, oriunde s-ar duce, nu este binevenit şi fiindcă va fi izgonit din orice loc, motivele fiind aceleasi: Traian promite înţelegere, dar va fi neiertător, dacă Decebal este ascuns?

Dar dacă află asta chiar de la cei în cauză, de la cei împreună cu care a fugit, Capi ai Capilor Oastei, foştii Regi ai ţinuturilor peste care el, Decebal, s-a suit Mare Rege?...

Dacă realizează, că a fost scos din cetate, fiindcă acolo, printre ‘ai lui’, era de neatins şi fiindcă Traian voia să termine mai repede luptele care îi răpeau resurse importante pentru asigurarea stabilităţii cuceririi sale?

Dacă înţelege că se află împreună cu toti aceia care îl vor preda, viu sau mort, Împăratului??...

Dacă află că sunt urmăriţi... şi că s-au lăsat semne în urmă pentru ochii cercetaşului, ca să le poată găsi şi noaptea?... Cercetaşul care ar trebui să sosească din clipă în clipă...

Nu îi întreabă de ce nu l-au ucis în cetate sau pe drum şi nici de ce l-au adus până acolo. Nu întreabă, fiindcă înţelegând, ceea ce noi numim "trădarea lor", ştie că ei nu pot face altfel. El însuşi ar fi făcut acelaş lucru. O "vânzare" ca a lui trebuie să rămână însă tăinuită. Trebuieşte făcută astfel încât să nu ridice datorii de sânge prea greu de stins. De aceea sunt atât de puţini şi numai Capi.

Decebal nu ar fi fugit cu oameni de a căror fidelitate s-ar fi îndoit. De aceea este aproape sigur că nu au făcut ceea ce au făcut, cu sentimente adverse, unii poate având şi o mare părere de rău şi o mare admiraţie pentru el; este posibil să fi avut şi multă afectiune pentru el... dar toate aceste sentimente - pentru Stăpânii de oameni - nu sunt oprelişti. Decebal era ca o molima pentru ei - nu putea fi nici ţinut şi nici apărat, fiindcă Traian nu s-ar fi oprit până nu l-ar fi avut, viu sau mort la picioarele sale.

Regele îi ascultă şi deşi îi înţelege, încearcă o ultimă dată, punându-şi toata carisma în joc, să-i înflăcăreze. E prea târziu însă. Îi ameninţă cu blestemul său de moarte. Capii se cutremură, dar nu dau înapoi de la hotarârea de a-l preda lui Traian.

Ca semn de respect şi... ca să nu fie blestemaţi de el, Capii nu îl vor da viu lui Traian, ci îi îngăduie să-şi taie singur firul....

Atunci absurda imposibilitate a fugii lui, urmată de actul sinuciderii, ca ultimă soluţie, devin - în sfârşit – o înşiruire de fapte logice, explicabile şi cumplit de fireşti.

Asta ar explica cum a ştiut Traian de fuga Regelui. A ştiut fiindcă a planuit-o cu Capii.

Ar explica şi cum de Tiberius Claudius Maximus l-a găsit pe Decebal. L-a găsit fiindcă a fost aşteptat la un loc de întâlnire dat.

Asta ar explica cum au fost găsiţi copiii Regelui.

Ar explica şi cum au fost găsiţi Diegis şi Marele Preot care nu fugiseră din cetate şi care ar fi trebuit să se afle în siguranţă... dar care au fost predaţi.

Ar explica, mai ales, de ce marii războinici daci care sunt cu el, nu sunt reprezentaţi luptând ca să-l apere - aşa cum le sunt şi firea şi obiceiul - să moară râzând cu sabia în mâna - până la ultima picătură de viaţă...

Cum să lupte, dacă au stat şi au privit...? Şi de privit au privit, fiindcă nu ştiau să-ntoarcă ochii...

Aşa s-ar explica tot.

...

Aşa s-ar explica tot, mai puţin părerea mea de rău.

4 gerar 2008

CALENDARUL, ŢĂRANUL, VIDRA

şi DUNĂREA

- un fel de eseu despre un alt fel de trecut -

Unii au spus că strămoşii noştri foarte strămoşi – dar care erau urmaşii celor mai strămoşi dintre strămoşii – au fost fugăriţi de aici, din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, de alţii..

Cică totul a rămas pustiu… nici ţipenie de om!...

Alţii au susţinut că nimeni nu a plecat de pe vatra asta, fiindcă strămoşii noştii sunt strămoşi adevăraţi, tocmai fiindcă au rămas pe strămoşeasca lor strămoşie.

Or fi rămas – au reluat încă unii firul – dar prea puţini şi au fost acoperiţi de valuri migratoare: românii de azi sunt veniţi de la sud de Dunăre.

Folosind argumentele Limbii, unii au zis că de fapt suntem slavi – trăgând de etimologii, ca de pielea tobei. Alţii au zis că am rămas şi suntem romani sadea – latinizând şi cuvintele care nu se inventaseră încă. A venit apoi o vreme în care – cu Limbă sau fără Limbă – s-a spus că suntem daci; suntem daci de 2050 de ani încoace, de la Burebista.

Nimeni nu recunoaşte că au fost şi fugari şi rămaşi, că au fost şi imigranţi şi venituri şi că peste ei şi peste amestecarea lor firească – ochii văd, inima cere - au venit şi pomenitele valuri ale celor care au trecut, care au violat, care şi-au luat mai multe femei de ocazie, care au posedat, care – unii rămânând – s-au topit. Ori că s-au aşezat, ori că s-au cărat, au lăsat în urma-le plozi cu părul mai bălai sau cu ochii mai oblici: copiii din flori – alţi moşi-strămoşi de-ai noştri.

Se întâmpla însă că nimănui nu-i pică bine, că mamele acelea ancestrale au primit în ADN-ul ovulelor lor strămoşeşti, informaţii de la agenţi străini! Iar seria asta de informaţii – caractere primite mai mult sau mai puţin consimţit de la fecundatorii tuturor neamurilor găsite în cale – informaţiile astea sunt în noi şi azi, făcând din noi ceea ce suntem.

Nimeni nu recunoaşte cu glas tare, fiindcă nimeni nu vrea să creadă despre sine că este un sânge bălţat! Un 'om mistreţ’, în inima Europei... deşi cine nu este aşa, nu este deloc.

Şi azi sunt tabere, şi azi sunt păreri. Fie că te duci la unii, fie că te duci la alţii, vei primi invariabil acelaş răspuns: acum se ştie, nimeni nu mai contestă, este „aşa”!

Uşor de zis! Fără izvoare scrise, fără izvoare orale, aproape fără urme arheologice – nimeni nu poate şti „ce” ni s-a întâmplat în acele vremuri. “Cum”, chiar dacă nu ştim, nu e prea greu de bănuit, fiindcă năvălitorii au, în ale făcutului – ca şi în actul sexual – doar un număr finit de modalităţi de a se manifesta cu aceia asupra cărora se revarsă – chiar dacă, privind la vecinii mai bine informaţi, băgam de seamă că erau foarte imaginativi şi că aveau fantasme deosebit de elaborate, mai ales în domeniul vărsării de sânge.

Cert este, că de atunci – din acele vremi, de acum mai mult de o mie şi cinci sute de ani – ne-au rămas numai temeinicele noastre incertitudini.

Nu sunt istoric – am citit doar ceea ce m-a interesat, de pe ici, de pe colo – dar am ajuns să înţeleg ceva: trecutul, cuprins între secolele IV şi X, rămâne deci – pentru toată lumea – o epocă pierdută în negura absolută a necunoscutului… O negură din care, doar cuvintele, în curgerea lor neîncetată, dinspre stră-strămoşii noştri şi până la noi, urmaşii de azi, s-au strecurat printre lacrimi, râsuri, bucurii, iubire şi durere, de la laudă până la blestem, de la urletul de naştere şi până la rugăciunea de îngropare.

Putem trece aşadar – fără a fi prea îndrăzneţi – de la metoda declarativă a celui informat, la metoda plauzibilităţii logice a celui care se miră şi gândeşte. Şi fiindcă doar cuvintele au dăinuit, cred că, deocamdată, putem face din amintirile Limbii un sit arheologic şi din mintea noastră sapă şi pămătuf.

Nu sunt nici filolog şi – deci – nu cunosc mecanismele etimologice. De aceea nu am pretenţia de a vă pune înainte – prin demersul pe care îl întreprind aici – concluzii inatacabile cu pretenţie de adevăr absolut. Vă expun doar ceea ce bunul simt logic, îmbinat cu plauzibilitatea, mă îndeamnă să vă spun.

În fapt, nu voi face altceva decât să mă mir, în public, citând chestii >>> cuvinte.

Bineînţeles – vă rog să vă miraţi alături de mine…. fiindcă Limba Română este una dintre acelea care-i cu adevărat de-a mirările.

*

Să situăm deci premizele care au dat naştere mirării despre care vorbeam: cum de-au învăţat geto-dacii latina?!?

Romanii – ceea ce nu înseamnă latinii, ci doar Imperiul Roman – au isprăvit de cucerit o parte a Regatului Dac (Banatul, Oltenia, jumătate din Valahia şi centrul Transilvaniei) până la sfârşitul campaniei din 106 dH.

Dobrogea era deja a lor – dar Dobrogea este un caz aparte: nu a prea fost o zona de dezvoltare a protoromânilor – în secolul al II-lea, populaţiile autohtone fiind extrem de subţiate, în parte înlocuite şi acoperite de o serie de alţi trăitori. În fapt pământul dintre Dunăre şi Mare nu a fost ‘românesc’ până în secolul al XX-lea.

Romanii nu au cucerit nici Maramureşul, nici Carpaţii Răsăriteni şi nici trupul de regiuni istorice Moldova+Basarabia+Bucovina, fără a vorbi de jumătatea Valahiei de la Argeş la Dunăre. Este adevărat însă că au patrulat zona, că au avut garnizoane dincolo de limes (graniţă) şi că au ridicat valuri de apărare cu palisade pe zeci şi zeci de kilometri.

Omagiu: Când este vorba de săpat şi de construit, nimeni nu a fost egalul lor – nici egiptenii, nici chinezii, nici mayaşii, nici alţi constructori de megastructuri. Romanii erau specialişti în urbanism şi îmbunătăţiri funciare. Profesionişti în adevăratul sens al cuvântului, ei au făcut străzi, drumuri (Via Apia a fost circulata 2500 de ani), apeducte, viaducte, poduri, blocuri cu 5-6 etaje, întărituri, canalizări, circuri de zeci de mii de locuri, terme cu apă caldă curentă, imobile cu lifturi, imense monumente edilitare, au făcut toate acele lucruri pe care le facem şi noi azi! Romanii au reuşit de atunci minuni, betoane nearmate dar indestructibile, chei de boltă şi coloane – le făceau durabile pentru milenii, daca ar fi fost cât de cât îngrijite. Castelul San Angelo – mai întâi mausoleu al Împăratului Hadrian, mai apoi reşedinţa a suveranilor pontifi, există şi astăzi şi este locuit. Sunt monumente celebre care au fost distruse sistematic de sălbaticii ajunşi sa le stăpâneasca... sălbatici care s-au civilizat dărâmându-le. Fiindcă suntem români, oameni de la Dunăre, vă dau un exerciţiu care sa încheie acest omagiu: Gândiţi-vă la inginerii şi meşterii care au turnat şi zidit fundaţiile picioarelor Podului lui Apolodor, la 15 m adâncime, pe mijlocul albiei celui mai mare fluviu din Europa. Gândiţi-vă că mâna de lucru au fost soldaţi nu sclavi – fiindcă romanii voiau ca podul să reziste şi nu să fie luat de apa… şi a rezistat. La 15 ianuarie 1858 – când Dunărea a ajuns la un nivel deosebit de jos – au fost văzute 18 dintre cele 20 de picioare ale construcţiei care a fost a opta minune a lumii antice!

Revenind din reveria mea romantică: ziceam că mult mai puţin din jumătatea teritoriul vorbitorilor de daco-romană, a fost ocupat efectiv de trupele şi de administraţia Imperiului. Ocupaţia a durat – din izvoarele considerate azi ca sigure – între o sută cincizeci şi o sută şaizeci şi cinci de ani. Dar din aceşti o sută şi ceva de ani – o parte au fost pierduţi cu organizarea, altă parte cu colonizarea pe pământurile confiscate care trebuiau recenzate şi cu construcţia castrelor care să apere coloniştii, încă o parte s-a dus cu înăbuşirea revoltelor aproape anuale ale costobocilor, dacilor mari şi carpilor. Şi dacă primele decenii nu au fost chiar ani de linişte şi frăţietate, apoi nici ultimele nu au fost mai breze, fiindcă după primele două decenii ale secolului al treilea când abia se liniştise un pic atmosfera, au început goţii să dea târcoale şi să prindă gust la incursiuni, trecând prima dată la sud de Dunăre. Când Aurelian şi-a retras legiunile şi administraţia în 271 dH (dacă pe vremea lui s-o fi întâmplat cu adevărat, că sunt păreri care spun că romanii au plecat după invazia carpilor aliaţi cu goţii din 256 dH, în timpul coîmpăraţilor Valerianus şi Galienus), Daciile nu mai erau ale romanilor decât cu numele. Puterea administraţiei şi armatei, pe întinsul provinciilor arătau mai degrabă ca petele negre de pe o piele albă de dalmaţian.

Să zicem că au stat geto-dacii la lecţii de latină o sută de ani?? Să zicem, fiindcă mai adăugăm al doilea pod făcut de Sfântul Constantin la Celei şi mai punem şi ocuparea temporară a malului nostru al Dunării… şi-l mai punem şi pe Justinian, ca să nu spunem că nu ştim de unde vine. Dar să recunoaştem că Bizanţul nu a putut fi un factor de influenţă latină nici două secole!… poate doar aşa, cam cât e şi vecina mea când e vorba să-mi gătesc de post…

Rezultatul acestei şederi de aproximativ un secol, pe doar o parte a teritoriul locuit de noi astăzi, a fost limba dacoromână. Şi care e rezultatul unui mileniu de maghiarizare?? – tot aceeaşi limba dacoromână??

Cum dracu?!

Cum se poate o bazaconie ca asta??

Cum adică să credem aşa o gogonată?!

Asta ar însemna că toţi aia care erau asupriţi şi nu făceau altceva decât să se răscoale de câte ori puteau, se grăbeau, în schimb, să înveţe limba acelora care veniseră să le ia pământul şi muierile! Şi asta, fără a mai pune la socoteală că veniturile în cauză, erau colonişti de pe peste tot, inclusiv din Siria şi Iudea şi deci nu aveau nici un fel de puncte comune, de datină, religie sau origine.

Ba, mai mult! E de parcă geto-dacii cotropiţi s-au grăbit să scrie pe la neamurile fugare de peste limes şi de peste munte, ca să vorbească iute cu regişorii locali şi cu şefii de sate, să-si trimită, fără întârziere, tineretul la studii în Imperiu, că e păcat să nu ştie toţi aşa o limbă frumoasă! Mai ştii? – e posibil ca romanii să-i fi trimes pe soldaţii lor ca profesori itineranţi….

NU! NU se poate!... şi uite că s-a putut! Pentru acest miracol, stă mărturie Limba noastră. O limbă, ca un recif în mijlocul brizanţilor vremii.

Dar când nu se poate şi totuşi s-a întâmplat – aşa cum ar putea spune Sir Arthur Conan Doyle – trebuie să ajungem să credem că oricare alta posibilitate, oricât de extraordinară este, poate fi cea adevărată.

Fără maliţiozitate, simt întrebarea voastră, dar nu-i răspund. Da, aşa este, am ceva după ureche. Nu sunt original, nu sunt primul, nu voi fi nici ultimul… dar hai să vorbim despre Limbă şi cuvinte mai întâi.

*

Un vechi amuzament m-a îndrumat să scot la iveală ceea ce par a fi paradoxuri care pot fi uşor găsite în dicţionare: vezi cuvinte care îţi cad sub simţuri că sunt de origine latină şi afli că le-ai luat de la alţii… fiindcă de la latini au trecut mai întâi pe la ăia, ca să se întoarcă la tine. Aşa o fi?

Dar de ce le-ai lăsat secole altora ca sa le vrei înapoi?

M-am gândit să luam lunile calendarului şi fiindcă răspund excelent exerciţiului şi fiindcă mai sunt câteva aspecte, care duc la concluzii interesante.

Aşadar, dacă luăm DEX-ul, vom afla că – într-adevăr – majoritatea denumirilor lunilor din calendarul nostru de zi cu zi (lunile Calendarul Iulian, practic ultimul calendar roman) sunt de origine slavă, în timp ce alte denumiri >>> cele ale lunilor calendarului popular autohton – adică folosite de ţăranul român parcă dintotdeauna – sunt de origine latină. Acesta situaţie pare un paradox.

În cele ce urmează voi face mici comentarii pe seama numelor şi etimoanelor în cauza.

- Ianuarie s.m. […] – Din slavul ijanuarij Sursa: DEX '98 | slavul ijaanuarij Sursa: NODEX | >>> numele lunii este legat de zeul Janus, un vechi zeu italic zeu al porţilor, al trecerilor al răspântiilor şi al schimbărilor, venerat în Roma antică şi reprezentat ca având două feţe opuse, una privind spre trecut, cealaltă spre viitor; Anul nou roman era la 1 martie; la 1 ianuarie începeau anul consular şi anul magistraturilor în Provincii, fapt care pare a fi ilustrat de zeul ce priveşte la ce au făcut predecesorii şi la vor face urmaşii. Luna dedicata lui Janus era cea de a unsprezecea lună a anului roman şi se numea Januarius.

- Februarie s.m. […] – Din latinescul februarius. Sursa: DEX '98 | latinescul februarius Sursa: NODEX | >>> numele lunii este legat de zeul Februa, vechi zeu etrusc al morţii şi purificării, venerat şi în Roma antica. Aici, am o mare nedumerire: cum de a ajuns acest etimon latin să fie considerat ca originea numelui romanesc. Aşa cum vom vedea mai jos, este adevărat că luna făurar este legata etimologic de Februarius… dar cum e legat februarie? Mărturisesc că nu am găsit, dar nici nu mi se pare absolut necesar pentru cele pe care vreau sa le arăt. Luna dedicată lui Februa era cea de a douăsprezecea şi ultima lună a anului roman şi se numea Februarius.

- Martie s.m. invar. […] – Din slavul martiĩ. Sursa: DEX '98 | slavul martii, martu Sursa: NODEX | - numele lunii este legat de zeul Marte (ca în pop. márte – nume al lunii) zeu al războiului pentru copii războiului, zeu al primăverii şi al tinerilor. Luna dedicată lui Marte era prima lună a anului roman şi se numea Martius – care se citeşte, în latină, marţius, atât de asemănător cu invechitul popular marţ – nume al lunii.

- Aprilie s.m. invar. […] – Din slavul aprilĩ. Sursa: DEX '98 | slavul aprilĩ Sursa: NODEX | - luna Aprilis a fost închinata zeiţei greceşti Aphrodita (identificabila la romani cu Venus/Veneris), zeiţa a iubirii carnale, ea are – uneori – şi un aspect al iubirii spirituale. Numele lunii Aprilis are – în limba latină – o etimologie incertă. Este a doua lună a anului roman.

- Mai s.m. invar. […] – Latinescul maius, slavul maĩ. Sursa: DEX '98 | latinescul maius Sursa: NODEX | - numele lunii este legat de zeiţa Maïa, zeiţa de origine greacă, una dintre Pleiade, mama a lui Hermes, venerată la Roma ca o zeiţa a creşterii tuturor lucrurilor din natură; de remarcat că maia este un termen folosit la acea epoca şi pentru bunică sau doică (şi parcă şi fii mei îi spun bunicei lor ‘Maia’). Luna dedicata lui Maïa era cea de a treia lună a anului roman şi se numea Maius. Sunt de acord cu etimonul slav, dar – mai mult decât în cazul lui Febriarius – nu înţeleg cum de filologii pot crede că etimonul latin este cel valabil, când protoromâni şi dacoromâni NU au uzat de numele acestei luni şi nicicând derivaţiuni ale respectivului etimon nu au fost folosite.

- Iunie s.m. invar. […] – Din slavul ijunĩ Sursa: DEX '98 | slavul ijuni Sursa: NODEX | - numele lunii este închinat zeiţei Junona (se citeşte Iunona), soţia zeului suprem Jupiter (Iupiter), zeiţă a căminului şi a căsătoriei sau – după caz – a fecundităţii maritale. Luna dedicată lui Junona era cea de a patra lună a anului roman şi se numea Junius.

- Iulie s.m. invar. […]. – Din slavul ijulĩ. Sursa: DEX '98 | slavul ijuli Sursa: NODEX | - Luna a cincea a calendarului roman i-a fost închinată de către Senatul Roman lui Caius Iulius Caesar, cu ocazia intrării în funcţie a noului calendar – Calendarul Iulian – decretat de către Caesar din funcţia sa de Mare Pontif. Luna purta numele de Iulius.

- August s.m. […] – Din latinescul augustus. Sursa: DEX '98 | latinescul augustus. Sursa: NODEX | - în Calendarul Iulian, aceasta luna îşi păstra vechiul nume de Sextilis, fiind a şasea luna a anului roman şi neconsacrată nimănui, ca şi următoarele patru. După Suetoniu, în anul 8 î.d.H, Senatul Roman i-a oferit această lună Principelui Octavianus Augustus, pentru a-i celebra victoriile obţinute în luna Sextilis. De atunci ea a purtat numele de Augustus, devenind cea de a opta lună consacrată dintre cele douăsprezece ale anului roman. Aşa cum vom vedea mai jos, aici – în acest caz singular – etimonul latin pare că se păstrează într-un mod uşor de înţeles, dar nu este chiar aşa, fiindcă forma august nu a fost folosită ca atare.

- Septembrie s.m. […] – Din neogrecescul septémvrios. Sursa: DEX '98 | slavul septemvrii, neogrecescul septémvrios Sursa: NODEX | - Aceasta este a şaptea lună a vechiului calendar roman şi se numea September, de la septem = şapte.

- Octombrie s.m. […] – Din slavul oktovrii. Sursa: DEX '98 | slavul oktovrii Sursa: NODEX | - Aceasta a opta luna a vechiului calendar roman se numea October, de la octo = opt.

- Noiembrie s.m. […] – Din slavul nojenbrĩ, nojemvri. Sursa: DEX '98 | slavul nojenbri, nojemvrij Sursa: NODEX | - Aceasta a noua luna a vechiului calendar roman se numea November, de la novem = nouă.

- Decembrie s.m. – Din latinescul december, -bris, francezul décembre. Sursa: DEX '98 | latinescul december, ~bris Sursa: NODEX| - Aceasta a zecea luna a vechiului calendar roman se numea December, de la decem = zece. Deja aici îmi pierd înţelegerea definitiv: când a început să intre franceza în română, lunile calendarului aveau de mult nume slave! Mai apoi, nici etimonul latin nu se putea păstra, mai mult decât la toate celelalte unsprezece luni, nefiind niciodată folosit de poporul român înainte de vremurile moderne... şi probabil că nici de cel protoroman.

Citind cele de mai sus – foarte plictisitoare de altminteri – constatăm că pentru numele celor douăsprezece luni ale anului roman, etimologii au statuat următoarele:

- patru luni au nume de origine latina : februarie, mai, august şi decembrie – deşi chiar că nu se poate înţelege legătura faptică între etimonul latin şi folosirea efectiva a cuvântului de către dacoromâni.

- o lună are nume de origine neogrecescă: septembrie – Ciudat este că octombrie, noiembrie şi decembrie nu sunt toate ori de origine neogrecească ori de origine slavă. ….

- iar restul de şapte au nume de origine slavă: ianuarie, martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie şi noiembrie. – fapt logic şi de înţeles. Din 532 dH, Calendarul Iulian a început cu luna ianuarie. Încet-încet, a devenit calendarul întregii lumi creştine. Când creştinismul instituţionalizat a intrat şi la noi, peste creştinismul primitiv deja existent, a venit aducând un calendar religios construit pe denumirile latine, retransmise în slavonă. Aşadar numele au fost slavonizate. Acest calendar bisericesc a continuat să funcţioneze - cu calitate de calendar oficial - în paralel cu calendarul popular, folosit de secole şi abandonat - istoric vorbind - de curând >>> de aceea, în numele lunilor calendarului nostru actual, derivând din calendarul bisericesc, nu se pot regăsi etimoanele latine decât prin filiera nogreco-slavă.

În acelaşi timp vedem că sunt şi neînţelegeri între filologi – fie ele de concluzii, fie ele de exprimare în dicţionare – dar avem trei denumiri la care sunt date origini diferite, în acelaşi timp:

- mai pare a proveni ori din latină ori din slavă;

- septembrie pare a proveni ori din neogreacă ori din slavă;

- decembrie pare a proveni ori din latină ori din franceză/italiană (!!).

Poate fiindcă geto-dacii au avut şi ei un calendar solar/lunar reputat ca fiind de mare precizie (deşi cred că sunt exagerări, bazate pe presupuneri şi nu pe dovezi ştiinţifice pertinente) protoromânii au lăsat moştenire românilor un calendar, splendid prin simbolistica lui metaforică şi care a rămas dincolo de intervenţiile instituţiilor, ale năvălitorilor sau ale lingviştilor.

Si, fără a fi patriotard, mă întreb de ce nu este păstrat, acceptat şi venerat aşa cum i se cuvine.

Dar să vedem puţin despre ce este vorba.

- Gerar – ianuarie – nume care vine de la ger <<< din latinescul gelum. Exista două sinonime în forme populare: 1. ghenarie – care sună a ianuarie, dar care are o origine ce pare a fi neogrecească prin filiera slavă; aromânii îl au sub forma g’inar; 2. Cărindar care deriva clar de la latinescul calendarius, dar probabil mult mai nou, fiindcă indică faptul ca anul începe la 1 ianuarie, adoptare petrecută cam doua-trei secole mai târziu decât epoca la care îl foloseau deja protoromânii; deci, două denumiri de origine latină, una arătând metaforic situaţia meteorologica a perioadei şi a doua – fapt deosebit - indicând cunoaşterea şi păstrarea unui termen generic pentru un ustensil tehnic de organizare al timpului anual, lunar şi zilnic, pe o structura solar/lunară având – ca şi numele – o origine latină >>> calendarul.

- Făurar – februarie – posibilă regresie din numele original a lunii, Februarius. Există însă un înţeles al denumirii populare – acela de faur – care înseamnă prelucrător al metalelor şi care vine din latinescul faber. Este mai îndreptăţit să credem – văzând întreaga structură metaforică a calendarului popular – că etimonul este faber, care simbolizează ceva practic, decât că avem un etimon care vine de la simbolistica unei zeităţi psihopompe romane (Februa), care nu îşi găseşte locul în imagistica acestui calendar, (fără a exclude o combinaţie a amândurora). Era însă luna februarie o lună în care începea munca la forje?? Păi sigur ca da! în făurar se făceau uneltele, se reparau plugurile, carele, căruţele şi se pregăteau armele pentru luptele care încep întotdeauna, din martie încolo. Făurarul – iniţial ultima lună anului popular – îşi poartă numele după activitatea care îi este caracteristică >>> făuritul.

- Mărţişor – martie – nume care vine un alt nume al lunii – marţ – combinat cu un sufix de alint. Am mai arătat că luna martie la romani – Martius – se citea Marţius – aici se pune problema păstrării etimonului latin – de ce a rămas el activ? Păi a rămas activ, aşa cum este normal să fie pentru prima lună a anului, o lună de maximă importanţă prin faptul că de sărbătorirea rituală de la început de an, depinde belşugul întregului an! Iar până destul de aproape de zilele noastre, prima lună a anului a fost luna mărţişor. De altminteri, mărţişor şi prier sunt singurele luni ale anului care nu au reprezentare simbolica ştiută sau înţeleasă de noi; doar mărţisor, prier şi gustar derivă din etimoanele lunilor echivalente din Calendarul Iulian.

- Prier – aprilie – nume care vine chiar din latinescul… Aprilis! şi dacă ne amintim transformarea lui “l” în “r”, atunci prier >>> priel >>> pril din Aprilis. Să notăm deci ca prier vine din latinescul Aprilis, în timp ce Aprilie vine din slavul Aprilĩ… Ciudata viaţă au cuvintele!

- Florar – mai – nume care vine din latinescul flos/floris şi care exprima atât de poetic explozia primăverii – în acelaş timp – ne având nimic în comun cu etimonul latinesc maius şi deci face total improbabila, prin nefolosire, dăinuirea acestuia în calendar, pe filieră dacoromână.

- Cireşar – iunie – nume care vine de la cireaşă <<< ceresia (= cerasea) sau de la cireş <<< ceresius (= cerasus) şi care ca şi precedentul nume arată o epocă specifică anului – culesul cireşelor.

- Cuptor – iulie – nume care vine din latinescul coctorium şi care – încă o dată – este o metafora reuşita ce reduce la un singur cuvânt elementul caracteristic al celei mai fierbinţi luni a anului.

- Gustar – august – nume care, la prima vedere ar trebui să vină din latinescul gustus. Doar că pentru românescul gust, există regionalismul „august“ din românescul august!! Mai aflăm că gust s.m. înseamnă şi august, din latinescul augustus, care este simplu dublet al lui agust. >>> gustar, s.m. (august), cu suf. -ar, sau posibil din latinescul augustālis, conform cu calabrezul agustaricu; gustător, s.m. (august), prin încrucişare cu gusta, fiind perioada de coacere a fructelor Sursa: DER (Dicţionarul etimologic român) | Şi, uite aşa, ceea ce părea o potrivire de nume, nu este! cuvântul August – reuşind să supravieţuiască pe diverse căi, creându-şi un simbol nou şi propriu. Poate că supravieţuirea lui Augustus în memoria protoromânilor se datorează şi faptului că toţi Împăraţii au fost întovărăşiţi de acest nume şi ca – în toată perioada ocupaţiei efective – Divinul Augustus (Împăratul momentului) a fost onorat în ritualurile dedicate lui, de către augustalii săi.

- Răpciune – septembrie – nume care provine dintr-o etimologie la fel de necunoscută ca şi aceea a cuvântului răpciuga – morvă – o boală care creează un fel de răceală cu răni pe căile respiratorii la cai şi care este transmisibilă şi la om. Rădăcinile se aseamănă, etimologia este necunoscută, deci putem să conchidem că sunt rude bune dintr-un fond ancestral comun şi poate... local. Să fi fost pe atunci septembrie luna răcelilor şi gripelor?... şi ele să se fi numit răpciuni?? Cine ştie??! (Oricum – daca am fi puşi pe râs – ar fi distractiv să spunem că din verbul de origine latină ‘a răpune’ şi din onomatopeea ‘hapciu’ s-a format răpciune = strănutul care ucide!)

- Brumărel – octombrie – nume care vine din latinescul bruma. I se mai spune şi Brumaru Mic.

- Brumar – noiembrie – nume care vine tot din latinescul bruma. I se mai spune şi Brumaru Mare.

- Îndrea – decembrie – nume care vine… de la Andrei! [s.m. (Înv. şi reg.) – Din n. pr. Andrei. Sursa: DEX '98 ] De un Andrei oarecare nici nu poate fi vorba! Dar ce caută atunci Sf. Andrei ca înlocuitor pentru decembrie? Nu ştiu şi nu înţeleg. Într-un fel sau altul, decembrie, singura lună de care se poate spune ca i-ar fi consacrată ‘cuiva’, pare a nu avea nici o legătura cu persoana obiectului consacrării (Primul Apostol a murit la Patras în 60 dH. Moaştele sale care se află azi parţial la Amalfi, în Italia şi care s-au reîntors parţial la Patras, în Grecia, au fost timp de secole adăpostite la Constantinopol). Faptul ca Sf. Andrei este primul care a început creştinarea Dobrogei – ca ţinut românesc – pare a fi mai degrabă o informaţie de domeniu religios-propagandistic, decât popular >>> o informaţie răspândita târziu şi de care majoritatea populaţiei nu a avut habar. Este posibil (mai posibil decât etimologia propusă), ca influenţa bisericească să fi favorizat extinderea acestui apelativ, în dauna celorlalte sinonime ale lunii decembrie care circulau în mod general, fenomen explicat printr-o combinare cu un anumit sinonim: undrea >>> asta în cazul în care etimonul Andrei este corect, fapt de care ma indoies in mod serios. De aceea cred că introducerea unui derivat pretins a fi al numelui de Andrei – ca aparent patron al lunii decembrie – este, nu numai tardivă, dar cel puţin indusă, de conjunctura locala si, mai ales, lipsită de legătură cu Sfântul. Spun asta, fiindcă mai este un aspect care mă umple de uimire în legătură cu etimonul lunii >>> peste tot la noi, numele vechi, populare, ale Sfinţilor arată cam aşa: Sântandrei, Sânnicoară, Sângeorz, Sântoader, Sânchietru, Sânmedru etc. şi nu Andrei, Nicoară, George, Mitica etc >>> de ce consacrarea adresată Sfântului, îi este făcută într-un mod atât de ‘neprotocolar’ şi de ireverenţios, când – la sate – până şi diferenţa de vârsta de doi ani, implică aplicarea unui apelativ de respect, cum ar fi: nană, nene, bade, bădie, bădiţă? Pentru un ţăran, Andrei sau George sau Toader, NU există, în calitate de Sfinţi; ca Sfinţi, nu pot fi disociaţi de calitatea lor fundamentală – sacralitatea – şi de apelativul care le consfinţeşte această calitate: Sân/Sânt/Sfântul >>> deci numele lunii decembrie ar trebui sa fie mai degaba "sândrea" decât îndrea. Ca să mă întorc la numele de undrea (s.m. invar. reg. înv.) dat lunii decembrie, descoperim că undrea (s.f) este sinonim şi cu andrea (pl. andrele, s.f. […][Var.: undreá s.f.] – Et. nec. Şi atunci pun o întrebare – care îşi pierde din retorică – nu e mai uşor să credem că îndrea (s.m. invar. reg. înv.) vine – prin acelaş mecanism etimologic – de la etimonul andrea, decât de la etimonul Sf. Andrei?!?!? Fiindcă dacă luna este o lună a andrelelor… atunci e în ton cu celelalte unsprezece. Mai sunt însă două sinonime care se dau lunii decembrie – în ton şi ele cu restul calendarului – nume generice şi metaforice: neios de la nea <<< latinescul nix, nivis; şi ningau de la ‘a ninge’ <<< din latinescul ningere. Aceste două nume mi se par cele mai vechi şi mai ‘naturale’, în contextul întregului de simbolistică metaforică deja prezentat.

Pe mine, plimbarea pe care am făcut-o printre numele lunilor calendarului, mă face să aflu că locuitorii acestor meleaguri au păstrat, de-a lungul secolelor, un calendar cu 12 luni, moştenit şi alcătuit pe structura calendarul roman. Mai mult, denumirile lunilor – cu excepţia lunilor marţ şi prier – sunt date într-un mod pragmatic şi totodată metaforic, ca să fie ca un îndreptar meteorologic – lucru care mă duce cu gândul la folosirea calendarului ca pe o ustensilă bine definită. Dacă adaug faptul că în fondul mitic se găsesc urme ale vechimii acestui calendar, daca mă uit la modul în care sunt structurate săptămânile şi la personificarea elementelor lor componente, ajung la certitudinea că aceste denumiri de origine latină, au apărut încă din timpul în care calendarul iulian era în funcţie în Provinciile Dacice. Fiindcă dacă schimbarea denumirilor calendaristice ar fi survenit după primele invazii de mare amploare, calendarul nu şi-ar fi păstrat structura iuliană, ori chiar dacă ar fi rămas structurat la fel, numele date, ar fi fost sigur de origine străină sau măcar contaminate.

Cât despre vechimea calendarului, sunt probe indirecte. Există un basm românesc care istoriseşte cum Anul avea doisprezece fii, cel mai mare era Mărţişor, al doilea era Prier şi tot aşa până la ultimul care era Făurar. Nu vă voi povesti cum Făurar le bea vinul celorlalţi fraţi ai lui – dar vă spun că: basmul arată clar că încă în vremuri destul de apropiate de noi, suficient de apropiate, ca basmul să fi supravieţuit nealterat, se mai păstra structura de calendar în care luna martie era prima lună a anului – ca în calendarul Iulian nemodificat de biserica în 532 dH – ceea ce împinge folosirea lui înainte de aceasta dată >>> mult înainte de ea, de vreme ce romanii au plecat – cel mai târziu – în 271 dH, iar numele lunilor sunt latine. Este greu de crezut că din contacte frontaliere şi din incursiuni periferice făcute de trupe bizantine de auxiliari goti federati sau din diverse colturi ale Anatoliei, Siriei, Egiptului sau Arabiei, protoromânii au descoperit că este bine să folosească un calendar 'artificial' solar şi nu unul 'natural', aşa cum este calendarul lunar.

Iar dacă descoperim că şi săptămâna – element al calendarului lunar, în interiorul calendarului anual/solar – are în toate zilele ei, denumiri tot de atunci, denumiri păgâne – putem să remarcăm modul în care strămoşii strămoşilor noştri şi-au prezervat moştenirea. Remarcăm şi faptul că nu vin de la sud de Dunăre – după invaziile migratoare – că ar fi venit cu un calendar mai plin de nume de luni provenind din Calendarul Iulian şi care ar fi început obligatoriu la 1 ianuarie, admiţând că ar mai fi avut numele lunilor derivate din etimoane latineşti şi nu greceşti sau slave... aşa cum s+a şi întâmplat mai târziu!

O privire asupra zilelor săptămânii ne spune ca: Luni <<< din latinescul vulgar. *lunis (= lunae [dies]) – ziua Lunei; Marţi <<< din latinescul martis [dies] – ziua lui Marte; Miercuri <<< latinescul vulgar mercuris [dies] – ziua lui Mercur; Joi <<< latinescul [dies] Jovis – ziua lui Jovis/Jupiter; Vineri <<< latinescul Veneris [dies] – ziua Venerei/Venus; Sâmbătă <<< din slavul Sonbota - pe dracu, slav, când am latinescul sambati[dies]!! = ziua sabatului, care – rămânând la romani ziua lui Saturn – nu a mai fost, foarte repede, nici la ei, originalul Saturnis dies >>> regăsit azi în Saturday-ul anglosaxon; Duminică <<< din latinescul [dies]dominica.

Iar săptămână <<< din latinescul septimana - arată înainte de orice, prin originea sa latină, că este intrat în limbă in perioada ocupaţiei. Saptamâna este o structură de cicluri de şapte zile (zi <<< dies), introdusă în practica Imperiului Roman în secolul al III-lea dH, sub influenţa conjunctă a evreilor, creştinilor şi astrologilor din Orientul Apropiat. Săptămâna a prins de îndată la romani – persoane pragmatice şi ordonate – fiindcă avea un extraordinar avantaj de a organiza timpul, armonizând anul solar cu anul lunar: 13 săptămâni constituie un anotimp de 91 de zile; anul solar de 365 de zile are astfel patru anotimpuri + o zi, adică 52 de săptămâni + o zi. Adoptarea duminicii ca zi de odihnă, în dauna sabatului, a fost promulgată de Sf. Împărat Constantin în 321 dH, înainte de Primul Conciliu de la Niceea din 325.

Iată că avem acum în faţa noastră un protoromân care foloseşte un calendar complex solar/lunar, cu 12 luni, cu un an bisextil, cu 52 de săptămâni şi cu 4 anotimpuri (fără a intra în detaliile împărţirii timpului în ore, împărţire foarte sofisticată) >>> că le foloseşte de dinaintea plecării romanilor şi că… probabil că nu a fost niciodată interesat de denumirile date de administraţie, lunilor anului + fiindcă avea deja echivalentul lor, în timp ce a preluat din zbor terminologia săptămânii pe care nu o cunoştea şi deci, pe care nu ştia cum să o denumească mai bine.

Recuperarea tardivă a Calendarului Iulian de către biserică - pe o cale evident slavonă - nu este o restituire ci doar o întoarcere spre un stadiu peste care protoromânii trecuseră deja cu multă inventivitate şi poezie.

Cu alte cuvinte, afirm că în secolul al treilea, în timpul ocupaţiei romane, daco-romanii nu dădeau lunilor numele romane oficiale ci acelea pe care tocmai le-am parcurs. De ce? Fiindcă erau un bun comun!

În constatarea vechimii calendarului românesc avem şi un precedent: bagajul lexical al cultului creştin >>> cuvintele cultului sunt de origine latină, deci preluate înainte sau imediat după plecarea administraţiei din Provincii – în timp ce cuvintele ritului >>> venite odată cu instituţionalizarea bisericii ortodoxe pe cale slavă, sunt, în majoritatea lor, slave sau neogreceşti, restituite în slavonă.

Recunoaştem cu toţii în cuvintele: ajun/Ajun, altar, biserică, botez, Craciun, creştin, cruce, Dumnezeu, înger, lumânare, mormânt, Paşti şi rugăciune - cuvinte de bază ale cultului creştin. Toţi aceşti termeni sunt proveniţi din limba latină: ajun/Ajun <<< aiunus (prin disimilare) sau aiunare (cu sensul de a posti care e din slavul postu), altar <<< altarium, biserică <<< basilica (in loc de eclesia, doar la noi), botez <<< baptizare, Craciun <<< creationem (cu sens de copil şi nu din creatio/creationis cu sens de naştere), creştin <<< christianus, cruce <<< crux/crucis, Dumnezeu <<< dom(i)ne deus, înger <<< angelus, lumânare <<< luminaria, mormânt <<< monumentum, Paşti <<< Paschae, rugăciune <<< rogatio/rogationis.

În acelaşi timp – aşa cum am mai spus – toate celelalte cuvinte legate de practica creştină sunt provenite pe filiera neogrecească sau slavă sau din amândouă. Este de reţinut că ele aparţin unor practici târzii faţă de intrarea creştinismului la noi, ţinând seama că influenta latină creştină a avut efect – cel mai târziu – până la jumătatea secolului al IV-lea, primul Conciliu Ecumenic având loc chiar spre sfârşitul acestei perioade de influenta. Odată cu venirea hunilor după jumătatea secolului al IV-lea… vine şi sfârşitul lumii. Romanii-latini sunt la celălalt capăt al pământului; mai aproape, dar necrezut de departe încă, sunt doar romanii-greci de la Constantinopolis.

Tulburătoare mi se pare prezenţa regionalismelor arhaice piscup, ca sinonim derivat al termenului "episcop" şi piscupie, pentru a desemna 'episcopia'. Faptul că există şi termenul remeţie, care pare a proveni din latinul eremita însemnând solitar, singuratic <<< eremos = deşert si că el înseamnă schit, adaugă un grad de mister prezenţei lor în Limbă. Fonetismul lor tinde să arate că sunt cuvinte apărute în primele etape de formare ale Limbii Române. Totusi nu se poate nega posibilitatea apariţiei lor mai târziu sau posibilitatea venirii lor ulterioare din spatiul sud-dunărean - posibilitate spre care inclin.

Celor care vor spune că tot bagajul acesta putea veni odată cu ‘reîntorşii’ de la sud de Dunăre sau pe calea misionarilor catolici, care au ajuns la noi încă înaintea dominantei ortodoxe greco-slave (fapt mai puţin cunoscut: primii voevozi romani ai Tarii Romaneşti au fost aproape sigur catolici), am să le răspund că este posibil pentru unele cuvinte - asa cum este acela de crez (<<< credere), piscup, piscupie, remeţie, pe care tocmai de aceea nu le-am introdus în argumentaţie. Crez, în opinia mea, face parte din elementul latin local vechi, dar nu am destule elemente de sprijin pentru a putea susţine această părere.

Există însă un cuvânt clar, doveditor al creştinismului local: biserica. În ceea ce o priveşte, ar fi posibil să fie de la sud de Dunăre, doar dacă am întâlni undeva în limba noastră un derivat de la eclesia/ecclesia (Étimologie […] eglise […] iglise […] eclise romaine […] eglise gallicane […] Din latina vulgară. eclěsia (vezi TLL s.v., 32, 63 sqq), din latina creştina. ecclēsia (împrumutat din grecescul ἐκκλησια «adunare de cetăţeni» folosit în Noul Testament cu sensul de «adunare a creştinilor», v. Liddell-Scott II, 2 – din Dicţionarul Etimologic al Limbii Francez - t.aut.) Şi dacă o influenţă grecească – ἐκκλησια – trebuia să ajungă repede undeva, mai repede decât una latină – e limpede că aici era locul, aşa cum s-a şi întâmplat mai târziu cu aspectele ritului.

Dar ‘biserica’ noastră – adică atât instituţia în sine cât şi clădirile de cult – poartă numele latin transformat al bazilicii (basilica), pe care doar de aici l-a putut prelua. La celelalte limbi latine, tardiv, clădiri de mari dimensiuni în care se celebrau riturile creştine, au căpătat numele de bazilici – termen luat direct din latina religioasă.

‘Biserica’ e doar una – Cuvântul născut la nord de Dunăre!

*

Si fiindcă tot am vorbit de cuvintele vechi ale creştinismului românesc, să vedem care este consecinţa logică a constatării existentei lor.

Este evident că vechimea noţiunilor creştine – supravieţuitoare ale unei epoci de disoluţie a civilizaţiei daco-romane – arată şi o foarte intensă folosire a lor, dar şi o importanţă deosebită în limbajul cotidian >>> sugerând şi o anormală pondere a creştinilor în cadrul populaţiei daco-romane. O asemenea pondere nu se poate explica doar printr-o evanghelizare miraculoasă (nici n-a fost) şi nici printr-o afinitate specială a populaţie daco-romane pentru o credinţă nouă şi străină lor, ca structură.

Şi dacă la cele de mai sus, adăugăm, că destul de întinsul spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic este singurul spaţiu în care creştinismul nu a intrat în urma unei ‘creştinări de suveran’ sau a unei 'creştinări de mase' şi că vestigiile găsite sunt premergătoare creştinizării migratorilor care au venit, atunci încep să se cristalizeze anumite posibilităţi.

S-a vorbit de creştinarea ariană făcută de către Wulfilla printre goţii pontici şi s-a acreditat ideea că protoromânii au devenit adepţi ai arianismului. Fără doar şi poate că aşa trebuie să se fi întâmplat, cuvântul existent în limba noastră: crez – element esenţial de chintesenţa al Conciliului care l-a exclus pe Arius prin anatemă – nefiind suficient ca argument, atât timp cat este posibil să fi fost adus de la Sud de Dunare ori introdus în limba română de misionarii catolici de care am mai pomenit – vorbitori de limba latină – dar veniţi aici după creştinarea ungurilor.

Totuşi, credinţa mea – nesusţinută de argumente solide – este că, la protoromâni, suntem în faţa unui creştinism primitiv, fără doctrină şi fără dogme. Această impresie îmi este sugerată de extraordinarul sincretism cu vechile credinţe şi tradiţii, a caror supravieţuire printre riturile creştine, atestată până în zilele noastre, este deosebit de singulară şi ar fi greu explicabilă - în asemenea grad - în conditiile unei dogmatizări timpurii. Dogmatizările, intrând în conflict cu tradiţiile locale, au dat naştere la erezii, dar românul nu a avut parte de ele.

De asemenea, nu putem să nu adugăm faptul că numele sfinţilor (Sântandrei, Sânnicoară, Sângeorz, Sântoader, Sânchietru, Sânmedru etc), fiind absorbite în forma arhaică latină, demonstrează că primii creştini daco-romani nu erau chiar 'într-atât de arieni'.

Din punctul de vedere al faptelor însă, aceste aspecte - foarte importante - aici, capătă valoare de amănunt.

Imigrarea creştinilor în Dcaia, s-a produs pe un fond de instabilitate şi de semi-legalitate, favorabile expansiunii sau măcar tolerării lor de către autorităţi. Faţă cu teribila prigoană împotriva adepţilor, creştinii au ales probabil, ca refugiu, Dacia, aşa cum în timpul persecuţiilor religioase din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea din ţările catolice occidentale, protestanţii au ales America. Departe de centru, supusă unor presiuni interne şi externe continue şi destabilizatoare, puterea executivă şi legislativă a Provinciei avea alte probleme de rezolvat, decât să stea, să umble după creştini. Împroprietăriţi în virtutea unei opţiuni de veteran, aceştia erau nu numai necesari, ci – de multe ori – indispensabili. De multe ori, un veteran care îşi apără pământul, odată cu familia, îndeplinindu-şi datoria, dincolo de obligaţia de corvoadă la drumuri şi întărituri, este mai eficient şi mai dedicat, decât un legionar care s-a săturat să fie încartieruit în sălbăticie.

După părăsirea Daciei de către administraţie, în timpul masacrelor diocleţiane, cine s-ar fi dus spre Imperiu? Şi – mai mult – câţi nu or fi luat calea acestei Provincii, împotriva curentului, spre fosta Dacie, care, chiar dacă nu mai era Roma, era măcar un mădular tăiat al Romei?

Ei, protoromânii protocreştini, sunt cei care au dat naştere unui fenomen unic în Europa: paradoxul sedentarului migrator…. Fiindcă aici s-au petrecut de multe ori lucruri ca nicăieri în altă parte. Aici şi doar aici.

Iată primul termen al contradicţiei care creează paradoxul: au rămas mai ales aceia care nu puteau să plece – şi de ar fi vrut – nu fiindcă îi ţinea cineva, ci fiindcă erau legaţi cu o prea trainică legătură, de pământul pe care îl aveau sau pe care îl căpătaseră.

Desigur că – de la Cain şi Abel – astfel de oameni, legaţi de pământ, trebuie să fi existat, mai peste tot prin lume, în toate societăţile stabile. În timp ce stăpânii turmelor au avut întotdeauna libertatea interioara de a schimba transhumanţele, în peregrinări pastorale de căutare a unor locuri neştiute, sătenii, oamenii locului, aşezaţii – legitimându-se întotdeauna cu pământul pe care îl au, aşa cum roadele culturilor i-au definit în ceea ce sunt – nu au putut să-şi care câmpul cu ei.

Au rămas aşadar proprietarii de teren; au rămas însă şi păstorii..

Din aceste rămâneri s-a născut şi mai apoi a dăinuit ţăranul.

Dar cine a plecat de fapt? Au plecat aceia care aveau nevoie mai întâi şi înainte de toate de stabilitate, de lege, de stat şi care încă nu erau creştini. Creştinii au rămas însă toţi, fiindcă în Imperiu era încă moarte sigură – şi dincolo de moarte – era mai ales, imposibilitatea exercitării cultului lor.

Cei care au plecat sunt şi astăzi – tot români – prin diverse locuri ale Balcanilor şi Dalmaţiei: aromâni/macedoromâni, istroromâni şi meglenoromâni (meglenoromanii sunt poate plecaţi mai târziu, poate plecaţi în alte condiţii, poate mutaţi de bizantini - nimeni nu stie), vorbitori ai singurelor dialecte ale Limbii noastre care, aici – pe teritoriul fostelor Dacii şi mult dincolo de acestea - a păstrat o unitate fără de falie: dacoromâna.

Or avea aromânii, istroromânii şi meglenoromânii ţărani? Nu, nu au. Desigur ca au lucrători ai câmpului, dar nu au ţărani:

- aromân/macedoromân >>> huriănith, huriăniţ

- istroromâni >>> tejac, tejaţi

- melenoromâni >>> cătungari. (locuitori ai cătunelor - cuvânt de origine autohtonă care a stârnit o mulţime de controverse, fiind - in pofida oricărei logici elementare - atribuit tuturor naţiilor est-europeene, mai puţin românilor, ajungându-se de la slavi si unguri, la greci, turci şi albanezi, ba chiar... până la iranieni, de parcă o origine locală, traco-iliro-balcanică, ar fi o ruşine sau o depreciere a valorii etimonului in cauză! Sigur că pe aceste meleaguri au fiinţat iazigi, sciţi şi sarmaţi - toate populatii indo-iraniene, dar oare este suficient, ca explicaţie, când la ei, *katun îmseamnă... clădire subpământeană? )

Şi care e marea deosebire? – că tot la lucratul pământului sunt, tot la coarnele plugului şi tot la ţară.

La ţară? Da. Iată cheia! – fiindcă ţăran <<< ţară <<< latinescul terra, care înseamnă pământ. Adică ţăranul este 'omul pământului său' şi nu - asa in general - al câmpului = câmpean, campesino, campagnard etc.

Dar este ţăranul, propietar?

Este, dacă ne luăm după echivalenţele sale din restul limbilor romanice: francezul terrien >>> proprietar al pământurilor, spaniolul terrateniente >>> care deţine/poseda pământ, portughezul terratente >>> idem spaniola şi italianul (proprietario) terriero, al cărui sens este clar, fiind un termen compus, mai mult decât elocvent şi explicativ.

Şi care sunt proprietăţile ţăranului? Are ţara <<< terra = şi pământ <<< pavimentum = arie pietruita din pământ bătut. Aria (loc unde se treiera – Var. (înv.) are. Aromân arye, meglenoromân aryie, aryiă cf. alb. arë, italianul aja, provensalul, portughezul aira, francezului aire, catalanului, spaniolului. era) <<< latinescul ārea = 1. loc unde se treiera; 2. loc pentru a se clădi, teren; 3. curte/curte de păsări (1. Spaţiu împrejmuit pe lângă casă. – 2. Împrejmuire, ţarc. – 3. Conac, casă boierească – aromân curte) <<< latinescul. *cŭrtem, var. populară de la cǒhortem; cf. alb. curt.

Nu pot, să trec mai departe, fără a mă opri la doua similitudini care mi se par uluitoare: latinescul curtem = albanezul/autohtonul curt şi la latinescul area = albanezul/autohtonul are... atat de asemanator cu arhaicul dacoromân are! Ciudată potriveală!!

Semnifivaţia cuvântului ţăran - definind o categorie/clasă socială - este determinată de calitatea recunoscută de proprietar al terenului pe care îl stăpâneşte şi nu doar de exploatarea implicită a acestuia!!

Acest semnatism, estins la o intragă clasă socială, este produsul unic al acestui leagăn de la nord de Dunăre. Au trebuit să treacă o mie si trei sute de ani, ca Mihai Vodă Viteazul să distrugă această calitate... distrugându-şi odată cu ea şi Oastea Ţării!

Dar cum a ajuns o întreagă categorie socială, să fie constituită din proprietari, recunoscuţi ca atare?

Asta ar însemna să ne fi rămas dovezi lingvistice care să arate perenitatea unei clase – nu numai prin cuvinte creştine primitive de origine latină – ci şi din elemente care să sugereze că ei, ţăranii, nu au uitat că erau stăpâni de pământ, încă de dinainte de plecarea administraţiei imperiale. Avem oare aceste dovezi care să ne facă portretul unor oameni liberi pe pământul lor? Eu cred ca da şi - în completare - toate apelaţiunile legate de pământ (cu excepţia controversatelor ţarini = 'terenuri' pocite de slavi) sunt încă şi azi de origine latină.

Cuvintele mele nu se vor patriotard-socialistoid-populiste şi nici melodramatice – ele reprezintă doar consecinţa unei constatări: cuvântul veteran a supravieţuit secolelor, pentru a ajunge în limba noastră de azi, limba cea de toate zilele (este adevărat că influenta UE, ar putea să-l facă să piară mai sigur decât au facut-o influenţa barbară şi trecerea timpului, fiindcă în UE nu mai spunem bătrân, ci “persoana de o anumită vârstă”!).

Şi dacă l-am adus in vorbă, hai să vedem ce e cu veteranul ăsta!…

- Bătrân, -ă, bătrâni, -e, adj., s.m. şi f. […]. – latinescul betranus (=veteranus). Sursa: DEX '98

- Bătrân, -ă, adj. – 1. Înaintat în vârstă. – […] – 5. (Înv.) Proprietate, teren moştenit de la un strămoş comun. […] (meglenoroamâna-aromâna bitărnu, bitǫra, istroromâna betăr) <<< Latinescul vĕtĕrānus […]; (cf., cu acelaşi sens ca în rom., vegl. vetrun, friul. vedran, v. triest. vedrano, v. ven. vetrano. În plus, acest sens este propriu latinei şi anterior folosirii militare. Forma sincopată vetranus este atestată în latina) Sursa: DER |

După cum aţi văzut – citind definiţiile de mai sus – avem doua informaţii interesante:

- că latinii au folosit termenul de veteran şi înainte de a deveni o apelaţiune obişnuită a ‘lăsaţilor la vatra’ – fiind o apelaţiune dată persoanelor în vârstă. Veteranus este derivat din veter (împreună cu o serie de alte cuvinte, având o semnificaţie semantica înrudită). Veter are – la rândul său – o semnificaţie aproape sinonimica cu vetus >>> aceea de vechi, bătrân, antic – conform modernului vetust – conform tuturor celorlalte cuvinte latine derivate din vetus. De aici - la prima vedere - am fi putut deduce că semantismul etimonului veteranus, coroborat cu folosirea sa curenta, nu reprezintă nici un fel de dovadă în sprijinul demonstraţiei propuse. Dar în dialectul dacoromân şi doar în acest dialect, mai există un sens, absolut spectaculos - exact ceea ce căutam!

- că în dacoromână – până în vremurile istorice moderne – au dăinuit (printre altele) două sensuri derivate din latinescul vetranus: unul care pare a respecta semantismul original al rădăcinii veter, acela de om în vârstă (fapt lipsit de spectaculozitate) şi al doilea, cu un sens derivat din condiţia de ‘veteran militar’ şi anume acela de bătrân = “proprietate, teren moştenit de la un strămoş comun” – sens care atestă trăsătura de baza a veteranului dacic >>> lotul primit de el (în urma opţiunii) de la stat – în calitate de veteran militar – este - mai ales şi înainte de toate - o dovadă a calităţii sale sociale >>> şi nu în ultimul rând, rezultă şi faptul că bătrânul este un teren de familie inalienabil, fiindcă se transmite din generaţie în generaţie, fiind moştenirea de la strămoşul comun. Este indubitabil că – ţinând seama de realitatea epocii, când debutul stagiului militar era la şaisprezece ani – că vârsta de cam treizeci şi şase, treizeci şi opt de ani, era o vârstă de om trecut de prima tinereţe. Dacă adăugăm şi anii până când copii rezultând dintr-o uniune, vorbeau de tatăl lor, vedem că veteranul militar, era departe de a fi tânăr >>> era bătrân.

Consecinţa directă a calităţii de veteran este aceea, că posesorul, mai ales în acest colt de lume, este un om al pământului sau, un proprietar de pământ, conştient de valoare calităţii sale: un terian.

Terrianul este şi a fost dintotdeauna ţăran – semantic vorbind, chiar dacă etimologia a făcut un mic ocol.

Mulţi istorici se vor ridica şi vor spune că numărul veteranilor în Dacii nu trebuie să fi fost spectaculos de mare, dimpotrivă, era un număr chiar redus, raportat la numărul celorlalţi coloni.

Fără doar şi poate, dacă ar fi să privim în oricare altă provincie – acolo unde evenimentele s-au desfăşurat după tipic – i-aş crede. Aşa, le răspund: este posibil ca în Dacii să nu fi fost ca în alte parţi, mai ales din cauza unei afluente anormal de mari de veterani de origine creştină care optează pentru aceasta provincie, nu prea căutată. Este sigur - în consecinţă - că tocmai veteranii şi/sau descendenţii lor nu au plecat.

Şi adaug: dacă veteranii erau reduşi ca pondere printre colonişti, cum se face că termenul de bătrân există azi în limbă cu două semnificaţii care merg mână în mână? Au fost două posibilităţi: 1. termenul era uzual >>> şi putea fi uzual doar dacă loturile veterane erau numeroase; 2. Numărul veteranilor a fost redus, dar atunci termenul şi-ar fi pierdut întrebuinţarea şi ar fi dispărut din limbă.

Deduc deci, că au fost mulţi veterani pe pământurile Daciei, în ciuda practicii şi probabilităţilor ordinare.

Şi dacă tot veni vorba de bătrânii care au un bătrân, să vedem ce e cu un al doilea termen foarte vechi: moşii care au moşii... mai ales că noi spunem strămoş/strămoaşă şi nu străbătrân/ă; aşa cum spunem 'moş bătrân', fără a comite un pleonasm, dacă termenii nu au aceeaşi semantică.

- Moş, moşi, s.m. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaş, moşneag; 2. (Înv. şi reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaş, strămoş. ♦ (Reg.) Unchi. 2x – soţul femeii desemnată ca ‘moaşa’ de către părinţii unui nou născut. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Fiinţe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradiţiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe şi pomeni pentru morţi. […]. – Din moaşă (derivat regresiv).Sursa: DEX '98 | - văzând etimologia cuvântului, am rămas uşor surprins: cum adică din moaşa?? Şi ca să mă lămuresc, m-am dus să caut la moaşă. Iată ce am găsit:

- Moaşă, moaşe, s.f. 1. Femeie (cu pregătire specială) care asistă şi îngrijeşte femeile la naştere. 1x femeie numită onorific de părinţii unui nou născut ca să taie ombilicul acestuia; moaşa comandă unei fecioare frământarea şi coacerea turtei de ursitori, pe care mai apoi o aduce ca ofrandă acestora; calitatea de persoană onorată este transmisă soţului şi uneori copiilor moaşei. 2. (Pop.) Bunică; prin extensie: femeie bătrână. – Cf. alb. moshë „vârstă“. Sursa: DEX '98 | - în timp ce rămân cu mirarea care creşte, merg să văd ce e cu moşia:

- Moşie, moşii, s.f. 1. Mare proprietate (funciară) dobândită de cineva (prin cumpărare, donaţie etc.); proprietate (mare) de pământ cultivabil. ♦ (Înv. şi pop.) Avere moştenită; p. gener. orice bun moştenit.. 2. (Înv.) Pământ strămoşesc; patrie (!!) – Moş + suf. -ie. Sursa: DEX '98

Am văzut cele trei definiţii şi am ajuns – de la definiţie la definiţie – din ce în ce mai surprins; ba chiar am un sentiment de inconfort!

Textul subliniat cu roşu este completarea făcuta de mine pentru o accepţiune omisa în dicţionare la definirea cuvintelor moaşă şi moş, accepţiune caracteristica unor zone ale Olteniei şi cu valori sincretice foarte importante >>> legate de simbolismul aducerii pe lume a copilului, moşitului şi lăuziei (ca în toate celelalte definiţii am eliminat acele referinţe care nu erau relevante – ex: moşul este capsa în relief care intră în capsa numita babă).

Primul element care mă şochează este să găsesc la o serie de cuvinte “conform albanezului”, ca explicaţie etimologica. Nu că am fi mai mari, nu că am fi în locuri diferite din Balcani, nu că de o mie cinci sute de ani suntem separaţi de sute de kilometri de populaţii slave şi foarte slave, dar mă întreb cum fac cuvintele albaneze ca să intre în dilectul dacoromân. Nu râdeţi! Dar chiar că e ciudat…

(Poate că de fiecare dată când limba lor produce un termen de succes, un albanez îl ia pe măgar şi fuge până la Dunăre ca să-l arunce peste apă, românilor, strigând: duceţi fuga cuvântul ‘moaşă’ în Moldova, ca să-l regreseze dânşii degrabă, că altfel le rămân nepoţii fără de moşi!)

Nu contest că – datorită invaziei otomane şi luptei impotriva islamizării – din secolul al XV-lea, mai multe mii de albanezi s-au refugiat la noi, Vasile Lupul fiind dovada unuia care chiar a reuşit. Nu contest că – datorită perioadei fanariote – s-au stabilit la noi alţi albanezi: dinastia Ghiculeştilor este o altă dovadă. Dar dacă alţii, mai mulţi, mai răi şi cu adevărată putere nu au putut să ne contamineze durabil limba, într-un mod cu adevărat sesizabil, cum au putut-o face o mână de albanezii răspândiţi pe toate coclaurile?? Şi să admitem că au izbândit în Ţările Române, dar dincolo de munţi, în Transilvania, cum de au avut un spor pe care nici maghiarii, nici secui si nici saşii sau şvabii nu l-au avut? Acolo cum de au patruns 'albanezismele'??

Aaaa, vorbim de un fond de cuvinte ancestral şi comun? – ok! – atunci e de înţeles: în spaţiul traco-geto-dacic au circulat o serie de cuvinte ale unei limbi care s-a pierdut şi ale cărei rămăşite par a supravieţui majoritar în albaneză. Să nu uităm însă, că limba aceea a fost şi la noi, nu numai la ei (cel puţin până a fi înlocuită de alta de tip kentum) >>> deci este mai probabil ca majoritatea cuvintelor vechi, aşa zis ‘albaneze’ – cuvinte foarte uzuale şi de toate zilele – să fie din substratul ancestral (fiindcă un cuvânt uzual nu se schimbă decât în prezenta unei influenţe puternice şi continue, având aceeaşi logică semantică – vezi la bestiarul daco-romanilor). Atunci de ce să nu le dăm cuvintelor limbii noastre, care par a fi de origine albaneză, aceasta calitate de apartenente ale unui fond comun ancestral? De ce sunt mai interesante cuvintele, dacă sunt albaneze decât dacă sunt ancestrale? – admiţând că ne este încă frică de inflaţia creată în jurul denumirii de “geto-dace”… denumire care s-ar putea să nu fie... tocmai corectă.

Bunăoară, cum să nu îmi pun întrebări faţă de prezenta etimologie, când:

- moshë – înseamnă vârstă în timp ce principala semnificaţie semantică a cuvântului moaşă este: Femeie (cu pregătire specială) care asistă şi îngrijeşte femeile la naştere. Argumentul că doar femeile învârsta erau moaşe este forţat, deşi este sigur că şi moaşele îmbătrâneau; de asemenea, dacă privim aspectul arătat de mine: femeie numită onorific de părinţii unui nou născut ca sa taie ombilicul acestuia; Moaşa comandă unei fecioare frământarea şi coacerea turtei de ursitori, pe care mai apoi o aduce ca ofrandă acestora; calitatea de persoană onorată este transmisă soţului şi uneori copiilor moaşei >>> constatăm că moaşa poate fi orice femeie – femeie, nu fecioară – şi mai aflăm dintre sinonimele limbii, că moaşa se identifică în unele locuri cu naşa/naş <<< nonnus (= persoana cu calitatea de a creste un copil care i-a fost încredinţat). Dar, toate aspectele legate de ritualurile nativităţii sunt în mod clar precreştine – parcă în antiteză cu ritualurile naşei care sunt creştine (= persoana care adoptă simbolic un copil, spre îndrumare/creştere spirituală în credinţa creştină). Relevant este că în regiunile în care moaşa are atributele subliniate de mine cu roşu, în ziua botezului, moaşa duce copilul până la intrarea în biserică, unde îl dă naşei, care preia, din acel moment, ceremonia.

Aspectele ritualice legate de naştere şi care sunt atribute ale moaşei şi doar ale moaşei – coroborate cu denumirea generică dată femeilor care aduc copii pe lume – arată cu prisosinţa că semnificaţia principală a cuvântului nu este aceea legata de vârstă.

Întrebarea care se pune din nou, este de ce acest ansamblu semantic atât de complex, ar fi trebuit să fi fost luat, în vechime, de la albanezi – când posibilitatea, ca el să fie local, este mult mai mare?

- moş – are în comun cu moaşa doar două elemente, oarecum superficiale, faţă de semnificaţiile profunde ale cuvântului şi care sunt complementare termenului de moaşă şi nu derivate din acesta: ca este în vârstă – pentru cazul în care moaşa e privită ca o femeie învârsta; ca este soţul moaşei care execută ritualurile nativităţii. Moşul are însa o calitate proprie extrem de importantă: este deţinătorul moşiei cu sensul: proprietate (funciară) - (fapt care nu poate fi derivat dintr-un sens feminin al cuvântului, atât timp cât la noi nu se cunosc, in perioadele istorice, societăti matriarhale); proprietatea a fost intotdeauna a barbatului; Pământul strămoşesc = patria! – sens care ne duce imediat cu gândul la bătrân – cu care are intr-adevăr în comun în afară de vârstă, mai ales proprietatea asupra unui teren propriu unei familii/clan >>> patria (= a tatălui <<< pater). Asta ne face să tragem imediat două concluzii:

- prima este ca moşul are calităţi sociale similare cu acelea ale veteranului – fiind echivalentul social al acestuia (poate la localnicii geto-daci, dacă trebuie să luăm în calcul faptul că etimonul poate fi unul de fond lingvistic ancestral); poate că moşul este echivalentul extraprovincial al împropietaritului: propietarul local de drept ancestral.

- a doua, că fiind proprietarul pământului strămoşesc = patriei – moşul este echivalentul lui pater familias – adică stăpânul casei… moaşa fiind femininul său şi în gen şi în sex, (deci că moş nu este o regresie de la moaşă, ci că moaşa este o feminizare a cuvântului moş: ca naş/naşă, codoş/codoaşă, dobitoc/dobitoacă, botos/botoasă etc.) >>> şi dacă moş nu vine din moaşă, ci invers, atunci aceasta calitate de soţie a capului familiei care îndeplineşte în cadrul familiei rolurile de preot/presbiterium (la Tertulian şi cu semnificaţia de om cu vârsta înaintată) – este reflectată în faptul că moaşa îndeplineşte ritualurile legate de misterele feminine… şi care oare dintre aceste mistere este mai mare decât acela al naşterii?!

Nu omit nici faptul că există un set de sărbători mitice tradiţionale – sărbători foarte importante care ne vin probabil prin sincretism de dinainte de protoromâni, azi fiind construite în forme cu caracter religios, dar rămânând cât se poate de precreştine în substrat >>> moşii de peste an: Moşii de Iarna, Moşii de Florii, Moşii de Joimari (de exemplu, în Joia Mare, se ard în zori boji…ca sa fie potolita Joimarica), Moşii de Paşti, Moşii de Sangeorz, Moşii de Ispas, Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene (Drăgaica), Moşii de Santilie, Moşii de Struguri, Moşii de Sanmedru, Moşii de Corastra, Moşii de Craciun etc. Puzderia asta de moşi (mai sunt şi alţi Moşi) care au îmbrăcat haine creştine, dar care sunt articulaţi pe vechi celebrări legate de aspecte ale lunii în fazele calendarului lunar, de solstiţii şi de echinocţii, adică de anotimpuri care sunt legate de morţi şi, prin ei, de strămoşi şi de cultul pomenirii acestora – sunt sărbători care prin lunaritatea lor indică un strat mai vechi chiar decât cel daco-roman. Pe acest drum, ne reîntoarcem la subiectul privind proprietatea pământului, din cauza faptului că moşul este cap de familie sau de clan – în virtutea terenului pe care îl poate lăsa moştenire* – fapt care îl îndrituieşte la a conduce ritualurile din comunitatea care îi aparţine.

(*Interesat să văd că am dreptate, am fugit în dictionare, ca să fiu sigur că ‘moştenire’ vine de la ‘moş’, fiindcă etimologia poate rezerva rezolvări… surprinzătoare:
- MOŞTENÍRE, moşteniri, s.f. […] – V. moşteni. Sursa: DEX '98 | MOŞTENÍR//E ~i f. […]v. a moşteni.
Ok! – îmi zic, hai la verb!
- MOŞTENÍ, moştenesc, vb. IV. Tranz. […] – Din moştean. Sursa: DEX '98 | A MOŞTEN//Í ~ésc tranz. 1) …] Din moştean Sursa: NODEX
Zambeam, spunându-mi: dă-i bătaie, eşti pe drumul cel bun!
- MOŞTEÁN, moşteni, s.m. (Înv. şi reg.) Moşnean (1). – Cf. m o ş n e a n. Sursa: DEX '98 | MOŞT//EÁN ~éni m. înv. reg. v. MOŞNEAN. /cf. moş, moşteni, alb. moşatar
Sursa: NODEX |
Ajuns aici, eram bucuros, de a fi găsit “cf. moş” şi cum mi s-a recomandat să mă duc s-a văd ‘moşneanul’, acolo mă şi duc:
- MOŞNEÁN, moşneni, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Românească), Ţăran liber, posesor în devălmăşie al unei proprietăţi de pământ moştenite de la un străbun comun; moştean, răzeş. 2. (Înv.) Moştenitor, succesor. 3. (Înv. şi reg.) Băştinaş. – Cf. m o ş t e a n. Sursa: DEX '98 | MOŞN//EÁN ~éni m. (în Moldova medievală) Ţăran liber, considerat coproprietar de pământ (transmis prin moştenire), pe care îl lucra independent; răzeş. /cf. moştean
Sursa: NODEX |
Bun, îşi aruncă provenineţa de la unii la alţii ca de la Ana la Caiafa, nefiind siguri unde era folosit cuvantul: in Moldova sau în Muntenia… Dar sunt fericit să descopăr că măcar într-un loc, cineva crede că ‘moş’ se afla la origine!
De fapt, sensul termenului ne interesează iar el indică, foarte clar, tocmai legătura pe care voiam sa o găsesc: ”posesor în devălmăşie al unei proprietăţi de pământ moştenite de la un străbun comun”/”considerat coproprietar de pământ (transmis prin moştenire), pe care îl lucra independent” – adică exact ce reiese din semantismul de bază al cuvantului ‘moş’ – faptul că este propietarul unui teren inalienabil, pe care îl poate transmite urmaşilor lui.
Aşa, ca să rămân cu inima împăcată, dau şi câteva sinonime: mosnean adj., s. v. moştenitor, urmaş, băştinaş, neaoş, pământean.
Ce comentarii aş mai putea face: 'urmaşul' moşului este ‘moştenitor’, ‘băştinas/neaoş’ şi ‘pământean’! Ne mai trebuie oare ceva ca să subliniem calităţile aceluia care este aici de dinainte de romani?)

(Legendă: Familia Sfântă, simţind că-i vine sorocul Fecioarei să nască, trage la casa unui Moş, pe nume Crăciun. Soţia moşului, îi primeşte şi o ajută pe Fecioară să nască, moşind pruncul Iisus. Moşul Crăciun află, se supără şi îi taie mâinile soţei sale, pentru vina de a fi adus pe lume copilul Iisus. Fecioara îi lipeşte moaşei mainile tăiate la loc. Inmărmurit de minunea făcută Moşul Crăciun face un foc mare la care işi cheamă toţi oamenii şi încinge în jurul focului o horă, dăruindu-i pe cei adunaţi acolo cu daruri: lapte, branză, caş şi carne...

Nu voi specula, dar voi sublinia următoarele elemente: un cap puternic de familie, având oamenii lui, are drept de viaţa şi de moarte asupra alor lui, face focuri rituale celebrative şi dăruieşte daruri şi jertfe - adică împlineşte toate funcţiile tatălui-preot familial. Acest tată/preot de familie este căsătorit cu o femeie care, în virtutea faptului că îi este soţie, îndeplineşte actul moşirii. Faptul că actul este sacral şi rezervat, reiese atât din faptul că moaşa nu a pus pe altcineva să moşească pruncul, desi ştia ce riscă, cât si din cuantumul pedeapsei aplicate de singurul în drept să o facă: moşul.

Pentru mine, acest basm vadeşte istoria modalităţilor de creştinăre a populaţiei daco-romane deja autohtone, prin scenete cu caracter teatral, prin revelaţii, povestite de creştinii imigranţi.)

Veţi avea curiozitatea să ştiţi de ce m-am tot sucit ca ursul în jurul stupului, pentru a vă povesti despre bătrâni, despre moşi şi despre moaşe.

Am vrut doar să arăt dovezile de peste veacuri ale propietăţii: cine şi de unde avea pământul. Moaşele au apărut în vorbă doar din cauza lingviştilor şi albanezilor…. altfel nici nu aş fi pomenit de ele. Acum însa mă bucur, fiindcă mi-au mai adus nişte apă la moară.

Ori, odată ce au ajuns să fie proprietarii mândri şi încăpăţânaţi ai unor pământuri, după ce au optat pentru această limită a Imperiului, după ce au căutat-o, tocmai fiindcă erau creştini şi sperau să afle locul în care să se poată ruga, după ce l-au găsit, cum să mai plece aiurea?

Neputând pleca >>> au devenit ţărani…. Oamenii pamantului lor.

Doar că romanii nu şi-au retras administraţia fiindcă nu mai aveau ce lua din Dacii, ci fiindcă a le păstra era – nu prea costisitor – ci peste poate şi din punct de vedere politic şi din punct de vedere militar şi din punct de vedere administrativ. Nici ţăranilor nu le-a fost altfel!

Şi acum iată şi al doilea termen care dă naştere paradoxului sedentarului migrator: au plecat toţi aceia care nu voiau să-si părăsească pământul – oricât li s-a părut plecarea de grea – fiindcă, viata e mai presus de orice proprietate şi de orice statut social (şi daca n-ar fi fost aşa, nici sclavagism nu ar fi fost, că s-ar fi sinucis sclavii pe capete) – au plecat, dar au plecat rămânând.

Dar cum au plecat şi unde?

Păi un’ să plece? – cât mai aproape! La pădure, la munte….

Afirmaţia poate să pară simplistă. Ea este doar simplă. Dintotdeauna, pe lângă casa omului au existat vite. Dealurile împădurite ale ţinuturilor Carpato-Dunăreano-Pontice (mai mult de două treimi din suprafaţă erau acoperite pe atunci cu păduri) – acolo unde tot ţăranul era şi un pic vânător, au fost un refugiu secular. Fugeau oamenii cu vitele la pădure, cu sacii în care şi căruţe, cu copii în braţe şi după o vreme, reveneau să are, să sape şi să semene şi, dacă mai apucau, chiar secerau (istoria medievală timpurie a Moldovei şi Tarii Româneşti ne arată sumedenie de astfel de practici, care păreau a fi ancestrale. De câte ori nu au găsit năvălitorii în calea lor - fie ca au fost tătari, ori turcii, ori ungurii, ori leşii - locurile pustii de oameni, de grâne si de vite??). Dacă barbarii se aşezau, ţăranii se pierdeau în sihle cu anii, până la plecarea lor. Unii deveneau păstori, dar mai întotdeauna îşi păstrau nevoia de a ara şi de a semăna. Aşa s-au şi păstrat aceste noţiuni în limbă. Iar după trecerea hoardelor, când ţăranii au început o nouă agricultură, au şi intrat alte cuvinte în limbă, odată cu noţiunile mai noi care înlocuiau noţiunile vechi >>> plugul slav este cel mai elocvent exemplu: un plug cu brăzdar şi cormană - o sculă nouă, mai mare şi mai puternică decât plugul rudimentar al romanilor, cu tăios de lemn sau de fier. Cuvintele vechi n-au putut fi înlocuite însă.

Din respect pentru munca ţăranilor de atunci, pentru recoltele arse înainte de seceriş – doar Dumnezeu ştie câte – din respect pentru încăpăţânarea lor de a nu lăsa pustiu ceea ce aveau, dar părăsind totuşi ce le putea fi mai drag, voi înşira câteva dintre cuvintele rămase de la ei.

- a ara, arare <<< arare; sapă <<< sappa; a săpa, săpare <<< sappare; a semăna, semănare <<< seminare; a secera, secerare <<< sicilare; seceră <<< lat. pop. sicilis; grâu (grâne) <<< granum; mei <<< millium; orz <<< hordeum; secara <<< secale; mazăre <<< Cf. alb. modhullë; varză <<< vir(i)dia; pătrunjel <<< petroselinum; mărar <<< Cf. alb. mëraj; leuştean <<< et. Nec; ceapă <<< caepa; usturoi/ai <<< ustulare/allium; ridiche <<< radicula; păr <<< pirus; măr <<<malus; prun <<< prunus; nuc <<< nux; gutui <<< cotoneus; vin <<< vinum; vie <<< vitea/vitis; câmp <<< campus; prăjina, Bucată de lemn lungă şi subţire, de obicei folosită pentru a fixa sau a susţine ceva. […] 2(s.f. 1.. Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu circa 5-7 metri; veche unitate de măsură pentru suprafeţe, egală cu circa 180-210 metri pătraţi. ♦ (Concr.) Instrument cu care se făcea altădată măsurătoarea acestor lungimi şi suprafeţe). <<< Et. nec.

Din putinele cuvinte rămase, vedem că ţăranii cunoşteau: cultura cerealieră, grădinăritul unor legume şi condimente şi că aveau pomi fructiferi, dacă nu chiar livezi. Viticultura a avut întotdeauna o valoare aparte pe aceste locuri şi cred că indiferent unde a trăit un ţăran, acolo au fost măcar trei butuci de vie….

Aşadar, ţăranii, care mai întâi nu au părăsit Daciile din raţiuni de credinţa şi fiindcă erau proprietarii unor terenuri, au ajuns să facă migraţii periodice – spre locuri de adăpost, reîntorcându-se să-şi cultive pământul sau cultivând orice pământ ascuns pe care-l găseau în cale.

Este un fenomen foarte special în care sedentarul este, în fapt, nomad, nu în virtutea unor anotimpuri ci în virtutea calendarului probabil al unor năvăliri.

După distrugerea aşezărilor daco-romane şi romane, continua mişcare nu a permis construirea – timp de secole – a unor aşezări semnificative >>> aceasta este una dintre explicaţiile lipsei de urme şi a foarte puţinelor situri din acea perioadă, mai ales în zonele de câmpie.

Structurile sociale post migratorii, cu obşti săteşti de ţărani liberi, având păşuni şi păduri în comun şi loturi individuale între limite comunităţii, par a fi consecinţa logică a evenimentelor petrecute înainte.

Nobleţea şi mândria ţăranului român, egal cu boierul în calitatea proprietăţii - repet ceea ce am spus mai sus, dar sunt orori care se cer spuse mereu - a fost frântă de Mihai Vodă Viteazul, aşa cum nici un barbar nu reuşise să o facă vreodată.

Comuniştii au reuşit chiar mai mult: ţăranul român este azi o rasă extinctă.

Dumnezeu sa-l odihnască!

*

Protoromânul a fost însă şi comod… ca să nu spun leneş.

Aşadar, de ce să se încăpăţâneze să păstreze în limba lui cuvinte greu de înţeles de către alţii, aşa încât să fie obligat să folosească două – unul acasă şi unul în târg – dacă putea să folosească un singur cuvânt înţeles şi de aceia şi el însuşi. Asta arată că moşii şi strămoşii noştri erau mai pragmatici şi mai adaptabili decât anglo-saxonii sau francezii, în situaţii similar de confuze.

La anglosaxoni, după ce au venit normanzii, (alt neam germanic, dar dat cu franco-galo-latină peste fasoane), s-a întâmplat minunea să existe doar animalul la unii, pe când carnea animalului era la ceilalţi. Aşa bunăoară, saxonul nu cunoaşte decât pig-ii, sow-ele şi boar-ii – pe care se duce să-i porcărească pe pământurile seniorului, în timp ce seniorul – normand – mănâncă pork!... La fel şi cu bovinele: saxonul păştea cirezile de cow-e, de ox-i şi de bull-i – iar normandul manca beef!

Cum s-a întâmplat? Păi… fiecare îi spunea pe limba lui, că fiecare avea ce i se cuvenea >>> saxonii animalele de păscut şi de rânit, iar normanzii carnea lor, de înfulecat.

Aşa şi cu francezii care mănâncă şi ei ‘porc’, în timp ce în coteţ este ‘cochon’ – pe care unii etimologişti vor să-l facă să apară din diverse direcţii ale limbilor şi rădăcinilor disponibile, explicând etimologia sa prin nevoia unui cuvânt peiorativ – un echivalent al cuvântului englez swine. Francezii au însă în coteţe, un ‘cochon’ care derivă din numele lui Jean Cauchon (se pronunţă fonetic la fel), episcopul care a pus-o pe rug pe Jeanne D’Arc – figura care înflăcărează şi azi, dupa aproape şase sute de ani, dragostea şi imaginaţia poporului ei. Şi de ce nu? Ei au un precedent care s-a petrecut cu doar un secol mai devremeam tot pe atunci, cu personajul din ‘Le Roman de Renart’ (Reinhardt). Aşa a ajuns un vulpoi nemernic şi escroc să gonească din limba franco-galo-latină, volpil/goupil-ul, pentru a-l înlocui cu ‘renard’!

Aşa cum spuneam, protoromânii noştri, care – dintre toţi ‘urmaşii Romei’ – singuri au păstrat aproape intacte în pronunţie majoritatea numelor faunei curente (domestică ori sălbatică) când au găsit pe unii mai tari şi cu bani şi cu săbii care voiau ceva de la ei, ce au făcut dânşii oare?? Păi… au adoptat numele date de ăia, ca nu cumva să iasă cu ne-nţelegere la plată, ori cu taiere de cap.

Spuneam deci, că moşii noştri cei îndepărtaţi au avut întotdeauna vite (de la latinescul vita >>> viata) şi că ele aveau nume chiar prea latine: porc <<< porcus; scroafă <<< scrofa; vier <<< verres; purcel <<< porcellus; bou <<< bovus; vacă <<< vacca; viţel <<< vitellus; taur <<< taurus; capra <<< capra; ied <<< haedus (citit hedus/edus); ţap <<< albanezul cap/cjap (mă întreb: capra când a facut un haedus, a mers la cjap in Albania?); oaie <<< ovis; miel <<< agnellus; berbec <<< berbex.

(Intermezzo: Cum Dumnezeu, neamul ăsta de păstori geto-daci, a luat el aşa în grabă – chiar şi până hăt departe, dincolo de ţinuturile Provinciilor – numai nume latine (din limba cuceritorului, opresorului, nenorocitului, din limba luţ manca-l-ar câinii etc) tocmai pentru animalele mândriei lui…!?
Până şi miaua vrânceanului, acolo pe un picior de plai, pe-o gură de rai (dincolo de graniţele Imperiului) – până şi mioara Spaţiului Mioritic – până şi astea sunt latine!...
Măi să fie!!
Dar dacă şi albina <<< vine din alvina; miere <<< din mel şi stupul <<< din stypu… ce comentarii să mai facem!?
Că doar asta vindeau dacii: oi, lână (<<< lana), caş <<< caseus, miere, sare <<< salis şi vinuri … mai ales după ce a scos Burebista viile! Doar brânza şi urda, amândouă cu etimologie necunoscută şi deci posibil autohtone, ne mai consolează un pic!
Dar cum rămâne cu aurul (<<< aurum), şi argintul (<<< argentum), care - ca şi arama, fierul şi plumbul - par tot romane?)

Halal geto-dacică, vorba turcului!... afară doar dacă geto-dacii vorbeau cam tot aşa, ca... romanii! Că altfel cum de au învăţat ei, cu toţi, aşa de multe, în doar o suta de ani (cu numai 1/3 din teritoriul lor sub ocupaţie)! Au învăţat mai multe decât ăia care au stat secole şi secole cuminţi sub puterea Imperiului atotputernic… Uite, că ilyrii, care au fost cam şase, şapte secole latini şi azi sunt sârbi, şi croaţi, şi sloveni, şi albanezi, şi bosnieci, şi muntenegreni >>> habar nu au ce e aia latină!…

Dar să ne vedem mai departe de cele de prin curte, ca ne mai rămăseseră puţine: calul <<< caballus, iapa <<< equa (se citeşte ecva), mânzul <<< albanezul mës, armăsarul <<< admissarius (şi iar mă întreb: cum poate avea un popor şi cai, şi iepe şi armăsari, dar să nu ştie că atunci când erau mici se numeau mânji… noroc cu albanezii!)

Cam astea ar fi vitele… dar să nu uităm de pasările de pe lângă casă: gâsca <<< are etimologie necunoscuta (ceea ce arată cel mai adesea o etimologie autohtona şi dacă ne gândim cât de bine era cunoscuta gâsca şi aici şi la Roma, poate că există motiv ca ea să-şi fi păstrat un nume local), raţa <<< albanezul rosë, găina <<< gallina şi pui <<< pulleus >>> care prin analogie este şi etimonul numelui popular al penisului, aşa cum şi noi ii spunem… cuc sau cocoşel.

Nu, nu am uitat cocoşul!

Cu el este o poveste interesantă, chiar mai interesantă decât povestea cu moaşa: toată lumea are cocos, numai noi nu – asta după unii. Adică >>> cocóş (-şi), s.m. –Masculul găinii – aromân, meglenoromân cucot, cócut. Creaţie expresivă care se bazează pe strigătul cocoşului, cf. lat. coco „strigătul cocoşului“ la Petronius. […] Nu încape îndoială că în derivarea cuvântului a influenţat slavul kokošĭ „găină“. După mai mulţi autori, slavul este etimonul direct al romanului […] dar transformarea semantică ridică probleme (aromânul şi meglenoromânul provin din slavul kokotĭ „cocoş“). Conform bulgărescului kokoška „găină“, sârbului kokoš „găină“, kokot „cocoş“, polonezului kokosz „găină“, kokot „cocoş“ etc. Kokoš cu sensul de „masculul găinii“ apare totuşi în ruteana, slovacă, cehă, ca şi în maghiarul kakas, neogrecescul ϰοϰϰόσιον, albanezul kokoš. Cel puţin o parte din aceste cuvinte poate proveni din româna. Ideea unei origini expresive a cuvântului romanesc a fost avansată de Puşcariu, Dacor., VIII, 353, unde se atribuie origine româneasca cuvintelor maghiare, rutene, slovace şi cehe, ca şi săsescul Kokosch. (Sursa: DER)

Pai am văzut până acum câteva cuvinte de origine albaneza, printre cuvintele ce par a fi din bagajul foarte vechi al limbii: ţapul, raţa, mânzul, barza, viezurele etc (varza e în latină). Privind lista prezentată şi alternanţa unora dintre termeni cu alţi termeni foarte uzuali, este greu să credem că au plecat dacoromânii din Maramureş tocmai până la Tirana, ca să le găsească sau că influenţa albaneză a fost atât de puternică încât a devenit o modă care a cucerit toţi dacoromânii. Continuăm deci să credem, (numele de animale nefiind singurele exemple), ca între limba română şi limba albaneză, există un fond comun ancestral, care poate fi tot atât de predaco-roman, pe cât a fost de prealbanez.

De aceea eu înclin să cred că vestitorul zorilor este un ‘cocos geto-dac’, antelatin – poate mai vechi decât cocosul galic.

Ce este oare atât de extraordinar, că nişte unii, veniţi de undeva - de aiurea - dintr-un loc în care poate că nu existau galinacee, să fi văzut deodată un cocoş şi să îi fi luat numele de la aici, de la noi?? Nu e curios că ungurii, nemţii şi diverse neamuri de slavi, dau acelaşi nume ca noi şi albanezii, cocoşului >>> un nume diferit de etimonul latin (dar înrudit fonetic cu el - coco) pe care l-au găsit – ceilalţi, cu toţii – pe acolo, pe unde au ajuns? Şi dacă mai punem la socoteală că:

- 1. cuvântul este comun atât unei limbi aglutinante – maghiara, cât şi unor limbi flexionabile – restul; şi

- 2. că etimonul este comun în aceeaşi fonetica celor două limbi mai vechi – dacoromână şi albaneză, fiind comun, dar deformat la celelalte, mai târziu venite >>> putem spune că sunt mai multe probabilităţi ca toata lumea să le fi împrumutat de la fondul mai vechi.

Aşadar cocoşul este al nostru şi rămâne al nostru, cu sau fără punguţa cu doi bani!

Mă mai sâcâie ceva. Cei în pădurile cărora lupus >>> a devenit lupul, vulpes >>> a devenit vulpea, ursus >>> a devenit ursul, cervus >>> a devenit cervul/cerbul (un b care se mută uşor în v, ca în Barbara şi Varvara), iar ciuta cerbului (în sfârşit! – apare în dicţionare ca fiind de aici şi la originea tuturor cuvintelor înrudite, întâlnite în Balcani, deşi exista albanezul shutë) <<< origine autohtona, mixticis (cu sensul de amstecat) >>> a devenit (porc) mistreţ (păstrând ăn limba dacoromână acelaş sens de amestecat-hybrid >>> care se regăseşte şi în 'porc amestecat'), aşa cum capriolus >>> a devenit căprior, capriopla >>> a devenit căprioară, vulturus >>> a devenit vultur şi aquila (se citeşte acvila) >>> a devenit acvila – oamenii ăştia care, pentru faună, nu păstrează din limba geto-dacă – la prima vedere – decât numele viezurelui şi al berzei (care trebuiesc răpite, mai întâi de la albanezi!), oamenii ăştia nu au avut, în aceleaşi păduri, nici un fel de mustelide sau de animale cu blană scumpă! Nu au avut pasări răpitoare... de vânătoare! Toate aceste vieţuitoare care nu au nume latine, par a nu fi existat aici, ci… par că au venit odată cu slavii, cu ungurii şi alte 'personalităţi'.

Oare cum altfel putem explica faptul că o limbă atât de puternică precum aceea care a schimbat toate numele geto-dace de animale (reamintesc: chiar şi pe cele ale animalelor de turmă >>> din latinul… turma!), în nume latine (dacă ele au fost intr-adevăr schimbate, lucru de care mă îndoiesc din ce în ce), a pierdut în faţa unor limbi atât de asimilate de ea, încât până şi structurile lor gramaticale au dispărut în tiparul latin?

Au apărut în limba daco-romană nişte străini. Cine sunt ei?

- Cine este vidra <<< slavul vydra, sârbul vidra - în loc de latinul lutra (fr. loutre, it. lontra port. lontra)?

- Cine este jderul <<< sârbul zdero – în loc de latinul martes (fr. martre, it. martora, sp. marta, port. marta)?

- Cine este nurca <<< polonezul/ucraineanul nurka – în loc de latinul vison/visonis (fr. vison, it. vizone, sp. visón, port. vison)?

- Cine este helgea <<< din maghiarul hölgy – în loc de latinul armenius (fr. hemine, it. ermellino, sp. armiño, port. arminho)?

- Cine este dihorul <<< După unii (DER) din slavul dŭchorĭ (miros urât), După alţii (DEX’98) din slavul dyhorŭ – dar în nici un caz din latinul putorius… deşi cuvântul puturos exista la noi (it. puzzola)?

- Cine este biberul <<< din germanul biber – şi nu din autohtonul breb, fără a vorbi de latinescul clasic castor (provenit din greacă), comun tuturor limbilor neolatine (găsim galicul *bèbros «castor» (Dottin, p. 89) şi latinul vulgar din Galia bèber…)?

- Cine este râsul <<< din slavul rysi – şi nu din latinescul lynx (venit din grecescul λύγξ, cu acelaş sens >>> fr. lynx, sp. lince, port. lince, it. lince)?

- Cine este şoimul <<< din maghiarul sólyom – în loc de latinescul falco/falconis (fr. faucon, sp. halcon, port. falcaõ, it. falco)?

- Cine este uliul <<< din maghiarul ölyü – în loc de latinescul accipiter (constat, în limba franceză, o confuzie prin sinonimie între şoim şi uliu; pe de altă parte, nu am reuşit să găsesc echivalentul francezului épervier, în celelalte limbi latine; mărturisesc că nici nu mi-am dat prea multă osteneală)?

Cine sunt alien-ii ăştia, care nu au nume locale?? Sunt veniţi cu cei care au descălecat şi n-au mai plecat?

Nu. Nici vorbă! N-au apărut, fiindcă erau aici, dar au căpătat nume în virtutea unui sistem care trebuie că era deja vechi la noi, la protoromâni: Care-i bancu’? Să iei francu’!

E aproape acelaşi fenomen care se întâlneşte în engleză cu privire la cuvintele saxone şi normanze: toate cele pe care veneau să le cumpere ‘jupanii’, ‘grofii’ sau ‘panii’ şi ‘atamanii’ au căpătat numele sub care se vindeau, ca marfă. Marfa pentru ‘ştabi’, însemnau blănile scumpe şi pasările de vânătoare.

De ce să-i mai spună românul lutrei, şi lutra şi vidra?? Pai, daca se vinde vidra, vidră sa fie!...

Aşa, cu strămoşii, strămoşilor noştri – au învăţat cuvinte de la alţii, fiindcă le-au trebuit, fiindcă era mai comod, fiindcă aşa au vrut ei - şi nu fiindcă le-au fost vârâte în cap cu parul.

Doar că suntem în faţa altor două mistere, pe care nici Sherlock Hokmes, Hercule Poirot sau Maigret nu le vor putea elucida.

Primul este că nu ne putem explica de ce nu există nici un nume de peşte de origine daco-romană, deşi peşte <<< piscis.

Cine sunt ‘toţi peştii’ din apele noastre – ale căror nume sunt toate sârbeşti, bulgăreşti sau ruseşti?? Ce nume or fi avut ele la geto-daci? Dar la coloniştii latinofoni care au venit aici? Dar la protoromâni? Sau nu erau peşti în apele noastre până nu au venit slavii??

Ăsta da mister!

Ar putea fi totuşi luate în seamă două posibilităţi:

1. Retraşi departe de Dunare şi de bălţile ei, retraşi de lângă cursurile mari de ape - drumuri de invazie în medii forstiere - protoromânii, au pierdut numele peştilor pe care nu îi mai pescuiau - deşi 'peşte' şi 'a pescui' au dăinuit, ceea ce face ca ipotza să fie foarte şubredă - şi de aceea nici nu îi dau gir;

2. Poate că numele latine, nu au dăinuit, fiindcă nici nu au existat, ca atare!... Dacă in locul numelor latine, aici au existat numai sau aproape numai nume autohtone sau formate din locuţiuni? Nume de genul : peşte-porcesc=porcuşor, peşte-de-piatră=pietrar, fusar (de la fus), peşte-de-mare, boul-apei, boul-bălţii etc?

Astfel de nume există, puţine - e adevărat - dar totusi există, chiar dacă dau naştere la confuzii de identificare; şi cum apar numele compuse, cum apar si originile ce par a fi latine.

*

Al doilea mister, este de o cu totul altă natură: cum se face că toate părţile corpului omenesc au denumiri de origine latină sau locală (că doar nu veneau albanezii iar, să ne înveţe ce sunt alea buze, burtă sau sfârcuri!) şi doar vulva este de origine slavă?... - aşa cum se poate vedea din figura de mai jos.

Dacă, la ceea ce se vede mai sus, se adaugă o serie de organe externe şi interne, pe care nu le-am mai reprezentat pe figură, atunci chiar că rămânem uimiţi.

1. în exterior: piele <<< pelis, nără <<< naris, gură <<< gula, dinte <<< dens, -tis, gingie <<< gingiva, limba <<< lingua, spate <<< spathae, şale <<< sella, crucea şalelor = sacrum, buci <<< bucca, coi <<< coleus şi coapsa <<< coxa… alb. kofšë (ca la arie si ca la curte!!);

2. interior: creier <<< cerebrum, *crebrum sau c(e)rebelum (ambele soluţii par posibile, dar prezintă dificultăţi fonetice; s-a încercat de aceea odinioară să se explice prin alb. krielj – sursa DER), măr (lui Adam) <<< melus, plămân <<< pulmonem (aroman = pălmună (plimună), istroromana = plumăre. – latinescul pulmonem (Puşcariu 1344; REW 6833), cf. it. pulmone, prov. polmo, fr. poumon. Rotacismul din istroromâna arată că e vorba de un cuvânt tradiţional; pentru metateza *plumonem cf. rovig. piamon, sicil. primuni, calabr. premune. Mai puţin probabil der. din gr. plenmou (Diculescu, Elementele, 449 şi 475) sau din ngr. plemóni (Titkin; Candrea). Uz general. (ALR, I, 45). [Art. 6476] Sursa: DER), inima <<< anima, foale (cu sens de diafragma) <<< follis, stomac <<< slavul stomahu**, ficat <<< ficatum (interesant ca ficatul are ca origine, îndoparea gastelor cu smochine…!), maţ <<< matia (citit maţia), maţul gros <<< matius/grossus, maţul curului <<< matius/culus, băşica (udului) <<< *bessica/(udus), vână <<< vena, vine <<< vena şi sânge <<< sanguis.

(**Stomac s.n. […][Var.: (înv.) stomáh s.n.] – Din slavul stomahŭ. Sursa: DEX '98 | Stomac n. […]neogrecescul stómahos, slavul stomahu Sursa: NODEX | - citind aceste rânduri, am avut un dubiu şi – de aceea – am hotărât să caut şi prin alte locuri, găsind următoarele: italiana = stomaco, spaniola = estómago, portugheza = estômago şi franceza = estomac >>> cu următoarea etimologie: din latină clasică stomachus (care vine din grecescul στόμαχος) şi însemnând esofag, stomac etc. - sursa Dictionarul Etimologic Francez. Aşa cum am spus, nu sunt lingvist şi poate că etimologia are raţiuni pe care raţiunea nu le are, dar mi se pare complet anapoda să se spună că avem un stomac neogreco-slav şi nu unul de origine elino-latină. Că de-a lungul secolelor, cuvântul latin a suferit alteraţii, că există în el un ascuns aport de origine slavă, nu contest, fiindcă nu ştiu destule, dar îmi menţin ideea că stomacul este un cuvânt intrat la noi pe cale latină. Mai încerc şi o oarecare stare de inconfort, dat fiind faptul că trebuie mereu să avem ceva de la alţii, care au venit aici, găsindu-ne aici şi că ei, care erau – prin forţa lucrurilor cu un bagaj lingvistic mai redus, fiind pe o treaptă mai de jos a evoluţiei sociale – nu au făcut altceva decât să ne înveţe limba latină. Nu contest nici un moment întrepătrunderea limbii daco-romane cu limbile slave şi nici importantul lor aport în limba vorbită azi… dar cred că s-a făcut zel şi cred că s-a exagerat în determinarea acestui aport)

Vedem că toate aceste cuvinte sunt de aceeaşi origine, vedem că unele au sinonime de uz curent de origine slavă – dar sunt întotdeauna sinonime – atunci ne întrebam care este drumul evenimentelor care au adus în Limba noastră cuvântul