De Sub Talpa Vremii

Protest impotriva lor...

2011-03-07T23:49:00.005+02:00

- set de crochiuri în creion, pe dosul unei declaraţii fiscale -

Genul:

Functionarus

Specia:

Functionarus universalis

Nume vernacular:

Funcţionar

Areal:

Se poate întâlni oriunde se întrunesc condiţiile de mediu propice existenţei sale, indiferent de popor, de ţară, de oraş, de domeniu sau de epocă. De aceea acestui gen i s-a dat atributul de universal.

Descriere:

Funcţionarul nu are iniţiative. Funcţionarul este prudent. Mai mult, funcţionarul este precaut. Funcţionarul - în relaţiile interspecifice - este bătut în cap, şi nu fiindcă e prost. Nu, funcţionarul nu este prost. În ciuda aparenţelor, funcţionarul este un om inteligent şi cel mai adesea competent. Dar el este – mai întâi de toate - şiret şi abil. La el, obtuzitatea manifestată in orice ocazie, este doar un mecanism de protecţie a statutului său şi a funcţiei sale, adică un instinct de conservare al speciei. Numai procedând de parcă ar fi un retardat, funcţionarul poate rezista pe locul lui veşnic mediocru, dar mereu călduţ.

Funcţionarul care nu are iniţiative, care e precaut, care e prudent, care păşeşte tiptil, pare totuşi să rişte totul practicând... sforăritul. Este sforăritul sportul extrem al funcţionarului? Fals. Sforăritul nu este un sport extrem. El este vectorul inerent al supravieţuirii sale. Sforăritul este însă şi prima treaptă a parvenirii, pentru cei abili. Sforăritul vi se pare simplu? Nu, el este o artă. Arta cuvântului conjunctural, spus la timp şi mai bine parfumat, mereu fertil în preajma unui stigmat receptiv. Iar pistilul purtător al stigmatului este întotdeauna Şeful, pe care, prin sforărit, îl polenizează toţi subalternii săi. Cine nu polenizează, nu este fertil, deci este respins de organism. Dispare. Iar el, Şeful, tot prin polenizarea sforăritului – identic, dar la un nivel considerat superior – îi poate avansa pe unii sau poate obţine avantaje pentru unii, in dauna altora, propulsându-se totodată pe sine.

Functionarus universalis este interschimbabil si, de aceea, este universal. El are o subspecie si mai multe rase. Subspecia Functionarus universalis publicus este adaptabilă la oricare funcţie, din oricare instituţie din sistem. Fiecare schimbare de loc (funcţie, birou, serviciu) este o victorie pe care o obţine. Şi totuşi, subspecia publica nu este niciodată mulţumita de locul în care s-a adaptat.

Funcţionarul public este o subspecie aproape ubiquă, de sine stătătoare si totdeauna în continua expansiune.

Experiment

Se ia Lophophora williamsii, specie de cactus cu proprietăţi psihotrope, în habitat şi total lipsită de astfel de proprietăţi în cultura europeană. Se oferă funcţionarului public o listă cu plante psihotrope şi i se cere să întocmească un tabel cu plante care trebuie interzise, fiind periculoase la nivelul impactului social.

Se urmăreşte reacţia funcţionarul public.

Constatăm, că am fost naivi să credem, că pe funcţionarul public care întocmeşte un tabel, o lista, ceva, l-a interesat ce are el de scris, acolo!! Pentru un funcţionarul public - de aici sau de aiurea – în virtutea prudenţei, este mult mai simplu să înregistreze două cuvinte, reprezentând un nume, decât sa se documenteze şi să fundamenteze o excepţie. Excepţiile reprezintă o erezie: iniţiativa!

Astfel numele – oricare ar fi el, eventual mărul sau cireşul - va fi întotdeauna pus pe listă, fără întrebări şi fără regrete, indiferent dacă locul în care trebuie clasat numele, este sau nu acolo, unde a fost clasat, dacă… Dacă a fost propus sau sugerat sau măcar pomenit de mai sus. Mai sus poate fi subşeful ultimului şef de pe scara ierarhică… Fiindcă oricât de mic, Subşeful e Şef, iar Şeful e... Şeful! Aşa i s-a dat de sus, aşa i s-a spus se sus, aşa a auzit de sus, aşa l-am pus, ca să fie văzut Sus!

Efectul? Lophophora williamsii devine o plantă interzisă. Să privim care sunt coloanele bifate. Cultivare. Deţinere. Consum. Comercializare. Cumpărare. Colecţionare.

Dacă întrebăm funcţionarul public, în câţi ani ajunge planta la dimensiunea de cinci centimetri, el ne va răspunde zâmbind: ”Întrebaţi, vă rog, la departamentul de metrologie”….

Concluzia experimentului

Orice funcţionar percepe constant deasupra sa prezenţa unei ameninţări. El suferă de ”Sindromul săbiei damoclesiane” pe care o reprezintă colegul său vigilent. În jurul funcţionarului există numai ochi şi urechi atente. Există telefoane care înregistrează, care filmează, care transmit. Liniştea funcţionarului este ameninţată de pericolul imanent al colegului care-i râvneşte locul, locul lui de lângă geam, locul lui de lângă calorifer, locul lui de lângă biroul şefului…

Funcţionarul public este o victimă. O victimă supravieţuitoare…

Funcţionarul public are o deviză morală profundă: ”Ceea ce cred eu, că mi-ai face tu mie, sigur o să-ţi fac eu ţie!”…

Menţiune

A fost descrisă şi rasa Functionarus universalis publicus rumanicus. În mare, rasa nu se deosebeşte de subspecia tip. Se remarcă totuşi o diferenţă în alimentaţie: rasa locală consumă un produs autohton numit ”şpagă”. De asemenea s-a observat că în perioada ei activă, rasa practică un protocol de bunăvoinţă, şi de amabilitate faţă de terţi, încă nu foarte bine înţeles de cercetători şi numit «Protocolul ”Ba p’a mă-ti!”»…

Sinteză:

Funcţionarul este asa cum este!

__________

NUMELE DEPRECIATIV - între ieri şi azi - o veşnică desfiinţare a persoanei

2009-02-11T22:55:00.000+02:00

MOTTO: Dacă primitivii ar fi cunoscut genetica, şi-ar fi spus că numele este ADN-ul persoanei.

Când ceva anume este făcut în numele lui “Cutare”, acel ceva anume poartă amprenta de personalitate, de responsabilitate, de esenţă, poartă amprenta definitorie a acelui “Cutare”.

De ce?

Fiindcă dacă din cele mai vechi timpuri, magia cuvântului l-a impresionat pe om, apoi magia numelui, l-a copleşit, în măsura în care numele defineşte – în egală măsura – si obiectul si fiinţa. Şi acest fapt este atât de vizibil, încât de spaimă ca nu cumva numele său să ajungă în guri străine şi răuvoitoare, care stăpânindu-l ar putea face orice din fiinţa astfel definită, omul s-a bucurat să poată purta un alt nume decât numele său consacrat - o poreclă, un cognomen.

(Si oare antecesorii noştri latini nu aveau un prenomen, un nomen şi un cognomen? Lui Gaius Iulius îi plăcea să fie numit după taietura care se afla la la originea... tatălui său. Publius Ovidius prefera sa fie strigat cu porecla care arata că este năsos - şi dacă Cyrano ar fi trăit şaptesprezece secole mai devreme, poate că i s-ar fi spus Naso. Tot aşa şi împăratul Claudius nu se ferea să i se spună “Şchiopul” - poate pentru că prefera claudicaţia bâlbâielii...)

Arareori, rromii zilelor noastre işi poartă adevaratul nume de botez în acte şi de cele mai multe ori sunt cunoscuţi, mai ales, după poreclele lor care oscilează între pitoresc si ridicol, neomiţând să treacă prin grotesc şi incredibil.

Oricum, orice a fost de preferat – dintotdeauna – folosirii numelui propriu, în realul sens al cuvântului.

Şi iată că tot din cele mai vechi timpuri, antagoniştii au încercat, reciproc să se folosească de numele - deci de esenţa - duşmanului ori a competitorului, pentru a-l micşora, pentru a-l împuţina, pentru a-l ridiculiza - aşadar pentru a-l desfiinţa.

De aceea, nu e astfel de mirare că numele depreciativ este, ca şi insulta, la fel de vechi ca si blestemele, la fel de vechi ca şi lumea; lumea fiinţelor cuvântătoare, se înţelege, fiindcă cele necuvântătoare se mulţumesc să ucidă fără a stârni mizerie.

...................

Numele depreciative pot fi considerate ca fiind de două mari categorii, după modul în care îşi fac loc în conştiinţa celui care face uz de ele. Sunt fie de sorginte irţională, fie de sorginte raţională.

Nume depreciative de sorginte iraţională – zise care rodesc – sunt efectele iţite la lumină dintr-un subconştient al datinei.

Astfel ele apar adesea în situaţii conflictuale, ca mici răzbunări. Este evident că într-un conflict aprins, gradul de raţionalitate scade sub presiunea componentelor subiective şi afective, astfel încât singurul lucru care mai contează - uneori în dauna adevărului - este rănirea adversarului. Din păcate exemplele sunt atât de numeroase în viaţa noastră cotidiană, încât a le aduce pe hârtie ar fi un act inutil.

Şi totuşi, să încercăm (cu naturaleţe!), mai intai cu un nume depreciativ:

“- Unde ai umblat? La cine ai fost?!! Crezi că-s prost?!
- Da!”

Să continuăm cu o expresie depreciativă:

“- Nu este adevărat!
- Te mint, eu, pe tine?
- A se spune că minţi este un eufemism!! A se spune că eşti mincinos este un pleonasm !!”

Numele depreciative de sorginte iraţională pot şi rodul facilităţii, ca atunci când cineva vrea să minimalizeze o persoană de care se teme. Atunci când avem de a face cu o depreciere primară, simplă, pornită din acelaşi subconştient de datină al comunităţii din care provine depreciatorul, act care se produce din temeri, invidie şi neputinţă, întâlnim cel mai adesea cazurile de “ştirbire a numelui” ori de deformare a acestuia.

Un exemplu aproape uitat este generalul Berthelot, care era denumit de răcanii vremii de pe la noi, “Burtălău” – şi poate că aveau şi de ce, fiindcă mânca câte patruzeci de sarmale la o masă (cules de la un bătrân ofiţer de cavalerie).

Exemplul clasic însă este deprecierea facilă a numelui lui Nicolae Ceauşescu. Apelativul de “Ceaşcă”, dat lui Nicolae Ceauşescu, încă de pe când era în viaţă, este cunoscut de toţi aceia care au trăit în perioada în care destinele lor depindeau de socialismul ştiinţific autohton. Se observă că numele este trunchiat, schilodit şi mai ales scurtat (lăsând la o parte conotaţiile argotice cu conotaţie sexuală), ceea ce indică foarte clar dorinţa vădită şi imedită de a minimaliza şi distruge puterea posesorului printr-un apelativ de neputinţă (“Am fost cu toţii în serviciul lui Ceaşcă” - se scrie în almanahul Caţavencu 1998).

Substantivul propriu “Ceauşescu” – cu valoare de nume al unei persoane detestate – a facut si el obiectul unui alt act de depreciere iraţională facilă. De astă dată avem un fenomen contaminat de cultură, avându-şi originea în practici foarte vechi – ca distrugerea cartuşelor faraonice ori desfigurarea statuilor lui Epaminonda – practici care au fost reînviate la sfârşitul mileniului trecut prin ortografierea numelui, cu literă mică, la începutul substantivului propriu. Practica acestei nerestectaări a Limbii Române a fost generalizată în aproape toate ziarele care au apărut în România postdecembristă, timp de câteva luni. Subliniez aspectul iraţional al actului de depreciere facilă, prin faptul că apelul multor oameni de cultură a rămas neauzit, argumentele rămânând fără putere, până la răcirea maselor întărâtate (se poate spune – fără riscul erorii – că din punctul de vedere al celor care au scris în presă, acţiunea a fost gântită si manipulatorie, fiind raţionala, dar pentru exemplificarea expunenerii, este interesantă doar reactia colectivă iraţională).

În aceste doua cazuri de iraţionalitate în folosirea numelor depreciative se întrevede anticamera imprecaţiei şi calea spre blestem, cu atât mai mult cu cât în esenţa blestemului este foarte des prezentă – ca efect direct – deprecierea celui de blestemat, până la anihilarea sa completă pe toate planurile.

Există însă şi o folosire a numelor depreciative, care este de sorginte raţională. In acest caz, avem de a face cu un fruct al unei intenţii, cu un scop gândit şi – deci au o finalitate clară, gândită cu pragmatism.

De la anularea unui competitor sexual şi până la micşorarea unui competitor politic, trecând prin demonizarea unui eretic şi prin ridiculizarea unui vizionar, fără a ocoli domenii diverse ca arta, meşteşugurile, ştiinţa ori sportul, numele depreciative raţionale au făcut carieră atât în conversaţii private, cât şi în discursuri, în epistolar, în memorialistică, în beletristică, în dramaturgie şi acum, din ce în ce mai mult, în mass-media. Şi fiindcă verba volant, scripta manet - ziaristica este un domeniu inepuizabil de exemple, chiar dacă mai puţin “public” si mai puţin spectaculos decât televiziunea.

De n-ar fi să luăm în linie de calcul decât câteva exemple nemuritoare ale literaturii noastre, de n-ar fi decât să-i luăm pe Eminescu şi pe Caragiale cu toată diversitatea de cazuri şi de forme pe care au dat-o deprecierii, (Veronica Micle i-a apreciat totuşi pe amândoi...), am avea material pentru ani de studiu.

La Caragiale, bunăoară, se merge până într-acolo, încât chiar numele unui personaj este un nume depreciativ în sine – este adevărat că adresat unor categorii ţintă, unor personificări generale si nu unei persoane reale. Astfel îi avem pe Caţavencu – de la caţă, o fiinţă care bate din gură ne-ncetat şi clevetitor; Dandanache – de la dandana, o boacănă făcută de unul neîndemanatec şi tâmp, o boroboaţă care poate da multe peste cap; ba chiar, îl avem pe Cetăţeanul Turmentat – apreciere deloc măgulitoare la adresa electoratului, fiindcă turmentarea (fr. tourmenté - chinuit) este şi râmăne veşnica şi mizerabila ebrietate.

La Eminescu – fără a mai vorbi de bulgăroi, de grecotei de găgăuţi ori alţii – găsim, în strofa finală a Scrisorii a III-a, “... să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei...”, ceea ce – la nivelul folosirii numelui depreciativ – este o reuşită de excepţie. Cu aceeaşi putere pe care a dat-o articolelor sale gazetăreşti si aici, în poezie, Eminescu izbuteşte fără greutate, să dea două nume depreciative, colective şi implicite unui întreg segment social – clasa politică a vremii sale!... a vremurilor in general.

Şi ce oare se potriveşte mai bine pamfletului ori epigramei decât deprecierea şi – prin consecinţă – numelui depreciativ.
Este cert că limbajul depreciativ se schimbă în formă, dar el rămâne neschimbat în fond, chiar dacă a migrat spre forme de expresie care sunt contemporane modalităţilor noastre de percepţie – de aceea esenţa deprecierilor făcute de autori, de talia celor citati mai sus, a rămas dureros de vie şi de actuală.

Pentru a fi însă cu totul în contemporaneitate, vom căuta exemple în ziarele actuale – un izvor parcă nesecat de unde putem alege mai ales forme de nume depreciative.

Vom Selecta “Academia Caţavencu” şi Evenimentul (Excrementul?...) Zilei – publicaţii pe care le citesc.

Pentru numele cotidianul Evenimentul Zilei am ales – din menţionare – o formă de depreciere care îşi are originea în necesitatea de a vinde titlul articolului, o necesitate care face că, ziaristul se lipseşte de politeţea elementară, atunci când vorbeşte despre o persoane. Această lipsă de bună cuviinţă se hipertrofiază atunci când este vorba depsre o persoană publică de notorietate şi cu atât mai mult – amtitor – când este vorba despre un înalt demnitar de stat, fie că este de dreapta, fie că este de stânga, după politica de moment a publicaţiei. Mentionez că Evenimentul Zilei nu este un exemplu extrem, ci unul curent.

Nimeni nu pretinde unui tabloid de azi, să folosească adresări cărora eticheta internaţională le dă sonorităţi pompoase ca “Excelenţă sa/voastră/etc”. Folosirea prenumelui sau a functiei, ar da un minim de politeţe exprimării. Ne-am obişnuit însă deja cu o modalitate de apelare directa – venită de peste Atlantic, care contine insa, intotdeauna, o forma de depreciere raţională sub pretextul internaţional al luptei pentru democraţie şi impotriva cultului personalităţii – pretext slab, în măsura în care nu familaritatea excesiva în adresare, crează egalitate în drepturi, aşa cum nici nu scade puterea celui care uzează de putere.

Astfel în Evenimentul din data de 24.01.2002 se poate citi un titlu care, prin modul în care foloseşte numele depreciativ indus, este foarte complex:

“Năstase îşi face griji pentru limba română, Iliescu pentru limba rusă”.

Este de subliniat faptul că este evident că autorul NU doreşte să atace cele două personalităţi politice, dar din nevoia de a-şi vinde articolul, îi dă acestuia un titlu care are o formă chemată să deprecieze persoanele despre care vorbeşte, printr-o inducţie subiectivă, dedictă segmentului de cititori ai publicaţiei. Astfel a spune “Năstase” şi “Iliescu” în loc să se folosească prenumele sau măcar atributele funcţiilor lor, îi micşorează, îi popularizează, fără a-i face mai populari – dimpotrivă. Intregul context al alegerii titlului este menit să discrediteze reprezentatul instituţiei “Preşedintele României”, facându-se aluzie la studiile sale sovietice şi mizându-se pe un instinctiv sentiment local antirusesc. Citirea articolului dezminte însă titlul. Prea târziu, deprecierea a fost realizată, persoana a fost discreditată - şi dacă un citittor nu a avut timp să citeasca articolul, rămâne cu ideea că Ion Iliescu este un filorus, deci un KGB-ist, deci un trădător.

Publicaţie de satiră şi pamflet, gata să biciuiască orice slăbiciune, Academia Caţavencu nu foloseşte decat arareori astfel de trucuri, ieftine din punct de vedere gazetăresc, ci altele, mai elborate şi uneori, chiar perfide. Astfel jurnaliştii de la Academia Caţavencu practică, spre exemplu o răsturnare de sensuri a unui citat, semnificativă prin subtilitatea numelui depreciativ care rezultă:

“- Şefu’, aşa cum a recomandat şi NATO, dar până la urmă tot dumneavoastră aţi dispus, am redus bugetul pentru apărare...” (un parlamentar către Ion Iliescu)”

Numele depreciativ raţional porneşte, de regulă, din intenţia cuiva, adresată subiectivismului altuia (altora), astfel încât să atingă efectul deprecierii numelui altcuiva. De astă dată insa lucrurile nu se petrec astfel.

Bietul parlamentar se adresează şefului său de partid într-un mod familiar. Pe deasupra mai are şi dificultăţi în a se exprima într-un mod inteligibil. Jurnalistul de la Academia Caţavencu, un profesionist asemănător unei pisici la pândă, nu iartă, prinde fraza, o scoate din context şi iată-l facând din apelativul, aproape duios al unui vechi colaborator, un termen de minimalizare al unui Şef de Stat. Iată cum, citând o fraza idioată, numai prin redarea ei în săptămânalul unde scrie, jurnalistul îl transformă implicit pe Ion Iliescu în şeful unor idioţi, deci idiot el însuşi – şi reuşeşte perfect acest lucru.

Această modalitate de a folosi un nume depreciativ şi – mai ales – de a crea o imagine de nume depreciativ în mentalul celor care citesc, este una dintre cele mai ridicate si subtile forme ale numelui depreciativ raţional.

Este arma creerii de imagine publică. Este o armă foarte puternică într-o lume în care – din ce în ce mai clar – un vot poate căpăta valoarea unui glonţ, aşa după cum spunea acum un secol şi jumătate Abraham Lincoln.

Tot în Academia Caţavencu, putem întâlni şi încălcarea politetei datorate oricui si – cu atât mai mult – unui înalt demnitar de stat, dar într-un fel cu totul diferit de exemplul dat anterior, din Evenimentul Zilei. Este vorba de astă dată de o atitudine de micşorare de imagine, practicată, indistinct, faţă de cel aflat la putere, fiindcă dacă în mod constant atac acea persoană, îmi voi face un auditoriu din cei nemulţumiţi şi din cei veşnic nemulţumiţi.

Încă o dată, folosirea numelui depreciativ îi aparţine jurnalistului, dar cum el pozeză în rolul de “pană” celor care – ştiind cum scrie sau dorind să citească opinii pe care doresc să le audă – îi cumpără ziarul, devine de fapt deprecierea operată de vocea unei mulţimi.

Putem exemplifica printr-un alt caz în care – de asta data un diminutiv de afecţiune – devine o minimalizare, o coborâre adusă unei persoane, doar fiindcă nu se potriveşte cu calitatea ei de om de stat. Găsim în Academia Caţavencu, într-un număr din 2002, apelativul de “Ionică Iliescu”. Dacă Ion Iliescu ar fi poate bucuros ca apropiaţii săi, în familie să-l alinte astfel, de la un străin, prin poziţia pe care o ocupă acesta, diminutivul devine un nume depreciativ dintre cele mai urâte… şi eficiente.

Aşa cum spuneam la început, oamenii au avut porecle. Mai apoi, oamenilor mari, li s-au dat porecle – ca fruct al linguşirii sau al aprecierii – porecle care se numesc “apelative de calitate”. Aşa au fost un Alexandru cel Bun, un Ştefan cel Mare, un Mircea cel Bătrîn ori un Mihai Viteazul, ca să cităm din galeria noastră de arhetipuri.

Ziariştii au preluat acest model pentru ca, prin antiteză, să dea unor persoane cu o notorietate, mai mult sau mai puţin trecătoare, calificative care devin prin comparaţie, ridicole nume depreciative.

Şi fiindcă jurnaliştii de la Caţavencu nu puteau rata ocazia unui asemenea procedeu, putem cita titlul unui articol de la sfârşitul anului trecut:

“ Adrian Copilu’ Minune cel Viteaz: cinci dintr-o lovitură”

făcând astfel aluzie la basmul (Fraţii Grimm, Charles Perault) cu “Croitoraşul cel Viteaz - şapte dintr-o lovitură”, dar accentuând pe apelativul de “cel Viteaz”, nume cu o conotaţie prea mare în mitica noastră istorică, pentru ca deriyoriul să nu acopere pe oricine ar îndrazni sa-l poarte, contextul fiind accentuat de ocupatia si aspectul celui caruia ii este alipit.

Si dacă ne aşteptam să găsim astfel de reacţii faţă de lumea politică şi faţă de subproduse cu pretenţie de acces la artă şi cultură, iată că tot în Academia Caţavencu găsim un joc de cuvinte la adresa unui scriitor de renume care, desigur că trebuie să fi fost şi contestat, aşa cum a şi fost dat în judecată pentru plagiat, dar a cărui critică depăşeşte ceea ce se scrie într-un săptămânal de satiră (de tipul “canard” - cum se numesc astfel de plubicaţii la fancezi).

Exemplul este grăitor de la sine, fără a mai necesita comentarii:

“Umberto Eco, un Umberto cam fără Eco-u...”

Ecou...?

Da, numele depreciative sunt generatoare de ecou. Un ecou de cele mai multe ori foarte dăunător celui de care se loveşte deprecierea.

Şi dacă “toate-s vechi şi nouă toate”, de ce să ne mirăm că numele depreciativ dăinuieşte din vatra focurilor tutelare şi până azi, într-un cotidian de beton şi sticlă?

E limpede că şi farmecul cuvintelor şi puterea numelui mai au mult până să piară. Dar oricât de dăinuitoare ar fi numele depreciative, igiena noastră interioară cere să ne spălăm sufletul de ele, fiindca dacă nu sunt arme, sunt doar semn de răutate, sunt doar semn de răzbunare, sunt doar semn de perfidie, sunt ca plasa de păianjen şi... sunt seminţe de blestem.

________________

Cuvantul - argint viu - între putere şi spaimă - schiţă de pseudoeseu –

2009-02-11T22:52:00.000+02:00

Motto :
Si a zis: - Să fie lumină! - şi a fost lumină...
(din cultura - deja de veacuri - universală)

Mai întâi a fost Cuvântul...

Mai apoi, după ce omul a fost om - om în omenescul înţeles al Cuvântului, om dincolo de alcătuire, dincolo de bâtă, om dincolo de stăpânirea focului – omului dintâi, omului de la început, evadatului din fiară, i-a fost dată puterea vorbitului… Fiindcă omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea Cuvantului.

Şi fiindcă omul pe vremea aceea era recunoscător, omul a folosit vorbirea şi omul a mulţumit că e om - om cu muierea lui, la focul lui, cu copiii lui, lângă carnea lor. Aşa a făcut omul, fiind un om care învăţase cuvânta.

Iar omul când ştie, vrea.

Şi când vrea, poate… şi face!

...

Tot aşa, mai întâi au fost cei chemaţi – slujitorii, mai apoi cei aleşi - ucenicii lor, mai târziu unii şi alţii - din auzite… până astăzi, când noi toţi, de-a valma, folosim cuvintele pentru a lega punţi din lume peste lumi, spre năzuinţele noastre. De la mulţumire la dorinţă n-a fost decât un pas mărunt. De la dorinţă la cerinţă a urmat un pas firesc - ruga, iar de acolo şi până la a lua Cuvântul în deşert - n-a fost drum nici cât de aci şi până colo. O nimica toată.

Şi aşa, dacă din mulţumiri s-a născut ruga, apoi şi din rugă s-a născut blestemul, pentru ca mai apoi, printr-o genealogie nu foarte incertă, din blestem să purceadă imprecaţia, înjutătură şi surorile ei bune: ocara şi sudalma.

Mulţumirea e firavă, aproape stinsă, fiindcă nu mai poate răzbate dintre atâtea glasuri. Rugăciunea este încă vie, dar este mai ales a preoţilor – lumea lasându-le lor acestă preocupare şi, fiindcă time is money, ei iau salariu pentru a se griji de grijile noastre; ba, ne mai rugăm şi noi – de frică – dar frica trece şi uităm să mulţumim.

Blestemul însă e încă tare, fiind tot atât al celor ce stiu şi pot, cât şi al celor cuprinşi de disperarea spaimei şi a neputinţei. Descendenţa blestemului a ajuns pe acelaş drum cu vinul – de la o bautură sacră, la o băutură profană – adică de la magia cuvântului, de la sacru – la vulgar, iar dacă blestemul este o agresiune definitivă, apoi injurăturile şi cortegiile lor de necuviinţe sunt doar un cotidian cenuşiu cu gândaci pe un perete murdar şi scorojit.

Chiar sintaxa blestemului arată decadenţa lui.

Folosit de Stăpânii Artei, el este rostit la indicativ prezent, în numele clar al unor forţe care nouă (din fericire) ne rămân ascunse. Este un act distructiv, de la un prădător la alt prădător, fiind însă, cel mai adesea, o indeplinire a voinţei unei prădător asupra unei ţinte care va fi anihilată. Aşa cum face un comandament militar cu un duşman, rece, fără semtiment - pentru că ceea ce trebuie împlinit, se împlineşte.

Folosit de profani, de noi toţi cei care avem dreptul la compensarea protestului nostru suprem, de noi cei care ne simţim nedreptăţiţi sau impuţinaţi pe vecie, el capătă osatura logică a dorinţei şi a nesiguranţei – purtat de spaimă, blestemul nostru are o valoare virtuală. Şi virtual fiind în sufletul celui care cere, el are haina sintactică a formelor condiţionale, în care opţiunii imprecatorului i se poate opune eşecul.

Şi oare dacă un blestem este rostit despre cineva, în loc să i se adeseze direct, de ce să ne mire că vom întâlni adesea disoluţia, în forţa de act pe care o dă conjunctivul ori, dimpotrivă, sărăcia imperativului, o sărăcie care trădează vidul puterii, fiindcă aşa cum am arătat mai sus, cel care poate, face şi nu latră.

Si fiindcă de multe ori blestemul profan izvorăşte din vorbă peste vorbă, schimbate cu alte vorbe peste vorbe, într-un lung şir de cuvinte, de la reproşuri la insulte, de la refuzuri la neacceptări, de la molestarea eu-lui, la mortificarea sufletului, trecând întotdeauna prin vămile suferinţelor şi umilinţei, şi fiindcă toate se petrec între făpturi aflate pe poziţii ce devin antagonice şi se înstăpânesc ca fiind ireconciliabile, şi fiindcă uneori el vine ca o încheiere, ca un satâr care seacă lumea de orice înţelesuri, blestemul profan iese adeseori din lumea reală ca să intre în lumea fictivă a creaţiei, fie ea populară ori cultă. De aceea, noi, pe acesta, îl cunoaştem mai bine - şi este în firea lucrurilor să fie astfel, fiindcă nu s-a năzărit încă fiinţa care să aibă minţile într-atât de fugite de cuibul lor, încât să cânte blesteme adevărate – nu de alta, dar nici nu ştii Cine le aude, Cui le duce vântul şi ce va face Acela cu ele şi nici nu poţi să le dai, aşa, ca pe flori, pe mâna oricui. Iar de scris, apoi nici că s-a pomenit!

Să doinească cineva despre blestemul ce se va abate peste iubitul plecat... Să zvonească despre cei părinţi care si-au blestemat copiii... Ori despre unul care s-a mâniat pe Cel Bun... Da, toate acestea s-au făcut şi sunt cu putinţă şi într-un fel arată, nu blesteme, ci doar umbra cuvintelor care s-ar putea folosi ca să blestemi pe cineva. Arată mai ales ce urgii ar trebui să lovească o fiinţă care se cuvine blestemată, dacă te duci să-l plăteşti pe cel care stie să o facă. Este mai mult un fel de a spune: “Nu face asta, că-i bai! Bai mare!”

Blestemul profan, cel care apare din texte culese, este mai ales, dincolo de expresia de durere a celui care-l doineşte, dincolo de dorinţele acestuia, este o ameninţare.

Oricum, sigur este că iubirea a dat naştere la cele mai multe blesteme profane. Fie că a fost iubire curată de Dumnezeu, fie că a fost iubire sfântă de părinţi, fie că a fost iubire aprinsă după jumătate.

Ele, blestemele din dragoste, sunt spuse din suflet, din rărunchi, de acolo din adâncul făpturii unde n-a mai rămas pic de nădejde. Sunt expresia nevoii urlânde de a spera o compensaţie pentru ceva care este şi pare iremediabil, sunt o agresiune absolută, menită să răspundă ireparabilului produs de o agresiune care poate fi – văzută de partea cealalta, în subiectivismul ei – ca benignă sau minoră.

Şi astfel, este aparent surprinzător, să vedem că partenerul părăsit ori înşelat – şi oare câti n-au trecut prin asta – poate cere pentru fiinţa iubită, de la ardere şi până la ologeală; orice cazne ce ar putea trece prin târâitul şarpelui şi prin pierderea a tot ce e mai frumos pe lume. Am spus: surprinzător - şi nu-I aşa, fiindcă sunt lucruri care în subiectivismul fiecăruia capătă valori de catastrofă cosmică.

Umilinţa, minciuna, părăsirea, jignirea, delăsarea, lipsa de respect, toate date ca preţ al dăruirii complete, sunt tot atâtea forme de agresiune care, chiar atunci când par fapte de toată ziua, pot sfâşia un suflet şi pot marca o fiinţă cu stigmatele unei dureri ce se cere stinsă, anulată – o durere ce se cere rascumpărată.

Şi ce oare mai poate răscumpăra o fiinţă agesată atât de amarnic decât ceva tot atât de amarnic - blestemul. De fapt, e vorba despe dragoste, o dragoste aprinsă. Este vorba doar de dragoste… şi blestem.

Şi dacă o “maicuţă bătrână cu brâul de lână” se vede părăsită în bătătura-i cu mult mai bătrână, şi dacă timpul trece, aşa cum numai el ştie el să treacă, pentru oamenii orfani de prunci, şi dacă vecinele se laudă cu copiii lor care vin, care se însoară, care au copii – copiii copiilor – care sunt nepreţuiţii nepoţi ai nemuririi, si dacă al ei nu mai trimete vorbă, nu mai scrie, nu mai vine, dacă el uită că un pântece a putut să-l poarte şi să se sfâşie de mândră durere ca să-l aducă pe lume, şi dacă toate astea nu mai au loc într-un suflet prea uscat de aşteptare şi dacă nu mai e loc de vorbe bune într-o gură prea uscată de atâta chemat în somn, şi dacă ochii – care nu mai pot plânge fiindcă nu mai au lacrimi nici măcar de jale, învăţaţi cum au fost numai cu lacrimi de dor – si dacă ochii se ridică la cer şi cer cerului să bată!? să bată cu urgie!! cine să se mire? Că dacă se vedea cea măicută, lovită, pălmuită de feciorul ei, şi blestema, de fapt, doborâtă de aceeaşi părăsire, ar fi blestemat…. şi nima nu s-ar fi mirat. Fiindcă pentru un părinte, părăsirea este o lovitură, iar lovitura de părinte este un păcat de moarte. Si de fapt tot de dragoste, o dragoste sfântă, e vorba... şi vorba şi blestemul.

Iar dacă la urmă cel băiat, blestemat de fata pe care a lăsat-o, blestemat de mama pe care a uitat-o, se vede lovit şi nevoit, dacă se vede pustiit şi dacă ridică şi el ochii la icoane şi se roagă să fie izbăvit şi nu este, şi nu are cum să fie, fiindcă blestemul de parinte e un greu blestem – care vine încă din vremurile când Strămoşii ne apărau şi ţineau locul Celui care nu se suise încă pe Cruce, ca viaţa să-Şi dea în veac peste veacuri, pentru răscumpărarea păcatelor noastre – şi dacă flăcăul vede că degeaba cere de la Dumezeul, pe care din suflet îl iubeşte curat, ce se întâmplă? Se mai roagă o dată şi încă o dată, fiindcă de când au început oameni a vorbi şi după ce au mulţumit pentru că le+a fost dat vorbirea, de atunci nu încetează a se ruga şi a cere, ştiind că vorbele sunt gata să deschidă drumuri fermecate cu puterea lor care a scos Lumina din Întuneric.

Flăcăul se mai roagă şi iar se roagă.

Dar nu este îndeajuns să ceri – trebuie să poţi şi da ceva în loc, măcar uneori. Şi dacă nu mai ai ce, fiindcă iubirea de Dumnezeu este o poruncă mare dar nu şi singura, atunci... Atunci te rogi degeaba.

Văzând că se roagă şi nu capătă răspuns, omul începe a se lepăda, mai apoi a huli, a ocarî şi, într-un târziu a blestema.

Şi de fapt, tot de dragoste înşelată, de părăsire şi de lovire este vorba… şi vorba şi blestemul.

Iată deci că blestemul de toate zilele, este un produs al agresării unei fiinţe care are acută nevoie să spere că poate primi o contravaloare dată suferinţelor ei. Blestemul este însă, mai ales în astfel de cazuri, un strigăt de neputinţă.

…

Da, cuvântul este, în gura omului, ca argintul viu – o cratimă între spaimă şi putere – un miracol care poate face şi desface.

Şi, de aceea, am crezut că va fi mai bogat să dorim a izvodi, cu ajutorul lui, al cuvântului, înţelesurile blestemului, decât să încercăm sa-l prindem, să-l cuprindem, să-l dezgolim, să-l decorticăm, să-l disecăm şi să-l golim de fiirea lui Divină, printr-o pragmatică şi doctă cercetare.

Oricum, să ne ferească Cel Puternic, de blestem!... mai ales dacă-l rostim.

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI ROMÂNESC INSULĂ DE CREDINŢĂ ÎNTR-O MARE BARBARĂ

2009-02-11T22:42:00.003+02:00

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI

ROMÂNESC

INSULĂ DE CREDINŢĂ

ÎNTR-O MARE BARBARĂ

Motto: Vreme trece, vreme vine

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi a făcut semn fiecărui neam.

Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera iar neamţului i-a dat şurubul.

Dintre evrei, l-a ales pe Moise şi i-a poruncit: “Tu, să scrii o Lege!” Iar proorocilor le-a spus: “Îl veţi răstigni pe Fiul Meu Cel Iubit, Iisus... şi după aceea o să înduraţi mult necaz şi prigonire iar pentru acestea, Eu am să las banii să curgă peste voi ca ploaia”.

L-a chemat pe ungur şi i-a găsit, din câte avea pe lângă Sine, jucării: “Iaca, ţie, îţi dau botfori şi pinteni şi râşniţă, să-ţi faci sfârcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii şi să fi plăcut de femei”...

Turcului i-a spus: “Tu să fii turc, dar să ai putere asupra altora cu sabia”.

Sârbului i-a pus în mână sapa şi în minte încăpăţânarea.

Pe rus l-a învrednicit să cânte cu rachiul şi să se dovedească meşter cerşetor prin iarmaroace...

Pe român, văzându-l că se naşte, l-a atins cu degetul şi i-a zâmbit: “Tu o să fii creştin” - i-a zis.

…

Şi fiindcă într-adevăr Dumnezeu i-a lăsat pe farisei să-I suie Fiul pe Cruce (frumos meşter dulgher, bătut în cuie de fier), mare parte din lumea este azi creştină.

Dar oamenii sunt îndărătnici şi cu inima împietrită. Nicăieri, în lumea toată creştinismul nu s-a ivit de la sine. El a fost adus de putere, pe aripile unei voinţe politice.

Nicăieri? Nu.

Nu, fiindcă românul trebuia să se fie creştin.

Doar în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, credinţa în Cel Care S-a jertfit pe Cruce s-a născut, printr-un miracol, aici departe de locul ei de origine. Şi poate că-i doar o părere că românii au fost departe, poate că-i doar o părere că exită o altă baştină pentru creştinismul românesc.

Ce a fost oare aici, atunci de mult, la vremea când se năşteau românii?

Întâi de toate un spaţiu de romanitate care, provincie de limes fiind în timpul unor nesfârşite sfâşieri lăuntrice şi mai apoi ţinut lipsit de puterea prigonitoare a unor autorităti centrale, a fost şi a rămas, mai ales după plecarea legiunilor - din timpul ororilor lui Diocleţian şi până la falsa convertire a Sfântului Mare Împărat Constantin - un azil pentru năpăstuiţii fii ai Domnului.

Unii au spus că romanii au plecat din Dacii părăsindu-le pustii, ca pe nişte ibovnice bătrâne. Pace lor, în orbirea lor! Or fi plecat romanii şi sigur că au plecat chiar mulţi, dar şi mai mulţi au venit în locul lor, tocmai fiindcă ei plecaseră - aceia care doreau un loc în care să nu fie cu totul străini şi să se poată închina în voie, fără a fi bătuţi pe crucile de care nu se credeau vrednici, făra a fi aruncaţi la fiarele în ale căror măruntaie nu găseau cinstea unui mormânt, fără a fi arşi de vii, ca măcar prin felul de a fi ucişi să fie siliţi să aibă funeralii păgâne.

Au venit aici şi mame, şi taţi, şi copii, au venit aici fraţii întru Hristos, chemaţi de fraţii întru Hristos care vieţuiau aici. Au venit aici creştini la alţi creştini, ca în veac să se prefacă în români creştini şi să ducă, până în zilele - pe atunci nebănuitele - zile ale prezentului nostru, mărturia cuvintelor sacre ale primelor vorbe de închinare şi de cult. Şi mult s-au rugat pentru ca rogatio să dăinuie prin veacurile năvălitoare şi să se prefacă în rugăciune!

Iar dacă ar fi fost creştinaţi de alţii, n-ar fi fost ei arieni, ca şi prădalnicii creştinaţi, tot pe aceste pământuri, de Episcopul Wulfilla? Arianismul neamurilor gotice a plecat însă cu ei şi s-a pierdut în lumea în care puterea începea să se folosească, încă de pe atunci, de religia care se va proclama, o mână de veacuri mai târziu, ca fiind universală.

Aici, în lumea aceasta de ţărani, de stăpâni înarmaţi şi apărători prin dat ai pământului lor, românul s-a născut creştin la sate şi nicidecum în urbii, ca în tot imperiul - şi de aceea poate la noi, unde nu existau pagani, păgânul nu a fost niciodată închinătorul la idoli, ci necredinciosul. Da, românul s-a născut creştin şi nobil. După ce alţii l-au legat de glia pe care i-au luat-o, luându-i totodată şi nobleţea care decurgea din stăpânire - dar care în adânc, ca şi pământul, a fost şi este a lui - românul a rămas ceea ce era : creştin.

Aici, ca nicăieri, într-un loc în care , pe atunci, nici o aprigă putere nu a fiinţat timp de secole de-a rândul, nu s-a iscat nici voinţa politică care, sprijinită pe religie, să-i spună omului cum trebuie să creadă, ca asa trebuie şi nu care cumva altfel. Şi aşa, românul a crescut şi a prins a se întrupa sub apărarea creştinismului său particular, fără a fi lovit de erezii - care nu sunt decât oglinda ce arată chipul obosit al unei instituţii, nevolnică în a da răspunsul de graţie aşteptat de cel în suferinţă.

Câte bordeiuri, atâtea obiceiuri - şi oriunde mergi prin ţara asta, creştinismul este acelaş şi totuşi atât de împământenit locului, desigur în mărunte datini locale, dar nu oare tocmai detaliile dau dimensiunile unei specificităţi? Astfel, fiecare zonă rurală are propriile ei obiceiuri creştineşti - obiceiuri, pe care înstrăinaţii din cetăţi le-au luat şi, cetăţile prefăcându-se în oraşe, le-au sucit, le-au întors, le-au gândit şi în bună parte le-au pierdut.

Creştinismul natural al românului a fost drept, în toate înţelesurile adevărate ale acestui cuvânt. A fost drept şi drept fiind, este ortodox. Acest lucru a fost posibil, fiindcă nimic nu a fost impus, nimic nu a fost cerut, toate venind de la sine, fiind acceptate prin alegerea dată nouă de liberul arbitru. Lăcaşul în care se adună credincioşii este pentru toţi, biserica;

Sfânta Sfintelor însă, acolo unde, în fiece clipă, omul îl proslăveşte pe Dumnezeu a fost, dintotdeauna, în sufletul românului. Şi de aceea face numai ce zice popa şi nu ce face popa... Şi dacă popa nu zice bine, lasă-l pe popă să vorbească - câinii latră, ursul merge.

Românul simte că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Simte - iar simţirea este atât de adâncă încât nici o ştiinţă nu i-ar putea da acelei simţiri putere, după cum nu ar putea să o zdruncine. De aceea când catolicii au găsit ortodoxia românească în arcul intracarpatic, n-au găsit şi vorbe care să li se pară oamenilor altceva decât năzăriri de oameni zănatici - şi toate eforturile papalităţii n-au făcut nici cât o boare printre ramurile unei păduri de brad.

Dincoace de Carpaţi, poate ca ierarhii Bizanţului ar fi avut oarecare trecere, fiindcă înţelegerea felului de a crede al românilor era mai aproape de mintea lor, decât de aceea a prepuşilor Romei, dar, ca şi Bizanţul însuşi, biserica lui era slabă şi ierarhii înspăimântati de puterea crescândă a islamului, faţă de care Roma nu părea cu nimic mai bună. S-au bucurat să facă rost ba de trei, ba de două mitropolii şi au lăsat oamenii în boii lor.

Ortodoxia românească a avut puterea unei balade. Transmisă oral de zeci de generaţii ea trăieşte şi renaşte, mereu nouă, dar odată scrisă a devenit captiva unor file de hârtie - fiindcă scrisul rămâne. Credinţa românilor a fost întotdeauna nouă şi tânără - dureroasă şi bogată doină - dar de când a fost mărginită în biblii şi tetraevangheliare, în limbi străine, a început să îmbătrânească. Şi fiindcă omenia românului, aşezată de Dumnezeu în bătaia vânturilor, nu s-a închis niciodată în sine, când Patriarhul a fost la greu, atunci, au primit şi românii, Roma, din omenie. Veacurile însă au putere şi lucrurile, chiar cele mai sfinte, la unii ajung uneori să se schimbe - însă cu toată puterea veacurilor, ei au fost neînsemnat de puţini.

Trăind într-un spaţiu unde venituri cu felurite gânduri, au poposit obositor de des, românii au avut mereu de reazăm pentru răbdarea lor, acea Sfântă a Sfintelor pe care nimeni nu a putut-o într-adevăr atinge.

Şi fiindcă românul ori rabdă, ori luptă având, atât pentru tăria gândului, cât şi pentru şuierul sabiei, dreapta lui credinţă care face parte din el, pentru că aşa e bine, pentru că aşa a fost şi pentru că aşa este, pentru că aşa au făcut ai lui şi pentru că, dacă nici el nu va face altcumva, apoi nici copii lui nu vor putea face altfel, românul nu refuză şi nu respinge. Dacă valul mării izbeşte o faleză, se întărâtă şi, mai rău, izbeşte a doua oară, mereu, până farmă. Dacă s-ar fi pus de-a curmezişul, din respingere în respingere ar fi fost sfărâmat. Nu, el a a fost şi este ca o plajă: valul a urcat, s-a prăvălit, a inundat, apoi a dispărut în nisip - iar românii au primit în nisipul fiirii lor tot ceea ce a venit, pentru a se topi acolo, fără amintire şi fără nume.

Vremurile au crescut, au trecut şi s-au dus. S-au pierdut, fărâmituri la masa lumii, dar noi am rămas aceiaşi, mai luînd câte o vorbă, mai înţelegând câte un semn, mai primind câte-un ires, dar fără a ne schimba firea şi fără a schimba sufletul tainelor lăsate moşilor pentru a ne fi lăsate nouă, înadins ca noi să le le putem lăsa altora, mai departe, spre timpul când anii nu vor mai avea număr, ca să poată fi socotiţi.

Stând aici în calea şuvoaielor lumii de-afară, având deseori malurile rupte şi fiinţa potopită, ortodoxia românească a rămas o insulă de crediţă proprie într-o mare barbară.

Fiindcă la români, ortodoxia-i o datină.

2009-01-01T10:32:00.005+02:00

MODESTIA

MOTTO:
Il y a une fausse modestie qui est vanité,
une fausse grandeur qui est petitesse,
une fausse vertu qui est hypocrisie,
une fausse sagesse qui est pruderie…
La Bruyere

Jules Renard zice undeva: La fausse modestie, c’est mieux que pas de modestie du tout.

Eu nu sunt de acord cu el! De ce?

Pai... Ce este modestia?... fiindca exista o capcana in a raspunde, privind numai acea nunata care se potriveste caracterului nostru sau aprecierilor noatre morale.

Desi nu e subiect de anul nou, ma amuza sa despic un pic firul in patru pe aceasta tema, acum in aceasta cumpabna a anilor.

Sa plecam din start, stiind ca in discutia de fata, ne referim la termeni care apartin culturii noastre crestine-europeeene si nu la modalitatile si abordarile unor culturi care ne sunt in intregime straine, cum ar fi acelea cuprinse in termenul japonez kenjōgo sau in abordarea filo-theozofica (tot japoneza) numita Shingon.

Daca primul termen se refera la o modalitate de politete proprie poporului japonez, a doua contine invataminte ale caii budiste, oarecum comune tuturor sectelor acesteia.

Nu, eu ma refer la modestia noastra europeana, atat de plina de influenta romantismului si crestinismului, incat semnificatia de origine a fost rasucita si foarte subtil denaturata…

La autorii antici, sensul radacinii semantice se pastreaza atat in cuvantul modestia, cat si in cuvantul modestus, primul derivand din al doilea, iar acesta din urma, avand ca origine radacina modus => masura, dimensiune, cantitate…

In latina, termenul modestia inseamna, in mod general (limbaj usual) = moderatie, masura,

Metaforizand, autori antici precerestini l-au folosit insa ca:

- la Tacitus = blandete, mediocritate, capacitati mediocre, a vorbi mult despre propria incapacitate, viata fara stralucire, pozitie sociala umila,

- la Cicero = temperanta, rezerva, retinere, virtute, cinse, moravuri bune

- la Quintilian = intelepciune in gandire si discurs (pentru oratori), respectul datoriei,

- la Caesar = a tine la disciplina militara, a fi disciplinat.

- la Pliniius = pudoare, decenta, rusine

Asa cum se vede, urmand logica folosirii cuvantului, in raport cu moralitatea si mentalitatea epocii, observam ca de fapt ne intoarcem la termenul general = moderatie, masura, fie ca este vorba despre comportament sau despre anumite insusiri.

Dar la noi care sunt sensurile oare, pentru acest cuvant venit din franceza??

La noi cuvantul este o imediata dovada a manifestarii unui complex de inhibitie, fiindca se sprijina in primul rand pe sinonimul (imperfect) smerenie, care la randul sau – cand nu vorbim de ale credintei – inseamana umlinta ca semn de respect.

In fapt, in limba romana, modestia inseamna in primul rand umilinta!

Desigur ca si in limba noastra termenul este complex si complet. Pana a trece insa la alte definiri, sa vedem care este lista sa de antonime: aroganţă, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, lăudăroşenie, trufie, vanitate

Inca o concluzie intermediara – prin evidenta logicii sensurilor – daca antonimele sunt toate niste termeni care arata excese, inseamna ca si modestia, in limba romana, arata manifestarea unui exces --> deci iata dintr-o data pierderea calitatii sale principale, acela de mediu, de moderat, masurat.

Avem deci intr-o parte oamenii care au niste trasaturi excesive de un fel si altii, de cealalta parte, care au trasaturile antonime de alt fel, care sunt – trebuie repetat – decat tot trasaturi excesive.

Acum sa ne intoarcem la punctul de referinta: NODEXul.

NODEXul este… modest! Modestia = Caracter modest; lipsă de îngâmfare. :-D

Si daca facem o simpla calatorie la cuvantul modest (ca sa stim despre ce vorbim), iata ce gasim ceva abia mai putin modest: Modest = Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite; lipsit de îngâmfare. 2) Care are o atitudine simplă; lipsit de pretenţii. 3) Care este simplu şi fără fast. 4) Care este de valoare mică; cu valoare redusă.

Inca o data apare – neexplicit, este adevarat - aspectul represiv, fata de personalitatea subiectului, al majoritatii semnificactiilor termenului.

- Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite --> care se manifesta fara incredere in sine --> adica care este inapt de ase adapta la competitia sociala;

- lipsit de îngâmfare --> care trebuie sa se manifesta astfel incat ‘ceilalalti’ sa nu il considere intr-un anumit fel negativ (ingamfat) --> deci care trebuie sa-si fabrice un portret social;

- Care are o atitudine simplă --> aici se intalneste fondul latin al intelesului;

- lipsit de pretenţii --> manifestare de renuntare si lipsa de combatitivitate --> care are un handicap in parvenirea sociala;

- Care este simplu şi fără fast – din nou respectarea fondului – adica masura.

- Care este de valoare mică; cu valoare redusă --> iar nevoia deprecierii.

Dar de ce vine perechea asta de cuvinte (modest/modestie) in limba romana???

Ce, romanii erau aroganţi, fuduli, înfumurati, îngâmfati, lăudăroşi si trufiasi…. pana a veni unul – tocmai de la Francia - sa-I invete masura??? Si romanii, neavand cuvantul lor, au acceptat… modestia ca vorba si ca modus vivendi?

Mie nu imi vine a crede! De ce? Simplu, fiindca romanii au avut intotdeauna o expresie proprie pentru modestie, o expresie care nu este nici minimizanta si nici represiva: bun simt. Romanul numit azi modest era, pe vremuri, simtit.

Si ca sa fim siguri – desi dintre filele NODEXului transpare umbra unuia din pacatele capitale - hai sa vedem ce zic cei de la care am preluat cuvantul, alegand folosirea lui in secolul trecut, atunci cand … cu pa’soptistii a ajuns ca un parazit al limbii romane si al educatiei romanesti.

1. − Modération, retenue. Anton. excès. (moderatie, retinere. Antonim = exces --> paradoxal aceeasi atitudine din care rezulta ca modestia este un… exces, desi semantic este o cale de mijloc!).

2. − Pudeur, décence. Synon. honnêteté, vertu; anton. impudicité, indécence. (pudoare, decenta. Sinonim = cinste, virtute; Antonim = impudicitate, indecenta --> pana la urma tot despre bun simt este vorba… sau despre nesimtire)

3. Petite pièce de dentelle ou de tissu fin servant à voiler pudiquement un décolleté féminin (mica bucata de dantela sau de tesatura care voala in mod pudic un decolteu feminin --> si aici, tenta legata de tinuta de bun simt este evidenta; bunul simt al epocii)

Parem ajunsi intr-o fundatura! Parca nu imtelegem --> de ce a fost importat acest cuvant in romaneste, desi el la epoca nu a putut fi un neologism, ci a fost un barbarism, adica a inlocuit un termen explicit si existent, fara a aduce sensuri noi?!

Dar nu suntem intr-o fundatura, suntem aproape de capatul drumului: Modestia din limba romana este de origine…. romantico-catolica! Iar acea modestie tipica, era un neologism!

Da, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, modestia cu sensurile ei de astazi este un import facut prin intermediul celor care au adus literatura romantica a secolului al XIX-lea in mentalul burghezo-aristocratic al Principatelor Romane.

In dorinta de fi altfel decat societatea greco-turcizanta a epocii, reintorsii de la studii au adus cu ei toata zestre de cultura a occidentului spre care trebuia sa tanjim.

Modelul literar de urmat - la o epoca in care o fata nu avea voie sa citeasca Cei Trei Muschetari, fiindca textul era indecent si autorul imoral – a fost al tinerei porumbite pura si cu ochii plecati din modestie, neindraznind sa priveasca lumea in fata, din modestie, neputand sa concureze cu viata, din modestie, neindraznind sa-si marturiseasca dragostea, din modestie, aruncandu-se modesta la picioarele binefactorului ei interesat, din modestie, acceptand invinuiri rocambolesti din… modestie s.a.m.d.

Acea fiinta care are un cavaler la fel de modest, a ajuns sa fie simbolul bunei purtari al bunei cresteri si… al ipocriziei crase de dupa epoca romantica.

Azi - intr-o lume in care smerenia religioasa este un caz patologic - impresia de modestie poate fi generata de trei atitudini:

- aprecierea corecta a propriei valorii;

- ipocrizia celui care abia asteapta sa fie dezmintit, ca sa primeasca laude;

- umilinta din motive ascunse, ce vor sluji unui scop cu bataie lunga(fara a discuta de complexe psihice).

Ce este interesant este ca – din sursa in sursa – se descopera ca orgoliul/mandria (unul dintre cele sapte pacate mortale in crestinismul catolic, este un antonim preferat al modestiei, desi este confundata adesea cu vanitatea sau infumurarea sau trufia cu care nu are nimic de a face…. Si asta doar fiindca este un pacat de moarte :-D

Infumurarea si trufia, primul venit din incapacitatea de a mai aprecia corect relatia propriei persoane cu realitatea si al doilea provenind dintr-o hipertrofiere a egoului sunt manifestari, care tin – din punctul meu de vedere – de psihiatru.

Vanitatea este prost definita in toate dictionarele, fiind in fapt nevoia unei persoane de a vrea sa para asa cum si-ar dori sa fie si este un sentiment van… prin definitie.

Orgoliul/mandria reprezinta, ca si modestia autentica, aprecierea corecta a propriei valorii, fara sinonimie insa, fiindca sursa evaluarii valorice difera.

Modestul autoevaluativ este constient de limitele sale si nu se fereste sa le recunoasca: eu recunosc ca in materie de cactusi columnari sunt nul --> nu sunt modest in sensul general acordat cuvantului. Am doar bun simt si atat. Sunt constient de limitele mele.

Orgoliosul autentic este constient de valoarea realizarilor sale, confirmate de catre ceilalti si nu are ipocrizia sa se prefaca jenat de propria sa reusita (v. anecdota de mai jos).

Rezulta ca orgoliul nu este antonimul modestiei, ele fiind doua feţe ale aceluias rationalism autoapreciativ.

De aceea, fata de intrebarea pusa de Jules Renard, raspunsul meu este sec: NU!

Fiindca falsa modestie este intotdeauna o abjectie, in timp ce lipsa de modestie este fie o autoevaluare corecta, fie o dovada de prostie… iar pentru prostia sa, nimeni nu este raspunzator :-D

Iata si anecdota… cu Picaso.

Deja celebrisim, cunoscut pentru originalitate si nonconformism, in aceeasi masura in care este cunoscut pentru zagarcenie, marele pictor invita mai multi prieteni la un restaurant.

La sfarsit patronul ii aduce nota. Picaso o vede, se incrunta o clipa, apoi scoate un creion din buzunar si deseneaza ceva pe dosul notei de plata, pe care o intinde apoi patronului sub privirile inmarmurite ale convivilor.

Patronul pleaca extaziat de averea pe care a primit-o. In biroul sau constata ca desenul nu este semnat. Se intoarce la masa si se inclina umil:

- Maestre, ati uitat sa semnati desenul…

Picaso ridica ochii la el, si cand se lasa tacerea de jur imprejur, spune:

- Ti-am platit nota, nu am spus ca vreau sa cumpar restaurantul!

Lipsa de modestie, trufie, infumurare… sau autoevaluare corecta?

2008-01-22T14:09:00.000+02:00

de la VOICU la
SZENT ISTVÁN
- imposibila trădare -

Ce ne facem cu patima??

Asemeni unei neguri care estompează totul în jurul ei, amăgind contururile, păcălind gândul, aburind părerile, patima – în cercetarea istorică – este un factor de zădărnicire al unei munci valoaroase, acolo unde rezultatele reci şi impersonale ale cercetării, ar fi putut fi un gaj de adevăr, demn de luat în consideratie.

În articolul meu despre ‘Moartea lui Decebal’, atrăgeam atentia asupra clişeelor, care se nasc în urma interpretărilor - vădit naţionaliste - ale fenomenului istoric, mai ales atunci cand redarea evenimentelor din secolele sau mileniile trecute, este partinită de simţămintele exaltate ale zilelor noastre bolnave de manipulare şi asmuţire.

În proza eseistică de tip istoriografic patima este contaminarea inteligenţei critice cu pulsiunile instinctuale primare, comune atitudinilor primitive.

Este pierderea muncii depuse.

Unul dintre exemplele care mă bântuie cu tristeţe este acela dat de domnul dr. Mircea Dogaru, ale cărui disertaţii si dezvoltări – scrise şi televizate – pot să pară adesea interesante şi chiar surprinzător de personale. Poate că aş sta agăţat de emisiunile sale sau poate că i-aş citi până târziu articolele şi scrierile, dar... Dar, din păcate, frazeologia este încărcată cu o patimă – nici măcar politică – o patimă a naţionalistului, iar pe mine, patima mă face sa plec.

Fara să discut nici originea politică a naţionalismului, nici valoarea sa în absolut şi nici demonizarea sa actuală, afirm doar că el nu mai poate fi condamnat azi, aşa, ex abrupto, deşi este o constructie de conştiinţă colectivă cu valoare artificială şi indusă >>> ca atare trebuindu-i un timp de devitalizare, ca să poată să dispară in mod natural. Mă mulţumesc să menţionez însă – raportat la cercetarea istorică – că naţionalismul are un cusur major: dacă tu strigi, cu patimă, că ţii cu Ţao, cum să te mai cred eu, că esti corect când vorbeşti despre Mao?!?... cu atât mai mult când cuvintele şi formulările arată tendenţiozitatea expozeului tău.

Iată o mostră luată de pe internet, din două articole despre Alba lui Iuliu şi despre Voicu-Ştefan cel Sfânt* aparţinând autorului mai sus citat:

“Pacea cu ungurii s-a încheiat pe la începutul deceniului 7, când, potrivit cutumelor medievale, Iuliu a pecetluit-o, ca odinioara "Menumorut", dând-o pe "Saroltha", "o fata foarte frumoasa, de a carei frumusete vorbeau de multa vreme duci de prin provincii" (Chronicum Pictum Vindobonense) de sotie romano-maghiarului Geysa. Casatorie aranjata de mama si bunica acestuia, ambele crestine ortodoxe din Ardeal!

Fasta pe termen scurt, fiindca a permis consolidarea primului stat medieval românesc, aceasta casatorie s-a dovedit nefasta pe termen lung: rodul ei, Voicu, cel care si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal, devenit catolic si declansând razboiul de secesiune în 1002, a declansat implicit ofensiva catolica, nicicând încheiata, împotriva crestinilor ortodocsi de la est de Tisa - ROMÂNII.”

Textul este foarte limpede, arătând clar poziţia politică a autorului: un român care protestează prin orice mijloace impotriva ocupaţiei maghiare (din trecutul istoric), folosind chiar şi argumente de ordin religios, argumente fără putere, dar cu o rezonanţă neplăcută în imagistica noastră colectivă: se crează un cliseu >>> prin intermediul propagandei catolice, de fapt românii sunt ţinta finală a ungurilor. Dar… ungurii transilvani sunt în proporţie covârşitoare protestanţi şi, deci, ofensiva catolică din ultimele secole nu este numai împotriva romanilor, ci şi a ungurilor locali, aşa cum este impotriva tuturor celor care nu sunt catolici. Ofensiva catolică este trans-naţională şi – aşa cum reiese din chiar titulatura bisericii – universală. Numărul mare al catolicilor în lume – mai mare decat al ortodocşilor – este faptul unei politici de misionariat agresiv. Realitatea este ca ungurii au fost unealta catolicismului şi nu catiolicismul, pretextul Regatului Ungar.

Nu doresc să continui în aprofundarea acestui subiect sensibil pentru ambele părţi, fiindcă nu aceasta este intenţia pe care caut să o materializez aici şi, cu atât mai abitir, cu cât – român fiind – ştiu că voi deveni, pe parcurs şi orice aş face, mai întâi vădit subiectiv şi mai apoi prea subiectiv >>> obiectivitatea fiind imposibilă în astfel de cazuri, măcar fiindcă subconştientul nostru este îmbibat de clişeele copilăriei, şcolii, televiziunii, propagandelor seducătoare ori chiar clişeelor mediului în care am vieţuit. Ascunse în adâncul nostru ele ies la suprafaţă în mod indirect şi parşiv, ocolind raţiunea.

Nu voi intra nici în discuţii despre modul în care domnul dr. Mircea Dogaru stabileşte că pronumele Geula/Gyula este o formă deformată a numelui de Iuliu, fiindcă poate că – până la urmă - este chiar adevărat.

Totuşi afirmaţia că pronumele/numele este foarte curent în Ardeal ("indicându-l pe latinescul Iulius şi pe românescul Iuliu extrem de răspândit în Ardeal"), este o inexactitate forţată şi intenţionată. Numele latine ale ardelenilor sunt târzii şi au apărut – după conştientizarea politică a latinităţii – ca un strigăt de românitate, în contrapondere cu fenomenul de maghiarizare. Nu voi insista nici asupra faptului că prenumele de Iuliu – ca atare - nu pare a fi supravieţuit nicăieri pe teritoriul ţării (nici la Julea sau Giulea), aşa cum nici un nume/pronume latinesc nu pare a fi trecul vadul secolelor întunecate. Nu voi spune nici că este foarte probabil ca stăpânul Albei să fi fost cuman şi nu român, fiindcă acest lucru nu ar avea relevanţă în expunerea de faţă şi fiindcă ar antrena discuţii colaterale nesfârşite la care – în parte măcar - domnul profesor Neagu Djuvara a răspuns deja într-un mod magistral.

Mă mulţumesc să constat că viitorul Szent István, numit se pare Voicu (Waic/Vaic) de către mama sa, nume ce pare românesc (dar pare-se numit şi Bela, de la germanul Adalbert), este acuzat de a-şi fi “vândut credinţa ortodoxă pe titlul regal”, subinţelegându-se – din contextul articolelor - că odată cu această trădare, Voicu şi-a vândut şi românitatea.

Acesta este subiectul şi nu mă voi abate de la el.

Discuţiile colaterale privind conţinutul articolelor ar fi putut fi interesante, dar nu au relevanţă în cauza de faţă care îşi propune să extermine un clişeu: acela al suveranului medieval care îşi vinde naţionalitatea sau religia.

Construcţia domnului dr. Mircea Dogaru este incorectă din patru puncte de vedere:

1. din punctul de vedere al logicicii argumentaţiei >>> autorul alege acele premize ce i se par a conveni unei dezvoltări care să mascheze falsitatea concluzilor la care vrea să ajungă; vectorul este o argumentaţie adaptată pentru a servi acelor concluzii prestabilite şi nu una din care să construiască o demonstraţie validă;

2. din punctul de vedere al similitudinii >>> argumentaţia nu ţine seamă nici de situaţia istorică, nici de mentalitatea epocii şi nici de evenimentele anterioare sau ulterioare care au avut ca obiect convertiri de suveran;

3. din punctul de vedere al simetriei expozeului >>> ca cercetator al unui fenomen istoric, autorul se plasează într-o tabără, fără a fi interesat de realităţile celeilalte tabere, realităţi ce devin adverse, dar care sunt – ştiintific vorbind - la fel de interesante pentru posteritate, ca realitatile aceleia din parţii pe care o investighează;

4. din punctul de vedere al omisiunii voluntare >>> autorul nu ia în calcul factori umani care puteau fi obiectiv adevăraţi şi care trebuiesc aduşi în discuţie, dată fiind perioada în care se întamplă evenimentele; de fapt autorul omite în mod voluntar fapte istorice cunoscute.

Logica argumentaţiei.

In cele două articole menţionate mai sus, se subliniază, cu insistenţă, două elemente:

a) ca filiaţia maternă a descendenţei lui Arpad era de origine românească ortodoxa;

“Acesta [Toxum/Toxaba, bunicul lui Voicu/Stefan cel Sfant] era nepotul lui Arpad - si avea un fizic […] mostenit de la mama sa […] Era asadar fiul fiicei lui "Menumorut" si al metisului maghiaro-român Zulta […] din casatoria lui Arpad cu fiica crestina a lui "DUCA […] Toxun fusese casatorit de mama sa românca cu o "femeie din Tara Cumanilor" […]. Era, mai mult ca sigur, si ea, o românca sau româno-cumana ortodoxa, de vreme ce si-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul sau, avea sa-si boteze copiii "Vasile" si "Vladislav"[…] Tot preferintele mamei i-au adus probabil noului duce [Geysa] ca sotie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Batrân […] "Sarolt" în ungureste (Saroltha). […] Traditia ne informeaza în plus ca "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odata cu limba slavona ca limba […]. De asemenea, si-a botezat fiul, nascut în anul 969, în ritul si în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare pâna târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenentei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea sa-l conduca […] si "Bela"[…].”

b) filiaţia bărbătească era de origine maghiaro-româna sau româno-maghiară (fără explicaţii pentru aceasta alternanţă);

“Potrivit gestelor […] Stefan "cel Sfânt" se tragea, pe linie paterna, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, patruns deja în onomastica româneasca, sub forma Toxaba)” care este fiu “al metisului maghiaro-român Zulta”, fiul lui Arpad şi al fetei lui Duca (se pare romănca). Fiul lui Toxum/Toxaba, Geysa este căsătorit şi el cu o româncă şi îl are pe Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

Voi recapitula pe scurt: Arpad (ungur) se căsătoreşte cu fata lui Duca (se pare româncă ortodoxă) şi îl are pe Zulta (metis maghiaro-român) care se căsătoreşte cu fata lui Menumorut (româncă ortodoxă) şi îl are pe Toxum/Toxoba (metis româno-maghiar cu nume cuman) care se căsătoreşte cu “o femeie din ţara cumanilor” care este "sigur" o româncă ortodoxă şi de la care îl are pe Geysa (metis româno-maghiar) care se va căsători cu Sarolt, fata lui Iuliu/Geula/Gyula (româncă ortodoxă) din care se va naşte Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

La acest stadiu, autorul trece – după insistenţele de mai sus asupra originii materne şi a religiei ortodoxe – la transformarea lui Voicu/Bela în român sadea, aşa după cum reiese din următorul pasaj: “Pretentiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TARII românesti intracarpatice”.

Ultimul pas este făcut prin inversarea valorilor reale, considerându-se ca prima dinastie a Regatului Ungar a fost "dinastia romano-maghiara a Arpadienilor", desi se mai spune: "Pâna la cumpăna veacurilor XI/XII, când regii romano-cumani ai Budei se infiltreaza pe urmele lui Voicu-Stefan cel Sfânt (997-1038) pe valea Muresului" - ceea ce duce escaladarea până la capăt, prin păstrarea romanităţii, dar neagându-se maghiaritatea până la desfiinâarea ei comletă şi transformarea ei în 'cumanitate'!

Din nou, nu voi intra în dispute, care să stabilească dacă mamele erau toate românce sau nu, dacă erau româno-cumane sau sau cumano-române, fiindcă - pentru demonstraţie - acceptăm ipoteza că erau românce 100% de neam pur, cu sânge curat dacoroman. Mai acceptăm şi că ele erau ortodoxe fervente, în accepţiunea de azi a cuvântului.

{Desi 1. la epocă nu avusese loc schisma, în mod declarat şi explicit, deci termenii de ‘ortodox’ şi ‘catolic’ nu pot fi priviţi ca având atunci aceeaşi semnificaţie cu aceea din secolele de după 1054; 2. cumanii negri – singurii de pe teritoriile actualei Românii - au fost creştinaţi catolici şi nu au fost niciodată ortodocşi, chiar dacă primii maghiari din Transilvania, o dată cu romanii, au fost evanghelizaţi partial de bizantini, fără ca evanghelizarea în cauză să presupună o aderenţă sigură.}

Tot astfel nu voi discuta dacă taţii erau maghiaro-romani sau maghiaro-cumani sau romano-maghiari/ romano-cumani şi nici dacă erau creştini (deşi sigur nu erau, în mod oficial), fiindcă – în această fază – acceptăm afirmaţiile făcute de autor, dezvoltarea următoare făcându-se ca şi când ambele categorii de afirmaţii ar avea valoare de adevăr istoric incontestabil.

Nu vom discuta nici dacă toate căsătoriile principilor unguri menţionaţi mai sus au fost chiar aşa cum sunt prezentate în articole, acest aspect fiind nerelevant >>> mama româncă ortodoxă, fiindu-i suficientă lui Voicu/Bela, în discutia de faţă.

Tot astfel nu voi contrazice achimbarea de confesiune lui Voicu/Bela, spunând că nu era creştin, indiferent dacă maică-sa la botezat sau nu, aşa cum nu voi argumenta că, de fapt, a fost creştinat direct catolic, cand au fost creştinaţi toţi ungurii, fiindcă nici acest argument nu este necesar demonstraţiei de inconsecvenţă pe care vreau să o fac, contestând logica argumentaţiei autorului.

De fapt, ca să repunem faptele şi intentiile pe făgaşul lor - plecând de la afirmaţiile acceptate de domnul dr. Mircea Dogaru - avem în faţă un personaj istoric care are o obârşie mixtă: pe de o parte are obârşia tatălui - maghiar; pe de altă parte are obârşia mamei - româncă.

Autorul doreşte - în mod unilateral - ca personajul istoric să poarte ‘naţionalitatea’ mamei.

Dar, de ce acest om ar fi mai mult român, după mamă, decât ungur, după tată? A fost el, mai mult român decat maghiar??

Nu, nici vorbă! Voicu a fost ungur şi atât!!

Fiind membrul unei societăţi patriarhale de războinici falocraţi, unde doar TATĂL contează, TATĂL este deci legitimarea lui, ca individ.

El este “fiul LUI” şi nu “fiul ei”.

Viitorul István este fiul lui Geysa şi nu fiul Saroltei! În faţa oştilor, în faţa căpeteniilor, în faţa principilor federaţi, în faţa ambasadorilor şi, mai ales, în chiar faţa actului suprem al succesiunii la tron şi la încoronare, Waic este fiul lui Geyza, al ungurilor! El nu mai este Voicu fiul Saroltei, românca... şi poate ca nu a fost niciodată astfel, aşa cum niciodată fii cadânelor nu erau altceva decât competitori turci, la tronul otoman.

Oare Bogdan al III-lea Chiorul, fiul lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt şi al Mariei de Mangop, era român moldovean sau grec bizantin??

Oare copiii lui Mircea cel Bătrân – Mihail si Vlad, zis Dracul - erau români dupa tată sau maghiari dupa mamă??

Era Vlad Ţepeş copil de ungur??

Oare toţi fii prinţeselor măritate peste hotare erau din naţia mamei străine sau erau urmaşii capetelor încoronate, taţii lor, cărora le urmau la tron?

Oare Ludovic al XIV-lea, francez după tată şi austriac după mamă, a fost un nenorocit, fiindcă - în interesul Regatului său - a făcut un razboi necruţător austriecilor?

Oare Regii Carol I-ul şi Ferdinand I-ul Întregitorul de Ţară, au fost nemernici, fiindcă germani fiind, au apărat interesele Regatului României, angajându-se în alte alianţe decât cele dictate de familie şi de sânge?? Oare cum de au putut trece peste decăderea lor din rândul nobilimii germane, atunci când prinţii electori le-au sfărâmat blazonul? Au făcut-o însă, chiar dacă unul dintre ei a murit de inimă rea, fiindcă regalitatea are raţiuni pe care sufletul nu poate să le aibă...

Şi dacă argumentele de mai sus nu sunt suficiente, aş merge mai departe, spunând că suveranul are ‘naţionalitatea’ tronului său. Aşa a fost cu Regii angevini şi polonezi, deveniţi Regi ai Ungariei. Aşa a fost cu Matei/Mathias – fiul Corvinului - moştenind tronul faurit de tatăl său Iancu pe măsura sa. Aşa a fost cu Regii germani ai României, care au devenit români... şi nu sunt singurele exemple ale istoriei.

Aspectul legat de argumentul că, dacă se simţea fiul maghiarului nu avea de ce să revendice moştenirea româncei, care pare a ieşi la iveală din fraza: “Pretentiile regelui Voicu-Stefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, asadar decât din calitatea sa de român si invocarea drepturilor mamei sale, a însasi originii sale voievodale românesti” este lipsit de noimă, fiindcă nimeni nu renunţă la averea maică-si, mai ales dacă este vorba despre un ducat/principat/voevodat/regat/etc, decât dacă este un idiot adevărat. Aşa cum Regii Angliei, indiferent de Roză, nu au renunţat la Regatul Francez, aşa cum nu au renunţat nici Tudorii şi nici urmaşii lor, tot aşa nici Voicu nu avea motive de a renunţa la Transilvania... chiar dacă nu ar fi fost o moştenire de drept, fiindcă oricum era bună de cucerit.

Aşadar, chiar argumentul hotărâtor al autorului - privind originea maternă de sange şi de religie a incriminatului, raportată la acţiunile sale - este un argument menit să inducă o concluzie falsă a demonstraţie: Voicu nefiind roman si crestin.

Similitudinea.

De-a lungul istoriei, întorsăturile marcante, înfăptuite de suveranii care - cu o capacitate vizionară de a înţelege oportunităţile viitorului - au făcut gesturi spectaculoase de convertire, nu sunt singulare şi, de cele mai multe ori, au avut un rezultat benefic pentru evoluţia formaţiunii statale condusă de ei.

Putem însă să transpunem afirmaţia despre ‘vânzarea credinţei’, într-o optică diferită care ne este mai apropiată, fiind aici, în tabăra noastră: oare cum ar interpreta un ungur, gestul catolicului Alexadru Vodă (catolic adevarat la 1357!), fiul lui Basarab Vodă (tot catolic ca si tatăl său), de a se boteza orthodox cu numele de Nicolae? A dat o Mitropolie Ţării Româneşti şi o coeziune mai mare principatului său, ‘vânzându-şi credinţa’… pentru stabilitate.

Îl putem acuza pe Basileul Manuel al II-lea de a fi căutat să-l recunoască pe Papă, doar ca să scape muribundul sau Imperiu de la o pierie de neînlăturat?

Dar cum e cu Parisul?? Valorează sau nu, o liturghie???

Nimeni nu se gândeşte azi să spună ca Nicolae Alexandru Vodă sau ca Henric al IV-lea şi-au ‘vândut credinţa’, când motivul 'vânzării' au fost stabilitatea unui tron, supravieţuirea unui stat sau terminarea unui nesfarşit razboi civil…

… Deşi dacă privim istoria vedem că oamenii de stat au alte măsuri decât oamenii de rând şi că de multe ori şi-au vândut foarte multe pentru un tron sau pentru o coroană… mai ales în Principatele Române, unde fraţii s-au vândut între ei, fără a mai pune la socoteală de cate ori s-au tăiat, când s-au găsit.

Mircea cel Bătrân l-a uzurpat pe fratele său Dan. Secolul care a urmat a fost o vesnică înfruntare care a măcelărit când Dăneştii, când Drăculeştii... Despre copiii lui Alexandru cel Bun nici nu mai vorbesc: ucideri, scoateri de ochi la propriu, călugăriri forţate şi sluţiri etc. De ce? Pentru o coroană. Pentru Tronul Ţării.

Şi dacă Voicu a fost un vândut fiindcă a devenit catolic pentru un tron >>> cum să-i spunem lui Mircea Vodă cel Bătrân care, tot pentru un tron, a făcut trădare de frate??

În mod normal nu avem motive să categorisim aceste acţiuni. Nici pe una şi nici pe cealaltă. Noi nu le putem judeca decat cu măsurile noastre şi ele nu se potrivesc cu vremurile acelora, cu valorile sau cu trăirile lor, aşa cum nu se potrivea nimeni pe patul lui Procust. Ar fi suficient să constatăm evenimentul istoric, în conjunctura sa şi să marcăm punctele desfăşurării sale, subliniind dovezile pe care le avem. Atât.

Nu este un argument istoric, acela de a izola de context şi similitudini - în termeni de apreciere actuali - un fenomen care s-a repetat în mai multe locuri, la diverse epoci, din diverse motive şi cu diverse rezultate. Nu este o argumentaţie istorică, critica evenimentului prin prisma moralei cercetătorului!

Asimetria.

Domnul dr. Mircea Dogaru, nu face gestul normal al istoricului care – în calitatea de adunător al dovezilor timpului – judecă desfăşurarea faptelor în mod nepărtinitor.

Domnia sa nu face decât să privească evenimentele din punctul de vedere revendicativ al românului nemulţumit de cum i se pare că s-au sucit faptele în defavoarea conaţionalilor săi… şi face asta cu patima celui care înţelege profund sensul de ‘conaţionali’. Însă cei de atunci, nefiind încă marcaţi de o astfel de accepţiune, privind apartenenţa la un grup definit ca naţional, nu ar fi înţeles patosul istoricului de azi.

Daca domnul dr. Mircea Dogaru ar fi ungur, ar fi foarte mândru – cu aceeaşi patimă, cu aceeaşi rea credinţă şi cu aceeaşi inconsecvenţă istorică arătată până acum – că ai lui au ocupat o Transilvanie care le-a aparţinut 1000 de ani, dar că nu au luat-o de la romani, fiindcă nu era nimeni acolo… fiindcă nici nu aveau de ce să fie. Şi astfel nimeni nu mai întelege nimic.

În astfel de abordări – din păcate – nici măcar datele de valoare, prezente în articolele scrise cu astfel de ton, nu îşi pot păstra validitatea, ele fiind toate cauţionate de bănuiala unei interpretări tendenţioase şi răuvoitoare.

Spre exemplu: "si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal". Această frază este de rea credinţă, fiindcă dacă Ungurul ungurilor, voia să-şi spună REGE, atât timp cât nu era nimeni care să îi poată contesta puterea - şi nu era nimeni care să o poată face - era REGE... aşa cum a şi fost. Nu avea nevoie de o recunoaştere papală... Bizantinii îi dăduseră deja o coroană în semn de recunoaştere. Că suveranii Ungariei, devenind catolici, au putut să se sprijine pe occident şi pe papalitate, este sigur. Oricum, din punctul de vedere al dezvoltării Ungariei, a fost un lucru bun şi deşi Ungaria a aparţinut secole Imperiului Austriac şi deşi a fost o sută cincizeci de ani paşalâc - în timp ce Ţările Române au fost doar sub suzeranitate otomană – Bucureştiul, rămas la răscrucea năvălirilor, nu arăta ca Budapesta.

Sau, tot spre exemplu: "devenit catolic si declansând razboiul de secesiune". Aici ajungem de la pueril, la ridicol, fiindcă, nicicând, ocuparea Transilvanieie nu a fost o secesiune a unui Mare Regat Românesc – aşa cum doreşte autorul să sugereze prin concluzie implicită - ci a fost ocuparea unei entităţi militaro-economico-politice adverse şi concurente, de către altă entitate militară-economică-politică, mai dinamică, mai puternică si care - din aceste motive - a cîştigat.

Nu este un argument istoric valabil, acel argument care prezintă doar una dintre părţi, minimalizand sau ignorand cealaltă parte, cu atât mai mult cănd prezentarea făcută este purtatoare a unor elemente de inexactitate voită sau de rea credinţă ştiintifică.

Omisiunea voită.

Dar se întreabă oare domnul dr. Mircea Dogaru dacă Voicu – supranumit totuşi cel Sfânt – a devenit catolic doar pentru o coroană, admiţând - prin absurd - că avea nevoie să fie catolic pentru a fi Rege?

Şi dacă a făcut-o fiindcă a crezut?

Este un element care – ţinând seama de epocă – nu poate fi eliminat. Dimpotrivă: la acea epocă, atât de aproape de pătrunderea creştinilor printre elementele migratorilor nou veniţi, elementul miraculos al revelaţiei putea fi încă foarte viu şi foarte puternic. Este foarte posibil ca omul care a domnit 41 de ani peste Regatul Ungar şi care a fost supranumit ‘cel Sfânt’, să fi fost chiar un om de mare credinţă – indiferent de războaiele purtate – cu alte cuvinte să fi fost un om sfânt.

Ce ar fi de mirare??

Şapte secole mai târziu, atât de aproape de zilele noastre, doar acum două sute de ani, Sfântul Constantin Vodă Brancoveanu - om cu multe păcate de suveran - a refuzat să treacă la Islam şi a pierit cu tot neamul său, pe esafod, fiind - în adevăratul sens al cuvantului - un martir al creştinătăţii.

De ce? Fiindcă nu şi-a vândut credinţa? NU. Fiindcă a crezut!

Dar, de fapt, nu aceasta este omisiunea voită - deşi, convertirea pe baza credinţei, nu este menţionată, deşi este foarte plauzibilă, dacă Voicu ar fi trecut la catolicism, ortodox fiind şi la vârsta alegerilor mature. Daca lucrurile s-ar fi petrecut aşa, ar fi fost o omisiune de condiţie şi de plauzibilitate, perfect voită si, ca atare, suficientă demonstraţiei mele.

Dar omisiunea voită a domnul dr. Mircea Dogaru, este de altă natură şi mult mai gravă.

Ca să îşi poată construi diatriba pro-românească/anti-maghiară, domnul doctor omite să ne spună că Voicu a fost creştinat de către tatăl său Geysa. Religia aleasă pentru toti supuşii Ducelui suveran al maghiarilor a fost religia catolică - o religie impusă de voie sau de nevoie - tuturor. Aşadar Voicu devine István la vărsta de zece ani, ajungând la domnie abia treisprezece ani mai târziu, la vârsta de douazeci şi trei.

Aceasta a fost imposibila trădare a lui Voicu - Szent István.

De aceea, recitind încă o dată cele două articole am un gust amar.

Tonul lor partinic, clişeele folosite, interpretările rău voitoare şi elementele de populism patetic, îmi iau plăcerea unei ipoteze extrem de interesante: cel mai celebru Rege al Ungariei vorbea româneşte, ca limbă maternă….

Rămân şi mai neâncrezător: Geula/Giula/Jiula/Jula era roman? A stăpânit el Transilvania??... sau este vorba doar de titlul maghiar/princiar/arhaic de GYULA, dat conducătorilor militari ai ungurilor transilvani de până la cucerirea lor de către ungurii panonici??

Poate ca are dreptate domnul dr. Mircea Dogaru. Dar la fel de bine pot avea dreptate istoricii maghiari.

Graţie tonului articolului, nu mai ştiu ce să cred. Îl cred pe domnul dr. Mircea Dogaru sau cred istoricii maghiari?

Cum poţi fi sigur, cum poţi să pui baze pe aceste informaţii, dacă ele sunt redate atât de pătimaş?

Şi dacă eu ca român, am dificultăţi în a crede, cum o fi cu străinii, care chiar că ar trebui să ştie şi cine suntem, şi de unde, şi de cand!? Cum o fi cu străinii care ar trebui să afle valoarea noastra unică de insulă romanică, tălăzuită de-o mare barbară?!

Dar dacă noi nu putem să credem în istoricii noştri, ei – desigur - că râd...

Într-un fel îi port pică domnului dr. Mircea Dogaru pentru a-mi fi răpit bucuria credinţei în spusele sale.

* http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/alba_lui_iuliu.htm si http://www.gk.ro/sarmizegetusa/inedite/un_rom.htm

22 gerar 2008

2008-01-02T19:22:00.000+02:00

MOARTEA LUI DECEBAL

- erou romantic al cultului strămoşesc -

Există atâtea simboluri, adunate în această figură istorică - cu trăsături prea uşor de recunoscut în grandiosul arhetipului perfect - încât transformarea ei în legendă, în erou mesianic şi în martir al ‘neamului’, nu putea să fie ratată.

Şi nu a fost ratată! La început a înflăcărat urmaşii pa'şoptiştilor - orice nu era slav, era bun! Mai apoi a ajuns la mişcarea legionară - tot ce era 'românesc', era bun! La urmă, a trecut în galeria propagandei comuniste - tot ce era strămoşesc, era bun!... chiar şi capetele încoronate, dacă erau moarte demult.

Eu îl văd, ca pe un om al timpului său, un om mare – fără îndoială – dar om… adică o făptură supusă greşelilor şi care, pe cale de consecinţă, a greşit.

Dacă am vorbi de fapte obişnuite, nu ar fi meritat să deschidem subiectul. Doar că oamenii aceştia mari – cu adevărat mari – când greşesc, greşesc întotdeauna pe măsura locului în care se află şi pe măsura puterii pe care o au. Greşesc cumplit. Catastrofal.

Decebal nu a făcut exceptie, dar poate că aşa a fost mai bine. Poate, că tocmai de aceea s-a şi întâmplat aşa…..

Carismatic. Având uzul puterii. Având determinarea de a face! Având voinţa de a merge până la capăt! Indiferent de obstacole, indiferent de riscuri, indiferent de costuri, indiferent de spaime! Fiindcă un om ca el, ar fi mai puţin Om şi mai puţin Rege, mai puţin vrednic de admiraţie, dacă ar fi fost doar un temerar inconştient. Nu a fost însă nici temerar şi nici inconştient. A cunoscut teama profundă, suprema frică, spaima ultimă: eşecul… înfrângerea.

O, da! A trăit înfrângerea. A băut toată cupa ei, pană la ultima drojdie. A murit, aşa cum nu ar trebui să moară unul ca el.

Prin tot ceea ce a făcut, a săpat drumuri care - fără să ştie - au schimbat cursul istoriei Lumii întregii.

Nu vreau să par a fi unul dintre cei care promovează pseudomesianismul daco-românesc. Dar sunt elemente care - dincolo de demonetizarea şi banalizarea la care s-a ajuns astăzi – au o importanţă care nu poate fi negată.

De fapt, Decebal nu trebuia să facă altceva, dimpotrivă, ar fi trebuit să facă nimic.

Inacţiunea ar fi fost suficientă. Dacă Decebal ar fi avut înţelepciunea predecesorului său, Scorilo – aşa cum apare acesta din scrierile lui Frontinus – probabil că Traian nu ar fi putut niciodată ataca Dacia în mod decisiv şi, ca atare, nici să o cucerească vreodată.

Este total greşit să credem că Principele ar fi putut să ia măsura de a concentra o asemenea cantitate de resurse, fără a fi sprijinit de opinia publică, de opinia militară şi de Senat. Ca şi Roosvelt la Pearl Harbor, Traian a avut nevoie de pacea ruşinoasă a lui Domitian şi de jafurile continue ale dacilor peste Dunăre, ca să îşi clădească discursul pe baze solide. Dacă nu ar fi izbutit să convingă Roma, armatele şi Senatul, încercarea - extrem de dificilă şi de costisitoare în resurse – ar fi consumat creditul primului Principe neroman. Un eşec, cât de mic - cum ar fi fost prelungirea rezistenţei dace spre iarnă - i-ar fi fost fatal, fiindcă legiunile învăţaseră deja să se revolte şi să-şi proclame Împăraţii. Consecinţele sunt uşor de evaluat: plecând de la o creştere a instabilităţii Imperiului, secătuit de lupte interne şi de extravaganţele celor care au golit, timp de 65 de ani, cuferele umplute de Tiberius, s-ar fi ajuns la întârzieri prea mari sau la imposibilităţi din ce în ce mai puţin temporare de plată a soldelor, ceea ce ar fi declanşat mai întâi revolte, apoi, după represalii, declararea de către trupe - în cascadă – a unor noi Împăraţi, chiar şi în mai multe părţi ale Imperiului în acelaş timp. Împăraţii nu ar fi avut din ce plăti nici măcar pretorienii… afară de cazul în care ar fi permis jefuirea proprilor lor supuşi în timpul războaielor civile care nu s-ar mai fi terminat.

Lui Nerva nu i-ar fi urmat niciodată ‘secolul de aur’ al Romei! Imperiul nu ar fi cunoscut niciodată Pax Romana....

Fiindcă liniştea de un secol a Romei - dincolo de extraordinarul quator de Împăraţi ai dinastiei Antonine – a fost dată în bună parte de aurul Daciei, venit în cantitate necesară, la momentul potrivit. Neîncetata luptă pentru tron, care a reînceput, a durat şi s-a agravat în secolul al III-lea ar fi început încă de la debutul celui de al II-lea. În astfel de condiţii, Roma ar fi căzut, probabil, sub presiunea barbară şi – dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat - sigur Europa de astăzi ar fi fost alta. Poate că am fi musulmani sau poate nu am mai fi în Europa, ci în 'altceva' cu alt nume şi cu altă înfăţişare.

Dar… Decebal nu a fost la fel de înţelept ca Scorilo. Mânat de focul îndrăznelii, a atacat Imperiul, i-a pricinuit pagube inimaginabile, a făcut o pace extraordinar de bună cu Domiţian şi apoi a continuat să pustiască Moesia…

De aceea Europa este astăzi cum este.

Şi dacă a greşit în politica sa externă pe termen lung, Decebal nu şi-a apreciat corect nici situaţia internă, luând în calcul viitorul.

E greu să te apuci să ataci Imperiul Copiilor Războiului, fără să ai o domnie stabilă şi aliaţi pe deplin controlaţi!... Oare Decebal nu s-a gândit, că la primul semn de slăbiciune pe care îl va da, Capii de triburi, Regişorii pe care i-a unit - care cu forţa, care fiindcă i-a amăgit şi care fiindcă i-a subjugat, promiţându-le jafuri bogate în haită - se vor lepăda de el?... lucru pe care l-au şi făcut, de cum li s-a ivit prilejul. Oare a crezut Marele Rege al Daciei, că iazigii şi sarmaţii, carpii, roxolanii şi costobocii, dacii mari şi toată puzderia de triburi care se adunaseră şi stăteau pe lângă el, ca şacalii pe lângă leu, vor merge împotriva oricărei primejdii, alături de el, în pofida interesului lor?

Poate că nu a crezut, dar poate că a sperat... sau că a vrut doar să creadă ceea ce işi dorea…

Oare faptul că 'pohtea o pohtă' anume, numai a lui, a fost argumentul suprem?

Da, acesta a fost motorul iniţial al acţiunilor lui... mai apoi a fost dus de valul de neoprit al evenimentelor. Nu e greu să provoci o avalanşă, dar cine o mai poate opri?

Dacă privim istoria neamurilor ca pe Insula doctorului Moreau, există astăzi – printre unii dintre noi – o ciudată mişcare de ‘back to the house of pain’ voluntară, încurajată de tot soiul de scrieri exaltate în care mileniile dispar cu uşurinţa clipelor pierdute. Cauze de acum 2000 de ani, devin la fel de prezente, ca nişte uri fierbinţi şi actuale – ca şi cum un câine ciobănesc, ar putea să fie câine ciobănesc, numai în virtutea lupului din pădure, fără toate încrucişările care au făcut din el ceea ce este.

E ca şi cum 'dacoromânii' i-ar acuza pe români de… iredentism! Aceia dintre noi care se declară majoritatea, îi acuză pe ceilalţi, pe care îi declară minoritatea, de a revendica această ţară… ca pe un bun comun! Se pune atâta patimă, atâta patos, atâta exaltare în aceste scrieri şi manifestări, se caută într-atât magnificarea unor elemente incomplet cunoscute şi se fantasmează în aşa măsură pe nisipul mişcător al nevoii noastre de mister, încât cele mai bune dovezi ale valorilor noastre ancestrale pică în ridicol şi sunt luate, ca picăturile de ploaie, în apa unui potop delirant.

Este de neînţeles - pentru mine - cum astfel de aberaţii iraţionale pot să apară, la exemplare de Homo, care pretind că aparţin speciei sapiens, specificând cu orgoliu: "Şi subspecia, tot sapiens!".

Şi eu cred că dacii vorbeau o limbă foarte înrudită cu latina – atât de înrudită, încât aceasta similitudine este singura explicaţie a latinităţii noastre. Şi eu cred că populaţia geto-dacă rămasă în Arcul Carpatic, este trunchiul original, din care, ‘cei ce vor fi latinii’ s-au desprins şi au migrat mai departe, spre Italia. Şi eu cred că aici a existat un nod de cultură iniţiatică deosebit de important. Şi eu cred că dacii au fost, după cartaginezi – chiar mai mult decât parţii – cel mai temut duşman al Romei, duşmanul care trebuia exterminat… Dar de aici şi până la a amesteca într-o singură oală tracii cu pelasgii, cu etruscii, cu egiptenii, cu cultura myceniană, cu vedele, cu hyperboreii, cu Troia, cu Enea, cu Apolo, cu Cristul şi cu sumerienii, e o cale încurcată şi lungă, din care nu se mai poate alege nimic, chiar dacă sunt şi informaţii de valoare. Mai largă este însă prăpastia, când discuţiile de genul: ‘dacii erau ‘mai’ ca romanii’, înlocuiesc argumentaţia documentată, aşa, de parcă ai auzi copiii de gradiniţă: “leul este mai tare decat tigrul! Da’ dar ursul e mai tare ca leul! Ba nu e, ca tigul bate ursul….”

Cum să interpretezi o asemenea manieră de a trata istoria: “…dar în cazul podului lui Apollodor, acesta a însemnat înlesnirea jefuirii ţării noastre, a subjugării şi sclavismului poporului dac, al cotropirii în proporţie de 14% a teritoriului Daciei, cum încă mai spun unii dintre "istoricii nostri "în scop" civilizator"! Şi dacă înrobirea, înjosirea, jefuirea o numesc dânşii proces civilizator, de ce să nu le spunem şi ruşilor tot... "civilizatori" pentru ca şi ei ne-au "civilizat" mai bine de 50 de ani...”? Iar dacă ajungi să citeşti: “Am fost zdrobiţi, învinşi dar... nu NIMICIŢI ! Ne putem mândri cu Decebal! Dar cu Traian ... Ce a avut el comun cu noi ?!...”, rămâi fără grai!

Exemplele date sunt - probabil (nu am avut răbdarea să citesc tot ce era expus) - dintre cele exagerate , dar ele nu sunt decât partea vizibilă a unui aisberg de infantilism, în care o figură ca a lui Decebal, a ajuns să reprezinte elementul de alimentare al unui partizanat naţionalist destul de asemănător cu al suporterilor unor echipe de sport de mase.

Desigur că originile acestui fenomen nu sunt de azi – aşa cum spuneam mai sus – ci ele se întorc spre generaţia post-pa'şoptiştilor… deşi - ca să fim cinstiţi - Vladimirescul semănase germenii aceastei abordări, toată lumea ştie de la cine citire şi, mai ales, de ce.

Izvorâte din această ‘revoluţie’ paneuropeană, spiritul naţional şi patriotismul cresc ca vrejul de fasole fermecată. Astfel, tendinţe cu mentalitatea celebrului “Du-te, pentru Ţară mori/Şi mormântul îţi va fi încununat cu flori”, poeziile generaţiei următoare de patrioţi, au stârnit un val de întoarcere spre trecutul legendar. Celebra descriere a Morţii lui Decebal, este citită şi azi, deşi valoarea ei poetică este destul de îndoielnică:

La Sarmisegetusa stă mândrul Decebal,
Ce-a frânt popoare multe, de jos şi de pe cal,
Stă sângerat din luptă pe scaunu-i regesc
Şi chin adânc svâcneşte în ochiu-i vulturesc;
Căci luptătorii harnici, ce lângă tronu-i stau
Frânturi de spadă numai în mână ei mai au.

Şi tarea lor cetate de flăcări e cuprinsă
Şi de duşmane braţe jur împrejur încinsă!
Mereu în sală intră, mereu voinici răniţi.
Pe lângă tron s’aşează de sânge-acoperiţi,
Cu desnodate prăştii cu scuturi găurite,
Cu tolbele deşarte cu zalele plesnite.
Şi Decebal la dânşii se uită cu durere!
Dar iată, se ridică şi strigă cu putere:
„Sus cugetul şi firea... sus frunţile voinici!
Plecarea în durere e pentru inimi mici,
Învinsu-ne-a Romanul, dar nu ne va supune.
În a sclăviei lanţuri el trupuri răci va pune.
Aduceţi o căldare! În ea o beutură
Să facem, ca cel care gusta-va picătură,
La Zamolxix o nouă viaţă să-şi găsească”.
Cum regele grăit-a aşa s’a şi făcut
Rămasul pâlc de oaste stă lângă tronu-i mut.
Atunci al legii preot, mai mare între cei mari
Păşeşte spre căldare cu paşi înceţi şi rari,
O cupă el îşi umple şi hotărât o poartă
La gură şi o soarbe, grăind când o deşartă:
„Iubirea libertăţii, e al bărbăţiei semn,
Acel-ce ‘n piept n’o simte de lanţ şi jug e demn”!
Şi-aşa a morţii cupă din mână în mână trece
Şi cel ce gustă ‘ndată alături cade rece.

Deodată greaua poartă se sparge şi în sală
Traian cu capii oastei romane dă năvală...
În clipă luptătorii, ce n’au beut venin.
Frânturile de spade şi-le înfig în sân
Şi cad scăldaţi în sânge... Iar când Traian zăreşte
Pe Decebal, ce şade şi paşnic mi-l priveşte,
„Supune-te! — îi strigă — viaţa-ţi dăruesc”
Dar regele se scoală şi zice: „Nu primesc
Ca dar sclăvia joasă,.. Regi mulţi supus-ai tu...
Ia leşul meu la caru-ţi, dar sufletul meu nu”!
Un junghiu în piept şi ‘mplântă şi moare, iar Traian
La sala ‘ntreagă caută, la vrednicu-i duşman.
L’ai săi apoi se ‘ntoarce grăind cu ochiu aprins:
„Noi ce-am învins, ca pildă s’avem pe acest învins”

Ioan Neniţescu 1854-1901

Privite prin mişcarea de conştientizare a unui set de valori diferite, noi şi pline de evlavia dedicată unor ţeluri încă incomplet înţelese, dăruirea şi idealismul generaţiei de la pa'şopt - şi ale descendenţilor ei - sunt cauza eroismului de la Rahova, Plevna şi Smârdan. Astfel de valori cu tentă de absolut şi-au avut locul, atunci, în acele momente, în care românul începea să înveţe noţiunile abstracte de 'patrie' şi de 'naţiune', pentru a le preface în trăiri concrete, pe calea simţurilor induse şi nu pe drumul gândului. Elementele simple şi uşor de transformat în sloganuri au cel mai adesea succes şi – de aceea – au prins şi repede şi profund. Acelei epoci i-au trebuit modele, arhetipuri şi legitimare, indiferent că modelele şi arhetipurile alese - trăind în alte epoci şi cu alte realităţi obiective - nu puteau avea valori nici măcar asemănătoare cu acelea, care tocmai se idealizau, în mintea înflacărată a urmaşilor lor.

Marea greşeala umană a aprecierii istorice este judecarea trăitorilor unei epoci, după criteriile şi valorile unei alte epoci.

Deşi curentul literar este depăşit - la noi - de mai bine de un secol şi trei decenii, romantismul continuă să facă ravagii sentimentale prin seducătoarele sale clişee, care îşi au succesul, tocmai prin atingerea acelei subtile reţele a trăirilor noastre intime, stimulându-ne emoţionalul în mod direct şi, uneori, dramatic. Aşadar, judecând romantic acţiunile unor figuri istorice de primă mărime, ajungem încet-încet, de la un demers politoid de condiţionare a maselor de cârmuit, la o demagogie istorică – adesea – inconştientă.

Sau cum altfel aş putea numi astfel de pasaje: ”În anul 106 d.H. a decedat Decebal, Regele Daciei şi al Dacilor, stramoşii noştrii! A fost învins de Traian, care ne era duşman! În acest an (2006) s-au împlinit 1900 de ani de la moartea lui Decebal, dar noi îl sărbătorim pe cel ce ne-a cucerit, pe duşmanul poporului trăitor aici! Ar fi trebuit să fie declarat ANUL DECEBAL!!! […] Noi ne bucurăm că ne-a cucerit un soldat -Traian... Trist dar asta se întampla! E ca şi cum aş ridica paharul şi aş cinsti pe cel ce mi-a ucis Bunul Bunic sau Bunul Tată. Aşa ceva - să cinsteşti cotropitorii şi să-ţi uiţi strămoşii - cred că se întamplă numai la noi…”

Sunt – am mai spus asta o dată – evenimente de acum două mii de ani! Ce să facem? Să negăm toate genele care au intrat în sângele nostru amestecat (şi al meu, şi al vostru, şi al celor care scriu astfel de tirade)? La marea corcire au contribuit şi coloniştii din Imperiu, şi năvălitorii, şi violatorii universali ai migraţiilor barbare, şi amărâţii care au poposit sau s-au refugiat aici.

Ce să facem? Să ne negăm pe noi înşine, prin ceea ce suntem, în virtutea unei imposibile apartenenţe la o etnie despre care facem numai presupuneri? Nu ştim, în fapt, care erau exact triburile ‘dacice’ şi care erau triburile ‘nedacice’ dintre geto-daci. Nu ştim nici care dintre triburile geto-dace erau de fapt numai trace. Cu atât mai mult, demersul este inconsitent şi lipsit de temei, în virtutea faptului că nici ei, nu se considerau un popor…

Ce mă impresionează este însă încrâncenarea: nişte unii, de acum doua milenii, sunt asimilaţi ucigaşilor potenţiali ai membrilor propriei familii… Şi dacă am să-i spun cant-autorului acelui pasaj, că astfel de manifestări sunt reflexele mutilării noastre sufleteşti, de către comunismul naţionalist-românesc, propagat pe vectorul legionarilor convertiţi, voi fi tratat de trădător de neam sau de sânge impur!

Cu aceaşi stupoare cu care văd oameni consideraţi ca ‘personalităţi’, pretinzând şefilor de state să aibă o atitudine de ‘măicuţe’ şi politicienilor să fie ca stareţul de la Schitu, tot aşa de înmărmurit privesc şi la oamenii care au 'pretenţii' şi care se lasă duşi de valul romantic al unor condiţionări subconştiente… fiindcă suntem condiţionaţi să vedem în persoana lui Decebal, un idol al unităţii noastre etnice, al luptei de eliberare, al ‘adevăratei românităţi’!... Dar oare asta a fost el?

Păi, dacă frunzărim lumea largă a împătimiţilor subiectului, aşa se pare că ne este prezentat: “… iar Decebal este […] un adevărat părinte al dacilor …”. Şi pentru ca imaginea să fie completă, mai adaug un alt citat de aceeaşi autoare (care scrie un articol documentat în care ridică o întrebare foarte interesantă): “Sinuciderea regelui era un episod demn de toată admiraţia, în faţa căruia contemporanii şi-au plecat capul: un rege care a luptat până în ultima clipă pentru poporul său şi care nu a acceptat să fie prins şi dus sclav la Roma. […] Aruncarea acestui trofeu pe scările Gemoniei şi lasarea lui ca prada batjocurii romanilor a dus umilinţa până la limitele ei cele mai greu de suportat.”

Iată că avem aici un ansamblu de elemente făcute să fie atrăgătoare şi restituite neintenţionat pentru a seduce, în bună parte, pentru că aşa au fost receptate de către autoare.

Avem un rege antic, privit ca ‘părintele unui popor’, care s-a sinucis într-un ‘mod admirabil’, în faţa căruia ‘contemporanii îşi pleacă fruntea’, un rege care a luptat ‘pentru poporul său’, un erou ale cărui resturi sunt 'umilite'…

Să vedem care sunt elementele adevărate şi care sunt cele false, de condiţionare a clişeelor.

Este sigur că – în afara cazului în care nu exista altă posibilitate – stăpânii de oameni din lumea antică, evitau să ajungă sclavi. Predarea nu era conceptibilă. Dacă Vercingetorix i s-a pradat lui Caesar, cum i s-a predat – acest lucru s-a datorat târgului făcut. Vercingetorix a făcut-o pentru tovarăşii săi de arme.

Decebal nu a profitat de posibilitatea oferită de Traian. Găsit - mai apoi - de romani, nu putea decât să se sinucidă. Cât despre umilirea resturilor lui pământeşti – ea era doar consecinţa logică şi faptică a imposibilitătii în care se aflau învingătorii, de a umili persoana învinsului, în sine. Dacă ar fi fost prins viu, ar fi mers legat în urma carului imperial. Dacă a fost ‘prins’ mort, resturile sale au fost aruncate pe treptele templului. Nu este vorba de o umilire, de dragul de-a umili, ci de o procedură politică de impresionare a supuşilor, a invinşilor şi a viitoarelor ţinte – şi ca dovadă, că sistemul functiona: tocmai din oroarea de a fi supus acestei proceduri, Decebal s-a sinucis.

Fără a adăuga faptul, că imaginea, cu poporul Romei, pierzându-şi timpul, să joace baschet cu căpăţâna unui rege mort, este total rizibilă.

Actul sinuciderii lui Decebal nu este un sacrificiu, nu este admirabil, nu este demn, nu este tragic – este consecinţa faptului că a pierdut un război, că a rămas fără putere, fără rang, fără aliaţi, fără supuşi, fără nimic de care să se mai poată agăţa şi – ca atare - este alegerea finală în faţa alternativei pe care o prezenta umilirea sa în triumful imperial. Deci sinuciderea Regelui este un act deliberat, rezultat al unei opţiuni faţă de cea mai economică soluţie, în urma analizei clare a situaţiei. Sinuciderea lui Decebal - din punctul de vedere al sau şi al contemporanilor - este un act de normalitate.

Acum, sintagmele ‘părintele poporului’ si ‘luptat pentru poporul sau’ sunt aberaţii istorice, pe care însă chiar istoricii le propagă cu o vădită indulgenţă, dând preferinţă ecoului tragic, în dauna realităţii în sine. La acea epocă nu exista noţiunea de popor, cu sens de naţiune. Aceste noţiuni sunt inventate târziu, la sfârşitul evului mediu şi au ajuns să aibă o cu totul altă valoare, azi. În timpul lui Decebal existau noţiunule de clan şi de trib, de ‘ceată’ a 'cuiva' - indiferent cât de mare este 'ceata' - şi de apartenenţă la ele. Acest fel de a vedea lucrurile a supravieţuit în Ţările Romane, până la venirea Vladimirescului.

Atunci când anticii vorbesc despre "poporul tracilor", "poporul dac" etc, ei fac asta în mod generic, pentru a segrega o categorie de triburi înrudite de toate celelalte, aşa cum şi noi spunem: "slavii", "latinii" sau "anglosaxonii", fără a mai intra în genericul "popoarele turco-mongole" sau "poporul chinez" - acesta din urmă fiind, aşa cum se ştie, compus din mai multe grupări etnice cu limbi destul de diferite. Să ne mirăm că bretonii nu se consideră francezi şi că vor să fie independenţi?

Chiar şi menţiunile contemporane de tipul "poporul său", "poporului său" etc nu se referă la o naţiune, în sensul acordat acestui termen, ci se referă, tot generic la un ansamblu de supuşi care - în mod sigur - sunt consideraţi ai 'săi', aproape ca o propietate.

Sentimentul de apartenenţă/separare, pe comunităţi care nu se regăsesc într-un tot, supravieţuieşte încă şi astăzi în noi, când, în discuţii libere, facem - din reflex - diferenţe discriminatorii. Bazăm adesea simpatii şi afinităţi superficiale, pe criterii de genul 'oltean', moldovean', 'banaţean' etc. Iar când ne gandim că sentimentele adverse sunt frecvente între locuitorii a două comune învecinate.... avem o imagine mai corectă a noţiunii de consătean şi, mai ales, a felului cum simţeau şi reacţionau strămoşii noştri.

Orice asemănare pe care am face-o cu patria şi/sau cetăţeanul roman ar fi forţată, neexistand nici legături de situaţie şi nici similitudini sociale invocabile, aşa cum nu sunt nici similitudini cu noţiunea de demos comună polis-urilor.

Va să zică, la epocă, Decebal nu era reprezentantul unei 'patrii' şi a unei 'naţiuni', ci reprezenta o ‘ceată’ - foarte mare şi din ce în ce mai heteroclită - constituită parţial consensual şi mai mult cu forţa. Existau şi alianţe – doar că aliaţii luptau în ‘ceata’ lor pentru Capul acelei 'cete'.

Decebal nu a murit însă nici pentru cei care se considerau din 'ceata' sa, ci ei au murit pentru el. Apartenenţa la ‘ceată’, presupunea că Regele o conduce în anumite condiţii, apărându-i pe membrii ei de alţii şi arbitrând certurile lor, iar ei, la rândul lor, trebuie să vină să lupte la cererea sa, atunci când o va cere.

Relaţia diferă profund de relaţia feudală, dar, în esenţă, principiul acestui mecanism, aşa cum arată el în practică, este oarecum asemănător: o ierarhie afiliată unui lider şi care, printr-o reciprocitate evidentă, este apărată de poziţia şi de puterea liderului, apărându-l - indiferent de costuri - la randul ei. Aşadar – încă o dată – Decebal nu a murit nici pentru poporul dac (care nu exista), nici pentru supuşii lui, ci ei şi alţii au murit pentru el; aşa era natural să fie pe atunci şi tot aşa a fost, până aproape de zilele noastre.

L-au admirat contemporani?? Nu ştiu. Poate că da. Poate că nu. Cred că nu se poate afirma nimic cert. Totul depinde de setul lor propriu de valori şi de modul lor specific de a aborda realitatea - fiindcă este foarte posibil, ca în multe aspecte să fi diferit total de noi şi din cauza condiţiilor sociale diferite şi din cauza fondului de datină de altă provenienţă şi cu altă construcţie mitică şi religioasă. Oricum - din punct de vedere politic - istoriografii vremii aveau tot interesul să arate cât de puternic şi cât de fioros şi de priceput a fost Decebal, pentru a putea lăuda mai bine şi mai credibil, victoria Princepelui lor. Istoricii târzii, reprezintă doar ecouri – adevarate sau nu - ori îşi trag în mod evident spuza pe turtă, ca Iordanes care, got fiind, scrie o istorie a goţilor confundându-i cu getii... sau convenindu-i să-i confunde cu ei. În principiu, la acea epocă admiraţia la acest nivel era o chestiune privată, dacă nu devenea o chestiune politică.

Sunt sigur însă că ai lui l-au admirat ca Rege şi Stapân de oameni. Sunt sigur că alor lui li s-a părut că nu are seamăn pe lume... aşa cum sunt sigur că nu a fost admirat pentru actul sinuciderii, ca act în sine.

La geto-daci, ca la mai toate popoarele care prin religie nu se tem de moarte, plecarea dintre cei vii - dacă nu eşti solul trimis Zeului - nu este într-adevăr frumoasă şi onorabilă decât dacă dovedeşte curajul, adică avântul în lupta cu oamenii sau cu fiarele. Dacă survine în urma unei execuţii este în mod sigur ruşinoasă. Sinuciderea este acceptată, dar este o soluţie nu foarte apreciată. Ca Decebal să fi fost admirat într-adevăr de ai lui, trebuia să moară printre ei, pe zidurile Sarmizegetusei, sau sub porţile ei prăbuşite, aşa încât supravieţuitorii să-i poată cânta şi băsmui faptele.

Romanii nu aveau nimic de admirat la o sinucidere. Era un lucru normal... în viaţa de toate zilele. Să nu uităm că trăim într-un loc în care, este un gest de prietenie din partea Princepelui, să te prevină, că ai devenit incomod, ca să ai timpul să te sinucizi, în mod onorabil, înconjurat de familie şi prieteni, înainte de a intra pretorienii pe poarta insulei...

M-am tot întrebat cum a fost prins Decebal! De fapt, de când eram puşti, de când ne jucam hoţii şi vardiştii, mă tot întreb acest lucru...

Într-o ţară ca a noastră, dar cu neînchipuit mai multe păduri seculare, plină de râpe, de văiugi, de cotloane şi de hududoaie, cu poteci de pădurari, de căprioare şi de mistreţi, într-o ţară în care "râul, ramul mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este", cu o mână de oameni care s-ar fi putut răspândi - câte doi, câte trei - care, încotro, făcând urmele imposibil de de citit, de descurcat şi de găsit, luând-o pieptiş, curmeziş, pe firul apei şi pe piatră tare, printre arbori deşi, făr' de cărare, cum l-au prins pe Decebal?

Ar fi trebuit să se trimită după el douăzeci de grupe de cercetaşi! Şi dacă s-ar fi întâmplat aşa, apoi istoriografii vremii nu ar fi pregetat nici o clipă, să spună lumii cum s-a făcut. Dar a fost doar grupa lui Tiberius Claudius Maximus.... şi atunci, repet a doua oară: cum de a fost prins Decebal?

Fiindcă prinderea lui, chiar şi dacă era urmărit şi de un trădător, tot ar fi fost puţin probabilă, afără doar de cazul în care….

Dar să vedem întâi ce zice martorul ocular al faptelor; cel mai calificat martor ocular:

Ti(berius) Claudius
Maximus vet(eranus)
[s(e)] v(ivo) f(aciendum) c(uravit) militavit
eque(s) in leg(ione) VII C(laudia) P(ia) F(ideli) fac
tus qu(a)estor equit(um)
singularis legati le
gionis eiusdem vexil
larius equitum item
bello Dacico ob virtu
te(m) donis donatus ab Im
p(eratore) Domitiano factus dupli(carius)
a divo Troiano in ala secu(n)d(a)
Pannoniorum a quo et fa(c)
tus explorator in bello Da
cico et ob virtute(m) bis donis
donatus bello Dacico et
Parthico et ab eode(m) factus
decurio in ala eade(m) quod
cepisset Decebalu(m) et caput
eius pertulisset ei Ranissto
ro missus voluntarius ho
nesta missione a Terent[io Scau]
riano consulare [exerci]
tus provinciae nov[ae Mes]

„Tiberius Claudius Maximus, veteran,
s-a îngrijit fiind în viaţă, să se facă
acest monument; a făcut serviciul militar
călăreţ în Legiunea VII Claudia Pia Fidelis,
făcut questor al călăreţilor,
ales în garda personală a legatului aceleiaşi legiuni,
stegar al călăreţilor; de asemenea, decorat
pentru virtute în războiul Dacic de împăratul Domitian;
făcut duplicarius de către Troian, cel trecut între zei,
în Ala a doua de Pannoni,
de către care (tot de Traian) a şi fost făcut
cercetaş în războiul Dacic
şi pentru virtute de două ori decorat
în războiul Dacic şi cel Partic
şi de către acelaşi (Traian) făcut decurion
în aceeaşi Ala fiindcă prinsese pe Decebal
şi îi dusese capul la Ranisstorum;
trimis voluntar după lăsarea la vatră
de către Terentius Scaurianus,
consularul provinciei noi Mesopotamia."

Martorul ocular spune că l-a prins pe Decebal şi că a dus capul Regelui la Ranisstorum, lui Troian (nu pot să nu remarc această formă a numelui care ne poate demonstra că troian/ne nu este un cuvânt de origine slavă...).

Atât. Este putin. Este concis. Este fără detalii.

Şi totuşi mai avem mărturii: avem Columna.

Dacă ar fi să ne uităm însă la spirala de bazoreliefuri de pe Columna Traiană, vedem că Decebal nu a fost prins în Sarmizegetusa şi că nu s-a sinucis acolo (dar asta ştiam deja), ci că întovărăşit de un grup de Capii daci (se vede că sunt Capi, fiindcă poartă căciulă), reuşeşte să părăsească cetatea asediată.

Să inventariem ce elemente avem la îndemână, ca să reconstituim situaţia.

1. Pe măsura înaintării lui Traian şi prelungirii asediului, o parte din Capii daci, iazigii şi sarmaţii i s-au închinat Împăratului, recunoscându-l – fapt care mai demonstrează o dată inexistenţa noţiunii de naţiune la acea vreme în care fiecare era doar pentru sine şi doar pentru ai săi - adică aceia care sunt gata sa moară pentru el. ‘Ceata’ cea mare cedează, dezmembrându-se în părţile ei componente, interesul fiecăreia din părti, fiind mai mare decât suma intereselor tuturor celorlalţi.

2. Decebal fuge din cetatea încă asediată; este vădită dorinţa de a scăpa personal. Are gândul că va putea reîncepe lupta sau nu? Cred că nu are astfel de gânduri, fiindcă ţara lui personală (la propriu) este în Munţii Orăştiei şi fiindcă în afara acestei ţări, Regele ei este, nu numai complet în afara granitelor sale proprii, dar este vulnerabil şi, mai ales, este lipsit de ‘voce’, în raport cu Stăpânul ţării în care se va afla (este un fenomen foarte asemănător cu teritorialitatea masculului la o serie de animale - este ceea ce se poate vedea din dureroasele experienţe a sumedenie de Domni români). De aceea, dacă Marele Rege fuge, probabil la o rudă sau la ceea ce crede a fi un prieten sau un aliat fidel, o face mai întâi, ca să scape cu viaţă şi, dacă bunavoinţa aceluia îi va fi favorabilă, ca să reîncerce să recâştige, poate în dauna altuia, un statut pe care acum l-a pierdut. Decebal este un Cap prea încercat în ale stăpânirii, ca să nu ştie, că nimeni, niciodată, nu va putea să-l ajute să reia ceea ce a nu a ştiut şi nu a putut să păstreze. Şi nu e singurul care ştie asta. O ştiu şi cei din jurul său. Nu, Decebal nu a plecat să caute întăriri, alianţe, reînvieri ale luptei sau reporniri ale altor focare de război - a plecat doar ca să-şi pună viaţa la adăpost, prea puţin interesat - practic, nu sentimental - de ceea ce lăsa în urmă.

3. Traian trimete urmăritori. Acest lucru presupune: a) că a primit informaţia despre fugă, în timp util, adică imediat; b) că a avut informaţii precise despre direcţia fugii – în sensul că a ştiut că Decebal a luat-o spre "Ţara lui Pieropor, prin Valea Corbilor Pitici, pe Potecile Mistreţilor Albi, de sub Malul Roşu"; c) poate că a avut informaţii asupra lui ‘Pieropor’ pe care Decebal nu le avea; d) că era aproape sigur că îl poate prinde - fiindcă Traian comandase legiuni în sihlele germane şi ştia foarte bine că, odată scăpat prin păduri, un om al locurilor nu poate fi prins decât prin voia Zeilor sau a... prietenilor. Si chiar că nu vreau să mă întreb cum a fost organizată toată acţiunea, dacă stau doar să mă gândesc că Traian e la Ranisstorum şi nu la Sarmizegetusa! De când sunt toate pregătite, aşteptând semnul care înseamnă "A fugit!"?

Din aceste elemente, rezultă că între momentul 'fuga lui Decebal' şi momentul 'prinderea lui Decebal', s-a întamplat 'ceva'. Dar ce?

Voi încerca să aflu acest 'ceva', prin presupuneri de plauzibilitate logică – chiar dacă nu am dovezi în acest sens (nimeni nu are) – şi chiar dacă astfel de lucruri nu se spun fiindcă strică clişeele din inima publicului.

Reluăm: Marele Regele asediat îşi dă seama că nu va mai rezista asediului. De ce aşa de târziu? Nu putem şti. Aştepta întăriri? Aştepta aliaţi care nu au mai venit? Poate. Oricum, în momentul în care îşi dă seama că este pierdut, înfrânt şi fără putinţă de scăpare, dacă rămâne în cetate, nu se sinucide – ceea ce ar fi pus capăt luptelor – ci fuge cu un grup organizat de Capi ai Oastei. A fost ideea lui? A fost ideea lor? Nu vom şti niciodată. Cred totuşi că a fost ideea lor. De ce? Fiindcă Decebal apare ca un comandant militar cu experienţă. În mod normal, EL, Regele, nu ar fi trebuit să se lase niciodată prins în cursă într-o cetate asediată! Este iposibil să credem că a putut spera să-i învingă pe romani din situaţia de asediat. Dar... dacă este Cetatea lui de Scaun, aceea în care s-a retras, poate nemaiavând unde merge, în altă parte? Dacă la un moment dat, un grup de Capi ai Oastei îi propun o variantă, un ultim plan B? Aşa cred că a fost. Altfel am alternativa să cred că Decebal a fost un militar naiv sau un general de nimic... şi, recunosc, nu imi cade bine.

Nu ne oprim să ne întrebăm de ce nu au fugit mai mulţi - o gardă personală, de exemplu - fiindcă în astfel de condiţii, situaţiile au oportunităţi limitate şi cu rang de unicitate. Ne mai putem gândi că organizatorii acţiunii şi-au păstrat locuri preferenţiale, în dauna oamenilor din clanul Regelui.

Nu ne întrebăm cum de nu este prins, fiindcă ne putem gândi că măcar o parte din actorii scenei nu voiau să fie prinşi acolo. Reţinem însă că dacă s-a putu ieşi, s-a putut intra şi că, deci, este posibil să fi existat căi de comunicaţie cu exteriorul, fără de care o astfel de întreprindere nu ar fi putut fi orgnizată cu sorţi de izbândă.

De exemplu: este exclus să ne gândim că Decebal şi ai lui au fugit din Sarmizegetusa cu cai, cu tot, aşa, pe sub nasul romanilor! Au fost aşteptati cu cai... De către cine şi mai ales de către omenii cui, nu vom şti niciodată. Cred însă că erau din familia unuia din Capi şi foarte putini la număr - veţi vedea mai târziu de ce.

Deci, Decebal, aproape de final, fuge – asta este ce ne interesează. Cum o fi plecat? Pe timp de zi, în văzul lumii? Sau pe întuneric, la adăpostul unei nopti fără lună?? Eu aş zice că a plecat noaptea... voi ce credeţi?

Cei care realizează captura lui, nu sunt militari care au căzut din întâmplare peste un grup de fugari printre care se află şi Regele. Sunt soldaţi trimişi după el - acest fapt reiese clar de pe columnă. Asta presupune că imediat după plecarea lui din Sarmizegetusa, Traian - ca să nu spun 'cel însărcinat cu operaţiunea prinderea' - a şi trimis urmăritorii. Sunt urmăritori aleşi cu grijă, pregătiţi pentru astfel de misiuni, fiindcă sunt conduşi de un 'explorator' cu rang şi vechime. Dar... sunt călăreţi!

Dar cum or fi vrut călăreţii ăia romani să se descurce prin păduri în căutarea urmelor unui pâlc de fugari? Iată ceva ce pare - la prima vedere - de neînţeles....

Cum a aflat 'omul' lui Traian?

I sa spus? Probabil.

Aştepta vestea? Sigur!

Ca să poţi însă prinde pe cineva, noaptea, în munţi, în păduri, când este din partea locurilor şi-i mai şi este viaţa în joc, e greu, e foarte greu, e imposibil, mai ales dacă este într-un grup care caută să facă orice ca să-l vadă scăpând cu viaţă.

Din 1946 şi până în 1963, în munţii noştri au trăit, au luptat şi s-au ascuns o sumedenie de anticomunişti. A trebuit mai mult de un deceniu securiştilor, miliţienilor şi soldaţilor, ca să-i găsească şi, în majoritatea cazurilor, au fost trădaţi, nu găsiţi, aşa, pus şi simplu.... Nu uitaţi că toţi aceia care îi căutau erau plini de zel, foarte numeroşi şi, unii, chiar din partea locurilor.

Să adăugăm că, Rege sau nu, Decebal era mai apropiat de natură şi de resursele ei decât romanii sau oamenii moderni care - în chiar Munţii Orştiei - au fost de negăsit pentru trupele puse să-i descopere.

Şi totuşi l-au prins!

S-o luăm de la capăt: trebuia ca urmăritorul să fie aproape - era! bine instruit - era! şi mai ales să ştie încotro se îndreaptă fugarul - ştiau! Şi tot nu ar fi fost destul!... Cu noaptea, cum rămâne? Cu pierderea contactului vzual, al unor călăreţi urmărind NOAPTEA nişte fugari! Cu asta cum rămâne??

Şi chiar dacă! Decebal nu putea fi prins, afară doar de cazul în care a vrut să fie prins!

Dar este oare posibil să fi vrut să fie prins?!? Nu! Sigur nu, că dacă se voia prins, nu fugea din cetate ori se preda. De aceea apar cateva posibilităţi, una mai surprinzătoare şi mai tragică decât cealaltă.

Să ne întoarcem deci la acel interval de timp dintre 'momentul fuga' şi 'momentul prinderea'. Să încercăm să ne imaginăm un ansamblu de posibilităti.

Bunăoară, ce s-ar întampla cu Marele Rege Decebal dacă, după fuga sa, la primul popas, departe de Sarmizegetusa, acolo unde sunt deja în siguranţă, ar afla: a) că nu mai este binevenit la acel 'Pieropor' spre care se îndreaptă, fiindcă pune ţara aceluia în primejdie - ştiindu-se din primul război că una dintre cererile cele mai apăsate ale lui Traian a fost restituirea refugiaţilor politici; b) că nu mai are unde merge - nicăieri - fiindcă, oriunde s-ar duce, nu este binevenit şi fiindcă va fi izgonit din orice loc, motivele fiind aceleasi: Traian promite înţelegere, dar va fi neiertător, dacă Decebal este ascuns?

Dar dacă află asta chiar de la cei în cauză, de la cei împreună cu care a fugit, Capi ai Capilor Oastei, foştii Regi ai ţinuturilor peste care el, Decebal, s-a suit Mare Rege?...

Dacă realizează, că a fost scos din cetate, fiindcă acolo, printre ‘ai lui’, era de neatins şi fiindcă Traian voia să termine mai repede luptele care îi răpeau resurse importante pentru asigurarea stabilităţii cuceririi sale?

Dacă înţelege că se află împreună cu toti aceia care îl vor preda, viu sau mort, Împăratului??...

Dacă află că sunt urmăriţi... şi că s-au lăsat semne în urmă pentru ochii cercetaşului, ca să le poată găsi şi noaptea?... Cercetaşul care ar trebui să sosească din clipă în clipă...

Nu îi întreabă de ce nu l-au ucis în cetate sau pe drum şi nici de ce l-au adus până acolo. Nu întreabă, fiindcă înţelegând, ceea ce noi numim "trădarea lor", ştie că ei nu pot face altfel. El însuşi ar fi făcut acelaş lucru. O "vânzare" ca a lui trebuie să rămână însă tăinuită. Trebuieşte făcută astfel încât să nu ridice datorii de sânge prea greu de stins. De aceea sunt atât de puţini şi numai Capi.

Decebal nu ar fi fugit cu oameni de a căror fidelitate s-ar fi îndoit. De aceea este aproape sigur că nu au făcut ceea ce au făcut, cu sentimente adverse, unii poate având şi o mare părere de rău şi o mare admiraţie pentru el; este posibil să fi avut şi multă afectiune pentru el... dar toate aceste sentimente - pentru Stăpânii de oameni - nu sunt oprelişti. Decebal era ca o molima pentru ei - nu putea fi nici ţinut şi nici apărat, fiindcă Traian nu s-ar fi oprit până nu l-ar fi avut, viu sau mort la picioarele sale.

Regele îi ascultă şi deşi îi înţelege, încearcă o ultimă dată, punându-şi toata carisma în joc, să-i înflăcăreze. E prea târziu însă. Îi ameninţă cu blestemul său de moarte. Capii se cutremură, dar nu dau înapoi de la hotarârea de a-l preda lui Traian.

Ca semn de respect şi... ca să nu fie blestemaţi de el, Capii nu îl vor da viu lui Traian, ci îi îngăduie să-şi taie singur firul....

Atunci absurda imposibilitate a fugii lui, urmată de actul sinuciderii, ca ultimă soluţie, devin - în sfârşit – o înşiruire de fapte logice, explicabile şi cumplit de fireşti.

Asta ar explica cum a ştiut Traian de fuga Regelui. A ştiut fiindcă a planuit-o cu Capii.

Ar explica şi cum de Tiberius Claudius Maximus l-a găsit pe Decebal. L-a găsit fiindcă a fost aşteptat la un loc de întâlnire dat.

Asta ar explica cum au fost găsiţi copiii Regelui.

Ar explica şi cum au fost găsiţi Diegis şi Marele Preot care nu fugiseră din cetate şi care ar fi trebuit să se afle în siguranţă... dar care au fost predaţi.

Ar explica, mai ales, de ce marii războinici daci care sunt cu el, nu sunt reprezentaţi luptând ca să-l apere - aşa cum le sunt şi firea şi obiceiul - să moară râzând cu sabia în mâna - până la ultima picătură de viaţă...

Cum să lupte, dacă au stat şi au privit...? Şi de privit au privit, fiindcă nu ştiau să-ntoarcă ochii...

Aşa s-ar explica tot.

...

Aşa s-ar explica tot, mai puţin părerea mea de rău.

4 gerar 2008