CALENDARUL, ŢĂRANUL, VIDRA

şi DUNĂREA

- un fel de eseu despre un alt fel de trecut -

Unii au spus că strămoşii noştri foarte strămoşi – dar care erau urmaşii celor mai strămoşi dintre strămoşii – au fost fugăriţi de aici, din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, de alţii..

Cică totul a rămas pustiu… nici ţipenie de om!...

Alţii au susţinut că nimeni nu a plecat de pe vatra asta, fiindcă strămoşii noştii sunt strămoşi adevăraţi, tocmai fiindcă au rămas pe strămoşeasca lor strămoşie.

Or fi rămas – au reluat încă unii firul – dar prea puţini şi au fost acoperiţi de valuri migratoare: românii de azi sunt veniţi de la sud de Dunăre.

Folosind argumentele Limbii, unii au zis că de fapt suntem slavi – trăgând de etimologii, ca de pielea tobei. Alţii au zis că am rămas şi suntem romani sadea – latinizând şi cuvintele care nu se inventaseră încă. A venit apoi o vreme în care – cu Limbă sau fără Limbă – s-a spus că suntem daci; suntem daci de 2050 de ani încoace, de la Burebista.

Nimeni nu recunoaşte că au fost şi fugari şi rămaşi, că au fost şi imigranţi şi venituri şi că peste ei şi peste amestecarea lor firească – ochii văd, inima cere - au venit şi pomenitele valuri ale celor care au trecut, care au violat, care şi-au luat mai multe femei de ocazie, care au posedat, care – unii rămânând – s-au topit. Ori că s-au aşezat, ori că s-au cărat, au lăsat în urma-le plozi cu părul mai bălai sau cu ochii mai oblici: copiii din flori – alţi moşi-strămoşi de-ai noştri.

Se întâmpla însă că nimănui nu-i pică bine, că mamele acelea ancestrale au primit în ADN-ul ovulelor lor strămoşeşti, informaţii de la agenţi străini! Iar seria asta de informaţii – caractere primite mai mult sau mai puţin consimţit de la fecundatorii tuturor neamurilor găsite în cale – informaţiile astea sunt în noi şi azi, făcând din noi ceea ce suntem.

Nimeni nu recunoaşte cu glas tare, fiindcă nimeni nu vrea să creadă despre sine că este un sânge bălţat! Un 'om mistreţ’, în inima Europei... deşi cine nu este aşa, nu este deloc.

Şi azi sunt tabere, şi azi sunt păreri. Fie că te duci la unii, fie că te duci la alţii, vei primi invariabil acelaş răspuns: acum se ştie, nimeni nu mai contestă, este „aşa”!

Uşor de zis! Fără izvoare scrise, fără izvoare orale, aproape fără urme arheologice – nimeni nu poate şti „ce” ni s-a întâmplat în acele vremuri. “Cum”, chiar dacă nu ştim, nu e prea greu de bănuit, fiindcă năvălitorii au, în ale făcutului – ca şi în actul sexual – doar un număr finit de modalităţi de a se manifesta cu aceia asupra cărora se revarsă – chiar dacă, privind la vecinii mai bine informaţi, băgam de seamă că erau foarte imaginativi şi că aveau fantasme deosebit de elaborate, mai ales în domeniul vărsării de sânge.

Cert este, că de atunci – din acele vremi, de acum mai mult de o mie şi cinci sute de ani – ne-au rămas numai temeinicele noastre incertitudini.

Nu sunt istoric – am citit doar ceea ce m-a interesat, de pe ici, de pe colo – dar am ajuns să înţeleg ceva: trecutul, cuprins între secolele IV şi X, rămâne deci – pentru toată lumea – o epocă pierdută în negura absolută a necunoscutului… O negură din care, doar cuvintele, în curgerea lor neîncetată, dinspre stră-strămoşii noştri şi până la noi, urmaşii de azi, s-au strecurat printre lacrimi, râsuri, bucurii, iubire şi durere, de la laudă până la blestem, de la urletul de naştere şi până la rugăciunea de îngropare.

Putem trece aşadar – fără a fi prea îndrăzneţi – de la metoda declarativă a celui informat, la metoda plauzibilităţii logice a celui care se miră şi gândeşte. Şi fiindcă doar cuvintele au dăinuit, cred că, deocamdată, putem face din amintirile Limbii un sit arheologic şi din mintea noastră sapă şi pămătuf.

Nu sunt nici filolog şi – deci – nu cunosc mecanismele etimologice. De aceea nu am pretenţia de a vă pune înainte – prin demersul pe care îl întreprind aici – concluzii inatacabile cu pretenţie de adevăr absolut. Vă expun doar ceea ce bunul simt logic, îmbinat cu plauzibilitatea, mă îndeamnă să vă spun.

În fapt, nu voi face altceva decât să mă mir, în public, citând chestii >>> cuvinte.

Bineînţeles – vă rog să vă miraţi alături de mine…. fiindcă Limba Română este una dintre acelea care-i cu adevărat de-a mirările.

*

Să situăm deci premizele care au dat naştere mirării despre care vorbeam: cum de-au învăţat geto-dacii latina?!?

Romanii – ceea ce nu înseamnă latinii, ci doar Imperiul Roman – au isprăvit de cucerit o parte a Regatului Dac (Banatul, Oltenia, jumătate din Valahia şi centrul Transilvaniei) până la sfârşitul campaniei din 106 dH.

Dobrogea era deja a lor – dar Dobrogea este un caz aparte: nu a prea fost o zona de dezvoltare a protoromânilor – în secolul al II-lea, populaţiile autohtone fiind extrem de subţiate, în parte înlocuite şi acoperite de o serie de alţi trăitori. În fapt pământul dintre Dunăre şi Mare nu a fost ‘românesc’ până în secolul al XX-lea.

Romanii nu au cucerit nici Maramureşul, nici Carpaţii Răsăriteni şi nici trupul de regiuni istorice Moldova+Basarabia+Bucovina, fără a vorbi de jumătatea Valahiei de la Argeş la Dunăre. Este adevărat însă că au patrulat zona, că au avut garnizoane dincolo de limes (graniţă) şi că au ridicat valuri de apărare cu palisade pe zeci şi zeci de kilometri.

Omagiu: Când este vorba de săpat şi de construit, nimeni nu a fost egalul lor – nici egiptenii, nici chinezii, nici mayaşii, nici alţi constructori de megastructuri. Romanii erau specialişti în urbanism şi îmbunătăţiri funciare. Profesionişti în adevăratul sens al cuvântului, ei au făcut străzi, drumuri (Via Apia a fost circulata 2500 de ani), apeducte, viaducte, poduri, blocuri cu 5-6 etaje, întărituri, canalizări, circuri de zeci de mii de locuri, terme cu apă caldă curentă, imobile cu lifturi, imense monumente edilitare, au făcut toate acele lucruri pe care le facem şi noi azi! Romanii au reuşit de atunci minuni, betoane nearmate dar indestructibile, chei de boltă şi coloane – le făceau durabile pentru milenii, daca ar fi fost cât de cât îngrijite. Castelul San Angelo – mai întâi mausoleu al Împăratului Hadrian, mai apoi reşedinţa a suveranilor pontifi, există şi astăzi şi este locuit. Sunt monumente celebre care au fost distruse sistematic de sălbaticii ajunşi sa le stăpâneasca... sălbatici care s-au civilizat dărâmându-le. Fiindcă suntem români, oameni de la Dunăre, vă dau un exerciţiu care sa încheie acest omagiu: Gândiţi-vă la inginerii şi meşterii care au turnat şi zidit fundaţiile picioarelor Podului lui Apolodor, la 15 m adâncime, pe mijlocul albiei celui mai mare fluviu din Europa. Gândiţi-vă că mâna de lucru au fost soldaţi nu sclavi – fiindcă romanii voiau ca podul să reziste şi nu să fie luat de apa… şi a rezistat. La 15 ianuarie 1858 – când Dunărea a ajuns la un nivel deosebit de jos – au fost văzute 18 dintre cele 20 de picioare ale construcţiei care a fost a opta minune a lumii antice!

Revenind din reveria mea romantică: ziceam că mult mai puţin din jumătatea teritoriul vorbitorilor de daco-romană, a fost ocupat efectiv de trupele şi de administraţia Imperiului. Ocupaţia a durat – din izvoarele considerate azi ca sigure – între o sută cincizeci şi o sută şaizeci şi cinci de ani. Dar din aceşti o sută şi ceva de ani – o parte au fost pierduţi cu organizarea, altă parte cu colonizarea pe pământurile confiscate care trebuiau recenzate şi cu construcţia castrelor care să apere coloniştii, încă o parte s-a dus cu înăbuşirea revoltelor aproape anuale ale costobocilor, dacilor mari şi carpilor. Şi dacă primele decenii nu au fost chiar ani de linişte şi frăţietate, apoi nici ultimele nu au fost mai breze, fiindcă după primele două decenii ale secolului al treilea când abia se liniştise un pic atmosfera, au început goţii să dea târcoale şi să prindă gust la incursiuni, trecând prima dată la sud de Dunăre. Când Aurelian şi-a retras legiunile şi administraţia în 271 dH (dacă pe vremea lui s-o fi întâmplat cu adevărat, că sunt păreri care spun că romanii au plecat după invazia carpilor aliaţi cu goţii din 256 dH, în timpul coîmpăraţilor Valerianus şi Galienus), Daciile nu mai erau ale romanilor decât cu numele. Puterea administraţiei şi armatei, pe întinsul provinciilor arătau mai degrabă ca petele negre de pe o piele albă de dalmaţian.

Să zicem că au stat geto-dacii la lecţii de latină o sută de ani?? Să zicem, fiindcă mai adăugăm al doilea pod făcut de Sfântul Constantin la Celei şi mai punem şi ocuparea temporară a malului nostru al Dunării… şi-l mai punem şi pe Justinian, ca să nu spunem că nu ştim de unde vine. Dar să recunoaştem că Bizanţul nu a putut fi un factor de influenţă latină nici două secole!… poate doar aşa, cam cât e şi vecina mea când e vorba să-mi gătesc de post…

Rezultatul acestei şederi de aproximativ un secol, pe doar o parte a teritoriul locuit de noi astăzi, a fost limba dacoromână. Şi care e rezultatul unui mileniu de maghiarizare?? – tot aceeaşi limba dacoromână??

Cum dracu?!

Cum se poate o bazaconie ca asta??

Cum adică să credem aşa o gogonată?!

Asta ar însemna că toţi aia care erau asupriţi şi nu făceau altceva decât să se răscoale de câte ori puteau, se grăbeau, în schimb, să înveţe limba acelora care veniseră să le ia pământul şi muierile! Şi asta, fără a mai pune la socoteală că veniturile în cauză, erau colonişti de pe peste tot, inclusiv din Siria şi Iudea şi deci nu aveau nici un fel de puncte comune, de datină, religie sau origine.

Ba, mai mult! E de parcă geto-dacii cotropiţi s-au grăbit să scrie pe la neamurile fugare de peste limes şi de peste munte, ca să vorbească iute cu regişorii locali şi cu şefii de sate, să-si trimită, fără întârziere, tineretul la studii în Imperiu, că e păcat să nu ştie toţi aşa o limbă frumoasă! Mai ştii? – e posibil ca romanii să-i fi trimes pe soldaţii lor ca profesori itineranţi….

NU! NU se poate!... şi uite că s-a putut! Pentru acest miracol, stă mărturie Limba noastră. O limbă, ca un recif în mijlocul brizanţilor vremii.

Dar când nu se poate şi totuşi s-a întâmplat – aşa cum ar putea spune Sir Arthur Conan Doyle – trebuie să ajungem să credem că oricare alta posibilitate, oricât de extraordinară este, poate fi cea adevărată.

Fără maliţiozitate, simt întrebarea voastră, dar nu-i răspund. Da, aşa este, am ceva după ureche. Nu sunt original, nu sunt primul, nu voi fi nici ultimul… dar hai să vorbim despre Limbă şi cuvinte mai întâi.

*

Un vechi amuzament m-a îndrumat să scot la iveală ceea ce par a fi paradoxuri care pot fi uşor găsite în dicţionare: vezi cuvinte care îţi cad sub simţuri că sunt de origine latină şi afli că le-ai luat de la alţii… fiindcă de la latini au trecut mai întâi pe la ăia, ca să se întoarcă la tine. Aşa o fi?

Dar de ce le-ai lăsat secole altora ca sa le vrei înapoi?

M-am gândit să luam lunile calendarului şi fiindcă răspund excelent exerciţiului şi fiindcă mai sunt câteva aspecte, care duc la concluzii interesante.

Aşadar, dacă luăm DEX-ul, vom afla că – într-adevăr – majoritatea denumirilor lunilor din calendarul nostru de zi cu zi (lunile Calendarul Iulian, practic ultimul calendar roman) sunt de origine slavă, în timp ce alte denumiri >>> cele ale lunilor calendarului popular autohton – adică folosite de ţăranul român parcă dintotdeauna – sunt de origine latină. Acesta situaţie pare un paradox.

În cele ce urmează voi face mici comentarii pe seama numelor şi etimoanelor în cauza.

- Ianuarie s.m. […] – Din slavul ijanuarij Sursa: DEX '98 | slavul ijaanuarij Sursa: NODEX | >>> numele lunii este legat de zeul Janus, un vechi zeu italic zeu al porţilor, al trecerilor al răspântiilor şi al schimbărilor, venerat în Roma antică şi reprezentat ca având două feţe opuse, una privind spre trecut, cealaltă spre viitor; Anul nou roman era la 1 martie; la 1 ianuarie începeau anul consular şi anul magistraturilor în Provincii, fapt care pare a fi ilustrat de zeul ce priveşte la ce au făcut predecesorii şi la vor face urmaşii. Luna dedicata lui Janus era cea de a unsprezecea lună a anului roman şi se numea Januarius.

- Februarie s.m. […] – Din latinescul februarius. Sursa: DEX '98 | latinescul februarius Sursa: NODEX | >>> numele lunii este legat de zeul Februa, vechi zeu etrusc al morţii şi purificării, venerat şi în Roma antica. Aici, am o mare nedumerire: cum de a ajuns acest etimon latin să fie considerat ca originea numelui romanesc. Aşa cum vom vedea mai jos, este adevărat că luna făurar este legata etimologic de Februarius… dar cum e legat februarie? Mărturisesc că nu am găsit, dar nici nu mi se pare absolut necesar pentru cele pe care vreau sa le arăt. Luna dedicată lui Februa era cea de a douăsprezecea şi ultima lună a anului roman şi se numea Februarius.

- Martie s.m. invar. […] – Din slavul martiĩ. Sursa: DEX '98 | slavul martii, martu Sursa: NODEX | - numele lunii este legat de zeul Marte (ca în pop. márte – nume al lunii) zeu al războiului pentru copii războiului, zeu al primăverii şi al tinerilor. Luna dedicată lui Marte era prima lună a anului roman şi se numea Martius – care se citeşte, în latină, marţius, atât de asemănător cu invechitul popular marţ – nume al lunii.

- Aprilie s.m. invar. […] – Din slavul aprilĩ. Sursa: DEX '98 | slavul aprilĩ Sursa: NODEX | - luna Aprilis a fost închinata zeiţei greceşti Aphrodita (identificabila la romani cu Venus/Veneris), zeiţa a iubirii carnale, ea are – uneori – şi un aspect al iubirii spirituale. Numele lunii Aprilis are – în limba latină – o etimologie incertă. Este a doua lună a anului roman.

- Mai s.m. invar. […] – Latinescul maius, slavul maĩ. Sursa: DEX '98 | latinescul maius Sursa: NODEX | - numele lunii este legat de zeiţa Maïa, zeiţa de origine greacă, una dintre Pleiade, mama a lui Hermes, venerată la Roma ca o zeiţa a creşterii tuturor lucrurilor din natură; de remarcat că maia este un termen folosit la acea epoca şi pentru bunică sau doică (şi parcă şi fii mei îi spun bunicei lor ‘Maia’). Luna dedicata lui Maïa era cea de a treia lună a anului roman şi se numea Maius. Sunt de acord cu etimonul slav, dar – mai mult decât în cazul lui Febriarius – nu înţeleg cum de filologii pot crede că etimonul latin este cel valabil, când protoromâni şi dacoromâni NU au uzat de numele acestei luni şi nicicând derivaţiuni ale respectivului etimon nu au fost folosite.

- Iunie s.m. invar. […] – Din slavul ijunĩ Sursa: DEX '98 | slavul ijuni Sursa: NODEX | - numele lunii este închinat zeiţei Junona (se citeşte Iunona), soţia zeului suprem Jupiter (Iupiter), zeiţă a căminului şi a căsătoriei sau – după caz – a fecundităţii maritale. Luna dedicată lui Junona era cea de a patra lună a anului roman şi se numea Junius.

- Iulie s.m. invar. […]. – Din slavul ijulĩ. Sursa: DEX '98 | slavul ijuli Sursa: NODEX | - Luna a cincea a calendarului roman i-a fost închinată de către Senatul Roman lui Caius Iulius Caesar, cu ocazia intrării în funcţie a noului calendar – Calendarul Iulian – decretat de către Caesar din funcţia sa de Mare Pontif. Luna purta numele de Iulius.

- August s.m. […] – Din latinescul augustus. Sursa: DEX '98 | latinescul augustus. Sursa: NODEX | - în Calendarul Iulian, aceasta luna îşi păstra vechiul nume de Sextilis, fiind a şasea luna a anului roman şi neconsacrată nimănui, ca şi următoarele patru. După Suetoniu, în anul 8 î.d.H, Senatul Roman i-a oferit această lună Principelui Octavianus Augustus, pentru a-i celebra victoriile obţinute în luna Sextilis. De atunci ea a purtat numele de Augustus, devenind cea de a opta lună consacrată dintre cele douăsprezece ale anului roman. Aşa cum vom vedea mai jos, aici – în acest caz singular – etimonul latin pare că se păstrează într-un mod uşor de înţeles, dar nu este chiar aşa, fiindcă forma august nu a fost folosită ca atare.

- Septembrie s.m. […] – Din neogrecescul septémvrios. Sursa: DEX '98 | slavul septemvrii, neogrecescul septémvrios Sursa: NODEX | - Aceasta este a şaptea lună a vechiului calendar roman şi se numea September, de la septem = şapte.

- Octombrie s.m. […] – Din slavul oktovrii. Sursa: DEX '98 | slavul oktovrii Sursa: NODEX | - Aceasta a opta luna a vechiului calendar roman se numea October, de la octo = opt.

- Noiembrie s.m. […] – Din slavul nojenbrĩ, nojemvri. Sursa: DEX '98 | slavul nojenbri, nojemvrij Sursa: NODEX | - Aceasta a noua luna a vechiului calendar roman se numea November, de la novem = nouă.

- Decembrie s.m. – Din latinescul december, -bris, francezul décembre. Sursa: DEX '98 | latinescul december, ~bris Sursa: NODEX| - Aceasta a zecea luna a vechiului calendar roman se numea December, de la decem = zece. Deja aici îmi pierd înţelegerea definitiv: când a început să intre franceza în română, lunile calendarului aveau de mult nume slave! Mai apoi, nici etimonul latin nu se putea păstra, mai mult decât la toate celelalte unsprezece luni, nefiind niciodată folosit de poporul român înainte de vremurile moderne... şi probabil că nici de cel protoroman.

Citind cele de mai sus – foarte plictisitoare de altminteri – constatăm că pentru numele celor douăsprezece luni ale anului roman, etimologii au statuat următoarele:

- patru luni au nume de origine latina : februarie, mai, august şi decembrie – deşi chiar că nu se poate înţelege legătura faptică între etimonul latin şi folosirea efectiva a cuvântului de către dacoromâni.

- o lună are nume de origine neogrecescă: septembrie – Ciudat este că octombrie, noiembrie şi decembrie nu sunt toate ori de origine neogrecească ori de origine slavă. ….

- iar restul de şapte au nume de origine slavă: ianuarie, martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie şi noiembrie. – fapt logic şi de înţeles. Din 532 dH, Calendarul Iulian a început cu luna ianuarie. Încet-încet, a devenit calendarul întregii lumi creştine. Când creştinismul instituţionalizat a intrat şi la noi, peste creştinismul primitiv deja existent, a venit aducând un calendar religios construit pe denumirile latine, retransmise în slavonă. Aşadar numele au fost slavonizate. Acest calendar bisericesc a continuat să funcţioneze - cu calitate de calendar oficial - în paralel cu calendarul popular, folosit de secole şi abandonat - istoric vorbind - de curând >>> de aceea, în numele lunilor calendarului nostru actual, derivând din calendarul bisericesc, nu se pot regăsi etimoanele latine decât prin filiera nogreco-slavă.

În acelaşi timp vedem că sunt şi neînţelegeri între filologi – fie ele de concluzii, fie ele de exprimare în dicţionare – dar avem trei denumiri la care sunt date origini diferite, în acelaşi timp:

- mai pare a proveni ori din latină ori din slavă;

- septembrie pare a proveni ori din neogreacă ori din slavă;

- decembrie pare a proveni ori din latină ori din franceză/italiană (!!).

Poate fiindcă geto-dacii au avut şi ei un calendar solar/lunar reputat ca fiind de mare precizie (deşi cred că sunt exagerări, bazate pe presupuneri şi nu pe dovezi ştiinţifice pertinente) protoromânii au lăsat moştenire românilor un calendar, splendid prin simbolistica lui metaforică şi care a rămas dincolo de intervenţiile instituţiilor, ale năvălitorilor sau ale lingviştilor.

Si, fără a fi patriotard, mă întreb de ce nu este păstrat, acceptat şi venerat aşa cum i se cuvine.

Dar să vedem puţin despre ce este vorba.

- Gerar – ianuarie – nume care vine de la ger <<< din latinescul gelum. Exista două sinonime în forme populare: 1. ghenarie – care sună a ianuarie, dar care are o origine ce pare a fi neogrecească prin filiera slavă; aromânii îl au sub forma g’inar; 2. Cărindar care deriva clar de la latinescul calendarius, dar probabil mult mai nou, fiindcă indică faptul ca anul începe la 1 ianuarie, adoptare petrecută cam doua-trei secole mai târziu decât epoca la care îl foloseau deja protoromânii; deci, două denumiri de origine latină, una arătând metaforic situaţia meteorologica a perioadei şi a doua – fapt deosebit - indicând cunoaşterea şi păstrarea unui termen generic pentru un ustensil tehnic de organizare al timpului anual, lunar şi zilnic, pe o structura solar/lunară având – ca şi numele – o origine latină >>> calendarul.

- Făurar – februarie – posibilă regresie din numele original a lunii, Februarius. Există însă un înţeles al denumirii populare – acela de faur – care înseamnă prelucrător al metalelor şi care vine din latinescul faber. Este mai îndreptăţit să credem – văzând întreaga structură metaforică a calendarului popular – că etimonul este faber, care simbolizează ceva practic, decât că avem un etimon care vine de la simbolistica unei zeităţi psihopompe romane (Februa), care nu îşi găseşte locul în imagistica acestui calendar, (fără a exclude o combinaţie a amândurora). Era însă luna februarie o lună în care începea munca la forje?? Păi sigur ca da! în făurar se făceau uneltele, se reparau plugurile, carele, căruţele şi se pregăteau armele pentru luptele care încep întotdeauna, din martie încolo. Făurarul – iniţial ultima lună anului popular – îşi poartă numele după activitatea care îi este caracteristică >>> făuritul.

- Mărţişor – martie – nume care vine un alt nume al lunii – marţ – combinat cu un sufix de alint. Am mai arătat că luna martie la romani – Martius – se citea Marţius – aici se pune problema păstrării etimonului latin – de ce a rămas el activ? Păi a rămas activ, aşa cum este normal să fie pentru prima lună a anului, o lună de maximă importanţă prin faptul că de sărbătorirea rituală de la început de an, depinde belşugul întregului an! Iar până destul de aproape de zilele noastre, prima lună a anului a fost luna mărţişor. De altminteri, mărţişor şi prier sunt singurele luni ale anului care nu au reprezentare simbolica ştiută sau înţeleasă de noi; doar mărţisor, prier şi gustar derivă din etimoanele lunilor echivalente din Calendarul Iulian.

- Prier – aprilie – nume care vine chiar din latinescul… Aprilis! şi dacă ne amintim transformarea lui “l” în “r”, atunci prier >>> priel >>> pril din Aprilis. Să notăm deci ca prier vine din latinescul Aprilis, în timp ce Aprilie vine din slavul Aprilĩ… Ciudata viaţă au cuvintele!

- Florar – mai – nume care vine din latinescul flos/floris şi care exprima atât de poetic explozia primăverii – în acelaş timp – ne având nimic în comun cu etimonul latinesc maius şi deci face total improbabila, prin nefolosire, dăinuirea acestuia în calendar, pe filieră dacoromână.

- Cireşar – iunie – nume care vine de la cireaşă <<< ceresia (= cerasea) sau de la cireş <<< ceresius (= cerasus) şi care ca şi precedentul nume arată o epocă specifică anului – culesul cireşelor.

- Cuptor – iulie – nume care vine din latinescul coctorium şi care – încă o dată – este o metafora reuşita ce reduce la un singur cuvânt elementul caracteristic al celei mai fierbinţi luni a anului.

- Gustar – august – nume care, la prima vedere ar trebui să vină din latinescul gustus. Doar că pentru românescul gust, există regionalismul „august“ din românescul august!! Mai aflăm că gust s.m. înseamnă şi august, din latinescul augustus, care este simplu dublet al lui agust. >>> gustar, s.m. (august), cu suf. -ar, sau posibil din latinescul augustālis, conform cu calabrezul agustaricu; gustător, s.m. (august), prin încrucişare cu gusta, fiind perioada de coacere a fructelor Sursa: DER (Dicţionarul etimologic român) | Şi, uite aşa, ceea ce părea o potrivire de nume, nu este! cuvântul August – reuşind să supravieţuiască pe diverse căi, creându-şi un simbol nou şi propriu. Poate că supravieţuirea lui Augustus în memoria protoromânilor se datorează şi faptului că toţi Împăraţii au fost întovărăşiţi de acest nume şi ca – în toată perioada ocupaţiei efective – Divinul Augustus (Împăratul momentului) a fost onorat în ritualurile dedicate lui, de către augustalii săi.

- Răpciune – septembrie – nume care provine dintr-o etimologie la fel de necunoscută ca şi aceea a cuvântului răpciuga – morvă – o boală care creează un fel de răceală cu răni pe căile respiratorii la cai şi care este transmisibilă şi la om. Rădăcinile se aseamănă, etimologia este necunoscută, deci putem să conchidem că sunt rude bune dintr-un fond ancestral comun şi poate... local. Să fi fost pe atunci septembrie luna răcelilor şi gripelor?... şi ele să se fi numit răpciuni?? Cine ştie??! (Oricum – daca am fi puşi pe râs – ar fi distractiv să spunem că din verbul de origine latină ‘a răpune’ şi din onomatopeea ‘hapciu’ s-a format răpciune = strănutul care ucide!)

- Brumărel – octombrie – nume care vine din latinescul bruma. I se mai spune şi Brumaru Mic.

- Brumar – noiembrie – nume care vine tot din latinescul bruma. I se mai spune şi Brumaru Mare.

- Îndrea – decembrie – nume care vine… de la Andrei! [s.m. (Înv. şi reg.) – Din n. pr. Andrei. Sursa: DEX '98 ] De un Andrei oarecare nici nu poate fi vorba! Dar ce caută atunci Sf. Andrei ca înlocuitor pentru decembrie? Nu ştiu şi nu înţeleg. Într-un fel sau altul, decembrie, singura lună de care se poate spune ca i-ar fi consacrată ‘cuiva’, pare a nu avea nici o legătura cu persoana obiectului consacrării (Primul Apostol a murit la Patras în 60 dH. Moaştele sale care se află azi parţial la Amalfi, în Italia şi care s-au reîntors parţial la Patras, în Grecia, au fost timp de secole adăpostite la Constantinopol). Faptul ca Sf. Andrei este primul care a început creştinarea Dobrogei – ca ţinut românesc – pare a fi mai degrabă o informaţie de domeniu religios-propagandistic, decât popular >>> o informaţie răspândita târziu şi de care majoritatea populaţiei nu a avut habar. Este posibil (mai posibil decât etimologia propusă), ca influenţa bisericească să fi favorizat extinderea acestui apelativ, în dauna celorlalte sinonime ale lunii decembrie care circulau în mod general, fenomen explicat printr-o combinare cu un anumit sinonim: undrea >>> asta în cazul în care etimonul Andrei este corect, fapt de care ma indoies in mod serios. De aceea cred că introducerea unui derivat pretins a fi al numelui de Andrei – ca aparent patron al lunii decembrie – este, nu numai tardivă, dar cel puţin indusă, de conjunctura locala si, mai ales, lipsită de legătură cu Sfântul. Spun asta, fiindcă mai este un aspect care mă umple de uimire în legătură cu etimonul lunii >>> peste tot la noi, numele vechi, populare, ale Sfinţilor arată cam aşa: Sântandrei, Sânnicoară, Sângeorz, Sântoader, Sânchietru, Sânmedru etc. şi nu Andrei, Nicoară, George, Mitica etc >>> de ce consacrarea adresată Sfântului, îi este făcută într-un mod atât de ‘neprotocolar’ şi de ireverenţios, când – la sate – până şi diferenţa de vârsta de doi ani, implică aplicarea unui apelativ de respect, cum ar fi: nană, nene, bade, bădie, bădiţă? Pentru un ţăran, Andrei sau George sau Toader, NU există, în calitate de Sfinţi; ca Sfinţi, nu pot fi disociaţi de calitatea lor fundamentală – sacralitatea – şi de apelativul care le consfinţeşte această calitate: Sân/Sânt/Sfântul >>> deci numele lunii decembrie ar trebui sa fie mai degaba "sândrea" decât îndrea. Ca să mă întorc la numele de undrea (s.m. invar. reg. înv.) dat lunii decembrie, descoperim că undrea (s.f) este sinonim şi cu andrea (pl. andrele, s.f. […][Var.: undreá s.f.] – Et. nec. Şi atunci pun o întrebare – care îşi pierde din retorică – nu e mai uşor să credem că îndrea (s.m. invar. reg. înv.) vine – prin acelaş mecanism etimologic – de la etimonul andrea, decât de la etimonul Sf. Andrei?!?!? Fiindcă dacă luna este o lună a andrelelor… atunci e în ton cu celelalte unsprezece. Mai sunt însă două sinonime care se dau lunii decembrie – în ton şi ele cu restul calendarului – nume generice şi metaforice: neios de la nea <<< latinescul nix, nivis; şi ningau de la ‘a ninge’ <<< din latinescul ningere. Aceste două nume mi se par cele mai vechi şi mai ‘naturale’, în contextul întregului de simbolistică metaforică deja prezentat.

Pe mine, plimbarea pe care am făcut-o printre numele lunilor calendarului, mă face să aflu că locuitorii acestor meleaguri au păstrat, de-a lungul secolelor, un calendar cu 12 luni, moştenit şi alcătuit pe structura calendarul roman. Mai mult, denumirile lunilor – cu excepţia lunilor marţ şi prier – sunt date într-un mod pragmatic şi totodată metaforic, ca să fie ca un îndreptar meteorologic – lucru care mă duce cu gândul la folosirea calendarului ca pe o ustensilă bine definită. Dacă adaug faptul că în fondul mitic se găsesc urme ale vechimii acestui calendar, daca mă uit la modul în care sunt structurate săptămânile şi la personificarea elementelor lor componente, ajung la certitudinea că aceste denumiri de origine latină, au apărut încă din timpul în care calendarul iulian era în funcţie în Provinciile Dacice. Fiindcă dacă schimbarea denumirilor calendaristice ar fi survenit după primele invazii de mare amploare, calendarul nu şi-ar fi păstrat structura iuliană, ori chiar dacă ar fi rămas structurat la fel, numele date, ar fi fost sigur de origine străină sau măcar contaminate.

Cât despre vechimea calendarului, sunt probe indirecte. Există un basm românesc care istoriseşte cum Anul avea doisprezece fii, cel mai mare era Mărţişor, al doilea era Prier şi tot aşa până la ultimul care era Făurar. Nu vă voi povesti cum Făurar le bea vinul celorlalţi fraţi ai lui – dar vă spun că: basmul arată clar că încă în vremuri destul de apropiate de noi, suficient de apropiate, ca basmul să fi supravieţuit nealterat, se mai păstra structura de calendar în care luna martie era prima lună a anului – ca în calendarul Iulian nemodificat de biserica în 532 dH – ceea ce împinge folosirea lui înainte de aceasta dată >>> mult înainte de ea, de vreme ce romanii au plecat – cel mai târziu – în 271 dH, iar numele lunilor sunt latine. Este greu de crezut că din contacte frontaliere şi din incursiuni periferice făcute de trupe bizantine de auxiliari goti federati sau din diverse colturi ale Anatoliei, Siriei, Egiptului sau Arabiei, protoromânii au descoperit că este bine să folosească un calendar 'artificial' solar şi nu unul 'natural', aşa cum este calendarul lunar.

Iar dacă descoperim că şi săptămâna – element al calendarului lunar, în interiorul calendarului anual/solar – are în toate zilele ei, denumiri tot de atunci, denumiri păgâne – putem să remarcăm modul în care strămoşii strămoşilor noştri şi-au prezervat moştenirea. Remarcăm şi faptul că nu vin de la sud de Dunăre – după invaziile migratoare – că ar fi venit cu un calendar mai plin de nume de luni provenind din Calendarul Iulian şi care ar fi început obligatoriu la 1 ianuarie, admiţând că ar mai fi avut numele lunilor derivate din etimoane latineşti şi nu greceşti sau slave... aşa cum s+a şi întâmplat mai târziu!

O privire asupra zilelor săptămânii ne spune ca: Luni <<< din latinescul vulgar. *lunis (= lunae [dies]) – ziua Lunei; Marţi <<< din latinescul martis [dies] – ziua lui Marte; Miercuri <<< latinescul vulgar mercuris [dies] – ziua lui Mercur; Joi <<< latinescul [dies] Jovis – ziua lui Jovis/Jupiter; Vineri <<< latinescul Veneris [dies] – ziua Venerei/Venus; Sâmbătă <<< din slavul Sonbota - pe dracu, slav, când am latinescul sambati[dies]!! = ziua sabatului, care – rămânând la romani ziua lui Saturn – nu a mai fost, foarte repede, nici la ei, originalul Saturnis dies >>> regăsit azi în Saturday-ul anglosaxon; Duminică <<< din latinescul [dies]dominica.

Iar săptămână <<< din latinescul septimana - arată înainte de orice, prin originea sa latină, că este intrat în limbă in perioada ocupaţiei. Saptamâna este o structură de cicluri de şapte zile (zi <<< dies), introdusă în practica Imperiului Roman în secolul al III-lea dH, sub influenţa conjunctă a evreilor, creştinilor şi astrologilor din Orientul Apropiat. Săptămâna a prins de îndată la romani – persoane pragmatice şi ordonate – fiindcă avea un extraordinar avantaj de a organiza timpul, armonizând anul solar cu anul lunar: 13 săptămâni constituie un anotimp de 91 de zile; anul solar de 365 de zile are astfel patru anotimpuri + o zi, adică 52 de săptămâni + o zi. Adoptarea duminicii ca zi de odihnă, în dauna sabatului, a fost promulgată de Sf. Împărat Constantin în 321 dH, înainte de Primul Conciliu de la Niceea din 325.

Iată că avem acum în faţa noastră un protoromân care foloseşte un calendar complex solar/lunar, cu 12 luni, cu un an bisextil, cu 52 de săptămâni şi cu 4 anotimpuri (fără a intra în detaliile împărţirii timpului în ore, împărţire foarte sofisticată) >>> că le foloseşte de dinaintea plecării romanilor şi că… probabil că nu a fost niciodată interesat de denumirile date de administraţie, lunilor anului + fiindcă avea deja echivalentul lor, în timp ce a preluat din zbor terminologia săptămânii pe care nu o cunoştea şi deci, pe care nu ştia cum să o denumească mai bine.

Recuperarea tardivă a Calendarului Iulian de către biserică - pe o cale evident slavonă - nu este o restituire ci doar o întoarcere spre un stadiu peste care protoromânii trecuseră deja cu multă inventivitate şi poezie.

Cu alte cuvinte, afirm că în secolul al treilea, în timpul ocupaţiei romane, daco-romanii nu dădeau lunilor numele romane oficiale ci acelea pe care tocmai le-am parcurs. De ce? Fiindcă erau un bun comun!

În constatarea vechimii calendarului românesc avem şi un precedent: bagajul lexical al cultului creştin >>> cuvintele cultului sunt de origine latină, deci preluate înainte sau imediat după plecarea administraţiei din Provincii – în timp ce cuvintele ritului >>> venite odată cu instituţionalizarea bisericii ortodoxe pe cale slavă, sunt, în majoritatea lor, slave sau neogreceşti, restituite în slavonă.

Recunoaştem cu toţii în cuvintele: ajun/Ajun, altar, biserică, botez, Craciun, creştin, cruce, Dumnezeu, înger, lumânare, mormânt, Paşti şi rugăciune - cuvinte de bază ale cultului creştin. Toţi aceşti termeni sunt proveniţi din limba latină: ajun/Ajun <<< aiunus (prin disimilare) sau aiunare (cu sensul de a posti care e din slavul postu), altar <<< altarium, biserică <<< basilica (in loc de eclesia, doar la noi), botez <<< baptizare, Craciun <<< creationem (cu sens de copil şi nu din creatio/creationis cu sens de naştere), creştin <<< christianus, cruce <<< crux/crucis, Dumnezeu <<< dom(i)ne deus, înger <<< angelus, lumânare <<< luminaria, mormânt <<< monumentum, Paşti <<< Paschae, rugăciune <<< rogatio/rogationis.

În acelaşi timp – aşa cum am mai spus – toate celelalte cuvinte legate de practica creştină sunt provenite pe filiera neogrecească sau slavă sau din amândouă. Este de reţinut că ele aparţin unor practici târzii faţă de intrarea creştinismului la noi, ţinând seama că influenta latină creştină a avut efect – cel mai târziu – până la jumătatea secolului al IV-lea, primul Conciliu Ecumenic având loc chiar spre sfârşitul acestei perioade de influenta. Odată cu venirea hunilor după jumătatea secolului al IV-lea… vine şi sfârşitul lumii. Romanii-latini sunt la celălalt capăt al pământului; mai aproape, dar necrezut de departe încă, sunt doar romanii-greci de la Constantinopolis.

Tulburătoare mi se pare prezenţa regionalismelor arhaice piscup, ca sinonim derivat al termenului "episcop" şi piscupie, pentru a desemna 'episcopia'. Faptul că există şi termenul remeţie, care pare a proveni din latinul eremita însemnând solitar, singuratic <<< eremos = deşert si că el înseamnă schit, adaugă un grad de mister prezenţei lor în Limbă. Fonetismul lor tinde să arate că sunt cuvinte apărute în primele etape de formare ale Limbii Române. Totusi nu se poate nega posibilitatea apariţiei lor mai târziu sau posibilitatea venirii lor ulterioare din spatiul sud-dunărean - posibilitate spre care inclin.

Celor care vor spune că tot bagajul acesta putea veni odată cu ‘reîntorşii’ de la sud de Dunăre sau pe calea misionarilor catolici, care au ajuns la noi încă înaintea dominantei ortodoxe greco-slave (fapt mai puţin cunoscut: primii voevozi romani ai Tarii Romaneşti au fost aproape sigur catolici), am să le răspund că este posibil pentru unele cuvinte - asa cum este acela de crez (<<< credere), piscup, piscupie, remeţie, pe care tocmai de aceea nu le-am introdus în argumentaţie. Crez, în opinia mea, face parte din elementul latin local vechi, dar nu am destule elemente de sprijin pentru a putea susţine această părere.

Există însă un cuvânt clar, doveditor al creştinismului local: biserica. În ceea ce o priveşte, ar fi posibil să fie de la sud de Dunăre, doar dacă am întâlni undeva în limba noastră un derivat de la eclesia/ecclesia (Étimologie […] eglise […] iglise […] eclise romaine […] eglise gallicane […] Din latina vulgară. eclěsia (vezi TLL s.v., 32, 63 sqq), din latina creştina. ecclēsia (împrumutat din grecescul ἐκκλησια «adunare de cetăţeni» folosit în Noul Testament cu sensul de «adunare a creştinilor», v. Liddell-Scott II, 2 – din Dicţionarul Etimologic al Limbii Francez - t.aut.) Şi dacă o influenţă grecească – ἐκκλησια – trebuia să ajungă repede undeva, mai repede decât una latină – e limpede că aici era locul, aşa cum s-a şi întâmplat mai târziu cu aspectele ritului.

Dar ‘biserica’ noastră – adică atât instituţia în sine cât şi clădirile de cult – poartă numele latin transformat al bazilicii (basilica), pe care doar de aici l-a putut prelua. La celelalte limbi latine, tardiv, clădiri de mari dimensiuni în care se celebrau riturile creştine, au căpătat numele de bazilici – termen luat direct din latina religioasă.

‘Biserica’ e doar una – Cuvântul născut la nord de Dunăre!

*

Si fiindcă tot am vorbit de cuvintele vechi ale creştinismului românesc, să vedem care este consecinţa logică a constatării existentei lor.

Este evident că vechimea noţiunilor creştine – supravieţuitoare ale unei epoci de disoluţie a civilizaţiei daco-romane – arată şi o foarte intensă folosire a lor, dar şi o importanţă deosebită în limbajul cotidian >>> sugerând şi o anormală pondere a creştinilor în cadrul populaţiei daco-romane. O asemenea pondere nu se poate explica doar printr-o evanghelizare miraculoasă (nici n-a fost) şi nici printr-o afinitate specială a populaţie daco-romane pentru o credinţă nouă şi străină lor, ca structură.

Şi dacă la cele de mai sus, adăugăm, că destul de întinsul spaţiu Carpato-Dunăreano-Pontic este singurul spaţiu în care creştinismul nu a intrat în urma unei ‘creştinări de suveran’ sau a unei 'creştinări de mase' şi că vestigiile găsite sunt premergătoare creştinizării migratorilor care au venit, atunci încep să se cristalizeze anumite posibilităţi.

S-a vorbit de creştinarea ariană făcută de către Wulfilla printre goţii pontici şi s-a acreditat ideea că protoromânii au devenit adepţi ai arianismului. Fără doar şi poate că aşa trebuie să se fi întâmplat, cuvântul existent în limba noastră: crez – element esenţial de chintesenţa al Conciliului care l-a exclus pe Arius prin anatemă – nefiind suficient ca argument, atât timp cat este posibil să fi fost adus de la Sud de Dunare ori introdus în limba română de misionarii catolici de care am mai pomenit – vorbitori de limba latină – dar veniţi aici după creştinarea ungurilor.

Totuşi, credinţa mea – nesusţinută de argumente solide – este că, la protoromâni, suntem în faţa unui creştinism primitiv, fără doctrină şi fără dogme. Această impresie îmi este sugerată de extraordinarul sincretism cu vechile credinţe şi tradiţii, a caror supravieţuire printre riturile creştine, atestată până în zilele noastre, este deosebit de singulară şi ar fi greu explicabilă - în asemenea grad - în conditiile unei dogmatizări timpurii. Dogmatizările, intrând în conflict cu tradiţiile locale, au dat naştere la erezii, dar românul nu a avut parte de ele.

De asemenea, nu putem să nu adugăm faptul că numele sfinţilor (Sântandrei, Sânnicoară, Sângeorz, Sântoader, Sânchietru, Sânmedru etc), fiind absorbite în forma arhaică latină, demonstrează că primii creştini daco-romani nu erau chiar 'într-atât de arieni'.

Din punctul de vedere al faptelor însă, aceste aspecte - foarte importante - aici, capătă valoare de amănunt.

Imigrarea creştinilor în Dcaia, s-a produs pe un fond de instabilitate şi de semi-legalitate, favorabile expansiunii sau măcar tolerării lor de către autorităţi. Faţă cu teribila prigoană împotriva adepţilor, creştinii au ales probabil, ca refugiu, Dacia, aşa cum în timpul persecuţiilor religioase din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea din ţările catolice occidentale, protestanţii au ales America. Departe de centru, supusă unor presiuni interne şi externe continue şi destabilizatoare, puterea executivă şi legislativă a Provinciei avea alte probleme de rezolvat, decât să stea, să umble după creştini. Împroprietăriţi în virtutea unei opţiuni de veteran, aceştia erau nu numai necesari, ci – de multe ori – indispensabili. De multe ori, un veteran care îşi apără pământul, odată cu familia, îndeplinindu-şi datoria, dincolo de obligaţia de corvoadă la drumuri şi întărituri, este mai eficient şi mai dedicat, decât un legionar care s-a săturat să fie încartieruit în sălbăticie.

După părăsirea Daciei de către administraţie, în timpul masacrelor diocleţiane, cine s-ar fi dus spre Imperiu? Şi – mai mult – câţi nu or fi luat calea acestei Provincii, împotriva curentului, spre fosta Dacie, care, chiar dacă nu mai era Roma, era măcar un mădular tăiat al Romei?

Ei, protoromânii protocreştini, sunt cei care au dat naştere unui fenomen unic în Europa: paradoxul sedentarului migrator…. Fiindcă aici s-au petrecut de multe ori lucruri ca nicăieri în altă parte. Aici şi doar aici.

Iată primul termen al contradicţiei care creează paradoxul: au rămas mai ales aceia care nu puteau să plece – şi de ar fi vrut – nu fiindcă îi ţinea cineva, ci fiindcă erau legaţi cu o prea trainică legătură, de pământul pe care îl aveau sau pe care îl căpătaseră.

Desigur că – de la Cain şi Abel – astfel de oameni, legaţi de pământ, trebuie să fi existat, mai peste tot prin lume, în toate societăţile stabile. În timp ce stăpânii turmelor au avut întotdeauna libertatea interioara de a schimba transhumanţele, în peregrinări pastorale de căutare a unor locuri neştiute, sătenii, oamenii locului, aşezaţii – legitimându-se întotdeauna cu pământul pe care îl au, aşa cum roadele culturilor i-au definit în ceea ce sunt – nu au putut să-şi care câmpul cu ei.

Au rămas aşadar proprietarii de teren; au rămas însă şi păstorii..

Din aceste rămâneri s-a născut şi mai apoi a dăinuit ţăranul.

Dar cine a plecat de fapt? Au plecat aceia care aveau nevoie mai întâi şi înainte de toate de stabilitate, de lege, de stat şi care încă nu erau creştini. Creştinii au rămas însă toţi, fiindcă în Imperiu era încă moarte sigură – şi dincolo de moarte – era mai ales, imposibilitatea exercitării cultului lor.

Cei care au plecat sunt şi astăzi – tot români – prin diverse locuri ale Balcanilor şi Dalmaţiei: aromâni/macedoromâni, istroromâni şi meglenoromâni (meglenoromanii sunt poate plecaţi mai târziu, poate plecaţi în alte condiţii, poate mutaţi de bizantini - nimeni nu stie), vorbitori ai singurelor dialecte ale Limbii noastre care, aici – pe teritoriul fostelor Dacii şi mult dincolo de acestea - a păstrat o unitate fără de falie: dacoromâna.

Or avea aromânii, istroromânii şi meglenoromânii ţărani? Nu, nu au. Desigur ca au lucrători ai câmpului, dar nu au ţărani:

- aromân/macedoromân >>> huriănith, huriăniţ

- istroromâni >>> tejac, tejaţi

- melenoromâni >>> cătungari. (locuitori ai cătunelor - cuvânt de origine autohtonă care a stârnit o mulţime de controverse, fiind - in pofida oricărei logici elementare - atribuit tuturor naţiilor est-europeene, mai puţin românilor, ajungându-se de la slavi si unguri, la greci, turci şi albanezi, ba chiar... până la iranieni, de parcă o origine locală, traco-iliro-balcanică, ar fi o ruşine sau o depreciere a valorii etimonului in cauză! Sigur că pe aceste meleaguri au fiinţat iazigi, sciţi şi sarmaţi - toate populatii indo-iraniene, dar oare este suficient, ca explicaţie, când la ei, *katun îmseamnă... clădire subpământeană? )

Şi care e marea deosebire? – că tot la lucratul pământului sunt, tot la coarnele plugului şi tot la ţară.

La ţară? Da. Iată cheia! – fiindcă ţăran <<< ţară <<< latinescul terra, care înseamnă pământ. Adică ţăranul este 'omul pământului său' şi nu - asa in general - al câmpului = câmpean, campesino, campagnard etc.

Dar este ţăranul, propietar?

Este, dacă ne luăm după echivalenţele sale din restul limbilor romanice: francezul terrien >>> proprietar al pământurilor, spaniolul terrateniente >>> care deţine/poseda pământ, portughezul terratente >>> idem spaniola şi italianul (proprietario) terriero, al cărui sens este clar, fiind un termen compus, mai mult decât elocvent şi explicativ.

Şi care sunt proprietăţile ţăranului? Are ţara <<< terra = şi pământ <<< pavimentum = arie pietruita din pământ bătut. Aria (loc unde se treiera – Var. (înv.) are. Aromân arye, meglenoromân aryie, aryiă cf. alb. arë, italianul aja, provensalul, portughezul aira, francezului aire, catalanului, spaniolului. era) <<< latinescul ārea = 1. loc unde se treiera; 2. loc pentru a se clădi, teren; 3. curte/curte de păsări (1. Spaţiu împrejmuit pe lângă casă. – 2. Împrejmuire, ţarc. – 3. Conac, casă boierească – aromân curte) <<< latinescul. *cŭrtem, var. populară de la cǒhortem; cf. alb. curt.

Nu pot, să trec mai departe, fără a mă opri la doua similitudini care mi se par uluitoare: latinescul curtem = albanezul/autohtonul curt şi la latinescul area = albanezul/autohtonul are... atat de asemanator cu arhaicul dacoromân are! Ciudată potriveală!!

Semnifivaţia cuvântului ţăran - definind o categorie/clasă socială - este determinată de calitatea recunoscută de proprietar al terenului pe care îl stăpâneşte şi nu doar de exploatarea implicită a acestuia!!

Acest semnatism, estins la o intragă clasă socială, este produsul unic al acestui leagăn de la nord de Dunăre. Au trebuit să treacă o mie si trei sute de ani, ca Mihai Vodă Viteazul să distrugă această calitate... distrugându-şi odată cu ea şi Oastea Ţării!

Dar cum a ajuns o întreagă categorie socială, să fie constituită din proprietari, recunoscuţi ca atare?

Asta ar însemna să ne fi rămas dovezi lingvistice care să arate perenitatea unei clase – nu numai prin cuvinte creştine primitive de origine latină – ci şi din elemente care să sugereze că ei, ţăranii, nu au uitat că erau stăpâni de pământ, încă de dinainte de plecarea administraţiei imperiale. Avem oare aceste dovezi care să ne facă portretul unor oameni liberi pe pământul lor? Eu cred ca da şi - în completare - toate apelaţiunile legate de pământ (cu excepţia controversatelor ţarini = 'terenuri' pocite de slavi) sunt încă şi azi de origine latină.

Cuvintele mele nu se vor patriotard-socialistoid-populiste şi nici melodramatice – ele reprezintă doar consecinţa unei constatări: cuvântul veteran a supravieţuit secolelor, pentru a ajunge în limba noastră de azi, limba cea de toate zilele (este adevărat că influenta UE, ar putea să-l facă să piară mai sigur decât au facut-o influenţa barbară şi trecerea timpului, fiindcă în UE nu mai spunem bătrân, ci “persoana de o anumită vârstă”!).

Şi dacă l-am adus in vorbă, hai să vedem ce e cu veteranul ăsta!…

- Bătrân, -ă, bătrâni, -e, adj., s.m. şi f. […]. – latinescul betranus (=veteranus). Sursa: DEX '98

- Bătrân, -ă, adj. – 1. Înaintat în vârstă. – […] – 5. (Înv.) Proprietate, teren moştenit de la un strămoş comun. […] (meglenoroamâna-aromâna bitărnu, bitǫra, istroromâna betăr) <<< Latinescul vĕtĕrānus […]; (cf., cu acelaşi sens ca în rom., vegl. vetrun, friul. vedran, v. triest. vedrano, v. ven. vetrano. În plus, acest sens este propriu latinei şi anterior folosirii militare. Forma sincopată vetranus este atestată în latina) Sursa: DER |

După cum aţi văzut – citind definiţiile de mai sus – avem doua informaţii interesante:

- că latinii au folosit termenul de veteran şi înainte de a deveni o apelaţiune obişnuită a ‘lăsaţilor la vatra’ – fiind o apelaţiune dată persoanelor în vârstă. Veteranus este derivat din veter (împreună cu o serie de alte cuvinte, având o semnificaţie semantica înrudită). Veter are – la rândul său – o semnificaţie aproape sinonimica cu vetus >>> aceea de vechi, bătrân, antic – conform modernului vetust – conform tuturor celorlalte cuvinte latine derivate din vetus. De aici - la prima vedere - am fi putut deduce că semantismul etimonului veteranus, coroborat cu folosirea sa curenta, nu reprezintă nici un fel de dovadă în sprijinul demonstraţiei propuse. Dar în dialectul dacoromân şi doar în acest dialect, mai există un sens, absolut spectaculos - exact ceea ce căutam!

- că în dacoromână – până în vremurile istorice moderne – au dăinuit (printre altele) două sensuri derivate din latinescul vetranus: unul care pare a respecta semantismul original al rădăcinii veter, acela de om în vârstă (fapt lipsit de spectaculozitate) şi al doilea, cu un sens derivat din condiţia de ‘veteran militar’ şi anume acela de bătrân = “proprietate, teren moştenit de la un strămoş comun” – sens care atestă trăsătura de baza a veteranului dacic >>> lotul primit de el (în urma opţiunii) de la stat – în calitate de veteran militar – este - mai ales şi înainte de toate - o dovadă a calităţii sale sociale >>> şi nu în ultimul rând, rezultă şi faptul că bătrânul este un teren de familie inalienabil, fiindcă se transmite din generaţie în generaţie, fiind moştenirea de la strămoşul comun. Este indubitabil că – ţinând seama de realitatea epocii, când debutul stagiului militar era la şaisprezece ani – că vârsta de cam treizeci şi şase, treizeci şi opt de ani, era o vârstă de om trecut de prima tinereţe. Dacă adăugăm şi anii până când copii rezultând dintr-o uniune, vorbeau de tatăl lor, vedem că veteranul militar, era departe de a fi tânăr >>> era bătrân.

Consecinţa directă a calităţii de veteran este aceea, că posesorul, mai ales în acest colt de lume, este un om al pământului sau, un proprietar de pământ, conştient de valoare calităţii sale: un terian.

Terrianul este şi a fost dintotdeauna ţăran – semantic vorbind, chiar dacă etimologia a făcut un mic ocol.

Mulţi istorici se vor ridica şi vor spune că numărul veteranilor în Dacii nu trebuie să fi fost spectaculos de mare, dimpotrivă, era un număr chiar redus, raportat la numărul celorlalţi coloni.

Fără doar şi poate, dacă ar fi să privim în oricare altă provincie – acolo unde evenimentele s-au desfăşurat după tipic – i-aş crede. Aşa, le răspund: este posibil ca în Dacii să nu fi fost ca în alte parţi, mai ales din cauza unei afluente anormal de mari de veterani de origine creştină care optează pentru aceasta provincie, nu prea căutată. Este sigur - în consecinţă - că tocmai veteranii şi/sau descendenţii lor nu au plecat.

Şi adaug: dacă veteranii erau reduşi ca pondere printre colonişti, cum se face că termenul de bătrân există azi în limbă cu două semnificaţii care merg mână în mână? Au fost două posibilităţi: 1. termenul era uzual >>> şi putea fi uzual doar dacă loturile veterane erau numeroase; 2. Numărul veteranilor a fost redus, dar atunci termenul şi-ar fi pierdut întrebuinţarea şi ar fi dispărut din limbă.

Deduc deci, că au fost mulţi veterani pe pământurile Daciei, în ciuda practicii şi probabilităţilor ordinare.

Şi dacă tot veni vorba de bătrânii care au un bătrân, să vedem ce e cu un al doilea termen foarte vechi: moşii care au moşii... mai ales că noi spunem strămoş/strămoaşă şi nu străbătrân/ă; aşa cum spunem 'moş bătrân', fără a comite un pleonasm, dacă termenii nu au aceeaşi semantică.

- Moş, moşi, s.m. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaş, moşneag; 2. (Înv. şi reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaş, strămoş. ♦ (Reg.) Unchi. 2x – soţul femeii desemnată ca ‘moaşa’ de către părinţii unui nou născut. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Fiinţe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradiţiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe şi pomeni pentru morţi. […]. – Din moaşă (derivat regresiv).Sursa: DEX '98 | - văzând etimologia cuvântului, am rămas uşor surprins: cum adică din moaşa?? Şi ca să mă lămuresc, m-am dus să caut la moaşă. Iată ce am găsit:

- Moaşă, moaşe, s.f. 1. Femeie (cu pregătire specială) care asistă şi îngrijeşte femeile la naştere. 1x femeie numită onorific de părinţii unui nou născut ca să taie ombilicul acestuia; moaşa comandă unei fecioare frământarea şi coacerea turtei de ursitori, pe care mai apoi o aduce ca ofrandă acestora; calitatea de persoană onorată este transmisă soţului şi uneori copiilor moaşei. 2. (Pop.) Bunică; prin extensie: femeie bătrână. – Cf. alb. moshë „vârstă“. Sursa: DEX '98 | - în timp ce rămân cu mirarea care creşte, merg să văd ce e cu moşia:

- Moşie, moşii, s.f. 1. Mare proprietate (funciară) dobândită de cineva (prin cumpărare, donaţie etc.); proprietate (mare) de pământ cultivabil. ♦ (Înv. şi pop.) Avere moştenită; p. gener. orice bun moştenit.. 2. (Înv.) Pământ strămoşesc; patrie (!!) – Moş + suf. -ie. Sursa: DEX '98

Am văzut cele trei definiţii şi am ajuns – de la definiţie la definiţie – din ce în ce mai surprins; ba chiar am un sentiment de inconfort!

Textul subliniat cu roşu este completarea făcuta de mine pentru o accepţiune omisa în dicţionare la definirea cuvintelor moaşă şi moş, accepţiune caracteristica unor zone ale Olteniei şi cu valori sincretice foarte importante >>> legate de simbolismul aducerii pe lume a copilului, moşitului şi lăuziei (ca în toate celelalte definiţii am eliminat acele referinţe care nu erau relevante – ex: moşul este capsa în relief care intră în capsa numita babă).

Primul element care mă şochează este să găsesc la o serie de cuvinte “conform albanezului”, ca explicaţie etimologica. Nu că am fi mai mari, nu că am fi în locuri diferite din Balcani, nu că de o mie cinci sute de ani suntem separaţi de sute de kilometri de populaţii slave şi foarte slave, dar mă întreb cum fac cuvintele albaneze ca să intre în dilectul dacoromân. Nu râdeţi! Dar chiar că e ciudat…

(Poate că de fiecare dată când limba lor produce un termen de succes, un albanez îl ia pe măgar şi fuge până la Dunăre ca să-l arunce peste apă, românilor, strigând: duceţi fuga cuvântul ‘moaşă’ în Moldova, ca să-l regreseze dânşii degrabă, că altfel le rămân nepoţii fără de moşi!)

Nu contest că – datorită invaziei otomane şi luptei impotriva islamizării – din secolul al XV-lea, mai multe mii de albanezi s-au refugiat la noi, Vasile Lupul fiind dovada unuia care chiar a reuşit. Nu contest că – datorită perioadei fanariote – s-au stabilit la noi alţi albanezi: dinastia Ghiculeştilor este o altă dovadă. Dar dacă alţii, mai mulţi, mai răi şi cu adevărată putere nu au putut să ne contamineze durabil limba, într-un mod cu adevărat sesizabil, cum au putut-o face o mână de albanezii răspândiţi pe toate coclaurile?? Şi să admitem că au izbândit în Ţările Române, dar dincolo de munţi, în Transilvania, cum de au avut un spor pe care nici maghiarii, nici secui si nici saşii sau şvabii nu l-au avut? Acolo cum de au patruns 'albanezismele'??

Aaaa, vorbim de un fond de cuvinte ancestral şi comun? – ok! – atunci e de înţeles: în spaţiul traco-geto-dacic au circulat o serie de cuvinte ale unei limbi care s-a pierdut şi ale cărei rămăşite par a supravieţui majoritar în albaneză. Să nu uităm însă, că limba aceea a fost şi la noi, nu numai la ei (cel puţin până a fi înlocuită de alta de tip kentum) >>> deci este mai probabil ca majoritatea cuvintelor vechi, aşa zis ‘albaneze’ – cuvinte foarte uzuale şi de toate zilele – să fie din substratul ancestral (fiindcă un cuvânt uzual nu se schimbă decât în prezenta unei influenţe puternice şi continue, având aceeaşi logică semantică – vezi la bestiarul daco-romanilor). Atunci de ce să nu le dăm cuvintelor limbii noastre, care par a fi de origine albaneză, aceasta calitate de apartenente ale unui fond comun ancestral? De ce sunt mai interesante cuvintele, dacă sunt albaneze decât dacă sunt ancestrale? – admiţând că ne este încă frică de inflaţia creată în jurul denumirii de “geto-dace”… denumire care s-ar putea să nu fie... tocmai corectă.

Bunăoară, cum să nu îmi pun întrebări faţă de prezenta etimologie, când:

- moshë – înseamnă vârstă în timp ce principala semnificaţie semantică a cuvântului moaşă este: Femeie (cu pregătire specială) care asistă şi îngrijeşte femeile la naştere. Argumentul că doar femeile învârsta erau moaşe este forţat, deşi este sigur că şi moaşele îmbătrâneau; de asemenea, dacă privim aspectul arătat de mine: femeie numită onorific de părinţii unui nou născut ca sa taie ombilicul acestuia; Moaşa comandă unei fecioare frământarea şi coacerea turtei de ursitori, pe care mai apoi o aduce ca ofrandă acestora; calitatea de persoană onorată este transmisă soţului şi uneori copiilor moaşei >>> constatăm că moaşa poate fi orice femeie – femeie, nu fecioară – şi mai aflăm dintre sinonimele limbii, că moaşa se identifică în unele locuri cu naşa/naş <<< nonnus (= persoana cu calitatea de a creste un copil care i-a fost încredinţat). Dar, toate aspectele legate de ritualurile nativităţii sunt în mod clar precreştine – parcă în antiteză cu ritualurile naşei care sunt creştine (= persoana care adoptă simbolic un copil, spre îndrumare/creştere spirituală în credinţa creştină). Relevant este că în regiunile în care moaşa are atributele subliniate de mine cu roşu, în ziua botezului, moaşa duce copilul până la intrarea în biserică, unde îl dă naşei, care preia, din acel moment, ceremonia.

Aspectele ritualice legate de naştere şi care sunt atribute ale moaşei şi doar ale moaşei – coroborate cu denumirea generică dată femeilor care aduc copii pe lume – arată cu prisosinţa că semnificaţia principală a cuvântului nu este aceea legata de vârstă.

Întrebarea care se pune din nou, este de ce acest ansamblu semantic atât de complex, ar fi trebuit să fi fost luat, în vechime, de la albanezi – când posibilitatea, ca el să fie local, este mult mai mare?

- moş – are în comun cu moaşa doar două elemente, oarecum superficiale, faţă de semnificaţiile profunde ale cuvântului şi care sunt complementare termenului de moaşă şi nu derivate din acesta: ca este în vârstă – pentru cazul în care moaşa e privită ca o femeie învârsta; ca este soţul moaşei care execută ritualurile nativităţii. Moşul are însa o calitate proprie extrem de importantă: este deţinătorul moşiei cu sensul: proprietate (funciară) - (fapt care nu poate fi derivat dintr-un sens feminin al cuvântului, atât timp cât la noi nu se cunosc, in perioadele istorice, societăti matriarhale); proprietatea a fost intotdeauna a barbatului; Pământul strămoşesc = patria! – sens care ne duce imediat cu gândul la bătrân – cu care are intr-adevăr în comun în afară de vârstă, mai ales proprietatea asupra unui teren propriu unei familii/clan >>> patria (= a tatălui <<< pater). Asta ne face să tragem imediat două concluzii:

- prima este ca moşul are calităţi sociale similare cu acelea ale veteranului – fiind echivalentul social al acestuia (poate la localnicii geto-daci, dacă trebuie să luăm în calcul faptul că etimonul poate fi unul de fond lingvistic ancestral); poate că moşul este echivalentul extraprovincial al împropietaritului: propietarul local de drept ancestral.

- a doua, că fiind proprietarul pământului strămoşesc = patriei – moşul este echivalentul lui pater familias – adică stăpânul casei… moaşa fiind femininul său şi în gen şi în sex, (deci că moş nu este o regresie de la moaşă, ci că moaşa este o feminizare a cuvântului moş: ca naş/naşă, codoş/codoaşă, dobitoc/dobitoacă, botos/botoasă etc.) >>> şi dacă moş nu vine din moaşă, ci invers, atunci aceasta calitate de soţie a capului familiei care îndeplineşte în cadrul familiei rolurile de preot/presbiterium (la Tertulian şi cu semnificaţia de om cu vârsta înaintată) – este reflectată în faptul că moaşa îndeplineşte ritualurile legate de misterele feminine… şi care oare dintre aceste mistere este mai mare decât acela al naşterii?!

Nu omit nici faptul că există un set de sărbători mitice tradiţionale – sărbători foarte importante care ne vin probabil prin sincretism de dinainte de protoromâni, azi fiind construite în forme cu caracter religios, dar rămânând cât se poate de precreştine în substrat >>> moşii de peste an: Moşii de Iarna, Moşii de Florii, Moşii de Joimari (de exemplu, în Joia Mare, se ard în zori boji…ca sa fie potolita Joimarica), Moşii de Paşti, Moşii de Sangeorz, Moşii de Ispas, Moşii de Rusalii, Moşii de Sânziene (Drăgaica), Moşii de Santilie, Moşii de Struguri, Moşii de Sanmedru, Moşii de Corastra, Moşii de Craciun etc. Puzderia asta de moşi (mai sunt şi alţi Moşi) care au îmbrăcat haine creştine, dar care sunt articulaţi pe vechi celebrări legate de aspecte ale lunii în fazele calendarului lunar, de solstiţii şi de echinocţii, adică de anotimpuri care sunt legate de morţi şi, prin ei, de strămoşi şi de cultul pomenirii acestora – sunt sărbători care prin lunaritatea lor indică un strat mai vechi chiar decât cel daco-roman. Pe acest drum, ne reîntoarcem la subiectul privind proprietatea pământului, din cauza faptului că moşul este cap de familie sau de clan – în virtutea terenului pe care îl poate lăsa moştenire* – fapt care îl îndrituieşte la a conduce ritualurile din comunitatea care îi aparţine.

(*Interesat să văd că am dreptate, am fugit în dictionare, ca să fiu sigur că ‘moştenire’ vine de la ‘moş’, fiindcă etimologia poate rezerva rezolvări… surprinzătoare:
- MOŞTENÍRE, moşteniri, s.f. […] – V. moşteni. Sursa: DEX '98 | MOŞTENÍR//E ~i f. […]v. a moşteni.
Ok! – îmi zic, hai la verb!
- MOŞTENÍ, moştenesc, vb. IV. Tranz. […] – Din moştean. Sursa: DEX '98 | A MOŞTEN//Í ~ésc tranz. 1) …] Din moştean Sursa: NODEX
Zambeam, spunându-mi: dă-i bătaie, eşti pe drumul cel bun!
- MOŞTEÁN, moşteni, s.m. (Înv. şi reg.) Moşnean (1). – Cf. m o ş n e a n. Sursa: DEX '98 | MOŞT//EÁN ~éni m. înv. reg. v. MOŞNEAN. /cf. moş, moşteni, alb. moşatar
Sursa: NODEX |
Ajuns aici, eram bucuros, de a fi găsit “cf. moş” şi cum mi s-a recomandat să mă duc s-a văd ‘moşneanul’, acolo mă şi duc:
- MOŞNEÁN, moşneni, s.m. 1. (În evul mediu, în Ţara Românească), Ţăran liber, posesor în devălmăşie al unei proprietăţi de pământ moştenite de la un străbun comun; moştean, răzeş. 2. (Înv.) Moştenitor, succesor. 3. (Înv. şi reg.) Băştinaş. – Cf. m o ş t e a n. Sursa: DEX '98 | MOŞN//EÁN ~éni m. (în Moldova medievală) Ţăran liber, considerat coproprietar de pământ (transmis prin moştenire), pe care îl lucra independent; răzeş. /cf. moştean
Sursa: NODEX |
Bun, îşi aruncă provenineţa de la unii la alţii ca de la Ana la Caiafa, nefiind siguri unde era folosit cuvantul: in Moldova sau în Muntenia… Dar sunt fericit să descopăr că măcar într-un loc, cineva crede că ‘moş’ se afla la origine!
De fapt, sensul termenului ne interesează iar el indică, foarte clar, tocmai legătura pe care voiam sa o găsesc: ”posesor în devălmăşie al unei proprietăţi de pământ moştenite de la un străbun comun”/”considerat coproprietar de pământ (transmis prin moştenire), pe care îl lucra independent” – adică exact ce reiese din semantismul de bază al cuvantului ‘moş’ – faptul că este propietarul unui teren inalienabil, pe care îl poate transmite urmaşilor lui.
Aşa, ca să rămân cu inima împăcată, dau şi câteva sinonime: mosnean adj., s. v. moştenitor, urmaş, băştinaş, neaoş, pământean.
Ce comentarii aş mai putea face: 'urmaşul' moşului este ‘moştenitor’, ‘băştinas/neaoş’ şi ‘pământean’! Ne mai trebuie oare ceva ca să subliniem calităţile aceluia care este aici de dinainte de romani?)

(Legendă: Familia Sfântă, simţind că-i vine sorocul Fecioarei să nască, trage la casa unui Moş, pe nume Crăciun. Soţia moşului, îi primeşte şi o ajută pe Fecioară să nască, moşind pruncul Iisus. Moşul Crăciun află, se supără şi îi taie mâinile soţei sale, pentru vina de a fi adus pe lume copilul Iisus. Fecioara îi lipeşte moaşei mainile tăiate la loc. Inmărmurit de minunea făcută Moşul Crăciun face un foc mare la care işi cheamă toţi oamenii şi încinge în jurul focului o horă, dăruindu-i pe cei adunaţi acolo cu daruri: lapte, branză, caş şi carne...

Nu voi specula, dar voi sublinia următoarele elemente: un cap puternic de familie, având oamenii lui, are drept de viaţa şi de moarte asupra alor lui, face focuri rituale celebrative şi dăruieşte daruri şi jertfe - adică împlineşte toate funcţiile tatălui-preot familial. Acest tată/preot de familie este căsătorit cu o femeie care, în virtutea faptului că îi este soţie, îndeplineşte actul moşirii. Faptul că actul este sacral şi rezervat, reiese atât din faptul că moaşa nu a pus pe altcineva să moşească pruncul, desi ştia ce riscă, cât si din cuantumul pedeapsei aplicate de singurul în drept să o facă: moşul.

Pentru mine, acest basm vadeşte istoria modalităţilor de creştinăre a populaţiei daco-romane deja autohtone, prin scenete cu caracter teatral, prin revelaţii, povestite de creştinii imigranţi.)

Veţi avea curiozitatea să ştiţi de ce m-am tot sucit ca ursul în jurul stupului, pentru a vă povesti despre bătrâni, despre moşi şi despre moaşe.

Am vrut doar să arăt dovezile de peste veacuri ale propietăţii: cine şi de unde avea pământul. Moaşele au apărut în vorbă doar din cauza lingviştilor şi albanezilor…. altfel nici nu aş fi pomenit de ele. Acum însa mă bucur, fiindcă mi-au mai adus nişte apă la moară.

Ori, odată ce au ajuns să fie proprietarii mândri şi încăpăţânaţi ai unor pământuri, după ce au optat pentru această limită a Imperiului, după ce au căutat-o, tocmai fiindcă erau creştini şi sperau să afle locul în care să se poată ruga, după ce l-au găsit, cum să mai plece aiurea?

Neputând pleca >>> au devenit ţărani…. Oamenii pamantului lor.

Doar că romanii nu şi-au retras administraţia fiindcă nu mai aveau ce lua din Dacii, ci fiindcă a le păstra era – nu prea costisitor – ci peste poate şi din punct de vedere politic şi din punct de vedere militar şi din punct de vedere administrativ. Nici ţăranilor nu le-a fost altfel!

Şi acum iată şi al doilea termen care dă naştere paradoxului sedentarului migrator: au plecat toţi aceia care nu voiau să-si părăsească pământul – oricât li s-a părut plecarea de grea – fiindcă, viata e mai presus de orice proprietate şi de orice statut social (şi daca n-ar fi fost aşa, nici sclavagism nu ar fi fost, că s-ar fi sinucis sclavii pe capete) – au plecat, dar au plecat rămânând.

Dar cum au plecat şi unde?

Păi un’ să plece? – cât mai aproape! La pădure, la munte….

Afirmaţia poate să pară simplistă. Ea este doar simplă. Dintotdeauna, pe lângă casa omului au existat vite. Dealurile împădurite ale ţinuturilor Carpato-Dunăreano-Pontice (mai mult de două treimi din suprafaţă erau acoperite pe atunci cu păduri) – acolo unde tot ţăranul era şi un pic vânător, au fost un refugiu secular. Fugeau oamenii cu vitele la pădure, cu sacii în care şi căruţe, cu copii în braţe şi după o vreme, reveneau să are, să sape şi să semene şi, dacă mai apucau, chiar secerau (istoria medievală timpurie a Moldovei şi Tarii Româneşti ne arată sumedenie de astfel de practici, care păreau a fi ancestrale. De câte ori nu au găsit năvălitorii în calea lor - fie ca au fost tătari, ori turcii, ori ungurii, ori leşii - locurile pustii de oameni, de grâne si de vite??). Dacă barbarii se aşezau, ţăranii se pierdeau în sihle cu anii, până la plecarea lor. Unii deveneau păstori, dar mai întotdeauna îşi păstrau nevoia de a ara şi de a semăna. Aşa s-au şi păstrat aceste noţiuni în limbă. Iar după trecerea hoardelor, când ţăranii au început o nouă agricultură, au şi intrat alte cuvinte în limbă, odată cu noţiunile mai noi care înlocuiau noţiunile vechi >>> plugul slav este cel mai elocvent exemplu: un plug cu brăzdar şi cormană - o sculă nouă, mai mare şi mai puternică decât plugul rudimentar al romanilor, cu tăios de lemn sau de fier. Cuvintele vechi n-au putut fi înlocuite însă.

Din respect pentru munca ţăranilor de atunci, pentru recoltele arse înainte de seceriş – doar Dumnezeu ştie câte – din respect pentru încăpăţânarea lor de a nu lăsa pustiu ceea ce aveau, dar părăsind totuşi ce le putea fi mai drag, voi înşira câteva dintre cuvintele rămase de la ei.

- a ara, arare <<< arare; sapă <<< sappa; a săpa, săpare <<< sappare; a semăna, semănare <<< seminare; a secera, secerare <<< sicilare; seceră <<< lat. pop. sicilis; grâu (grâne) <<< granum; mei <<< millium; orz <<< hordeum; secara <<< secale; mazăre <<< Cf. alb. modhullë; varză <<< vir(i)dia; pătrunjel <<< petroselinum; mărar <<< Cf. alb. mëraj; leuştean <<< et. Nec; ceapă <<< caepa; usturoi/ai <<< ustulare/allium; ridiche <<< radicula; păr <<< pirus; măr <<<malus; prun <<< prunus; nuc <<< nux; gutui <<< cotoneus; vin <<< vinum; vie <<< vitea/vitis; câmp <<< campus; prăjina, Bucată de lemn lungă şi subţire, de obicei folosită pentru a fixa sau a susţine ceva. […] 2(s.f. 1.. Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu circa 5-7 metri; veche unitate de măsură pentru suprafeţe, egală cu circa 180-210 metri pătraţi. ♦ (Concr.) Instrument cu care se făcea altădată măsurătoarea acestor lungimi şi suprafeţe). <<< Et. nec.

Din putinele cuvinte rămase, vedem că ţăranii cunoşteau: cultura cerealieră, grădinăritul unor legume şi condimente şi că aveau pomi fructiferi, dacă nu chiar livezi. Viticultura a avut întotdeauna o valoare aparte pe aceste locuri şi cred că indiferent unde a trăit un ţăran, acolo au fost măcar trei butuci de vie….

Aşadar, ţăranii, care mai întâi nu au părăsit Daciile din raţiuni de credinţa şi fiindcă erau proprietarii unor terenuri, au ajuns să facă migraţii periodice – spre locuri de adăpost, reîntorcându-se să-şi cultive pământul sau cultivând orice pământ ascuns pe care-l găseau în cale.

Este un fenomen foarte special în care sedentarul este, în fapt, nomad, nu în virtutea unor anotimpuri ci în virtutea calendarului probabil al unor năvăliri.

După distrugerea aşezărilor daco-romane şi romane, continua mişcare nu a permis construirea – timp de secole – a unor aşezări semnificative >>> aceasta este una dintre explicaţiile lipsei de urme şi a foarte puţinelor situri din acea perioadă, mai ales în zonele de câmpie.

Structurile sociale post migratorii, cu obşti săteşti de ţărani liberi, având păşuni şi păduri în comun şi loturi individuale între limite comunităţii, par a fi consecinţa logică a evenimentelor petrecute înainte.

Nobleţea şi mândria ţăranului român, egal cu boierul în calitatea proprietăţii - repet ceea ce am spus mai sus, dar sunt orori care se cer spuse mereu - a fost frântă de Mihai Vodă Viteazul, aşa cum nici un barbar nu reuşise să o facă vreodată.

Comuniştii au reuşit chiar mai mult: ţăranul român este azi o rasă extinctă.

Dumnezeu sa-l odihnască!

*

Protoromânul a fost însă şi comod… ca să nu spun leneş.

Aşadar, de ce să se încăpăţâneze să păstreze în limba lui cuvinte greu de înţeles de către alţii, aşa încât să fie obligat să folosească două – unul acasă şi unul în târg – dacă putea să folosească un singur cuvânt înţeles şi de aceia şi el însuşi. Asta arată că moşii şi strămoşii noştri erau mai pragmatici şi mai adaptabili decât anglo-saxonii sau francezii, în situaţii similar de confuze.

La anglosaxoni, după ce au venit normanzii, (alt neam germanic, dar dat cu franco-galo-latină peste fasoane), s-a întâmplat minunea să existe doar animalul la unii, pe când carnea animalului era la ceilalţi. Aşa bunăoară, saxonul nu cunoaşte decât pig-ii, sow-ele şi boar-ii – pe care se duce să-i porcărească pe pământurile seniorului, în timp ce seniorul – normand – mănâncă pork!... La fel şi cu bovinele: saxonul păştea cirezile de cow-e, de ox-i şi de bull-i – iar normandul manca beef!

Cum s-a întâmplat? Păi… fiecare îi spunea pe limba lui, că fiecare avea ce i se cuvenea >>> saxonii animalele de păscut şi de rânit, iar normanzii carnea lor, de înfulecat.

Aşa şi cu francezii care mănâncă şi ei ‘porc’, în timp ce în coteţ este ‘cochon’ – pe care unii etimologişti vor să-l facă să apară din diverse direcţii ale limbilor şi rădăcinilor disponibile, explicând etimologia sa prin nevoia unui cuvânt peiorativ – un echivalent al cuvântului englez swine. Francezii au însă în coteţe, un ‘cochon’ care derivă din numele lui Jean Cauchon (se pronunţă fonetic la fel), episcopul care a pus-o pe rug pe Jeanne D’Arc – figura care înflăcărează şi azi, dupa aproape şase sute de ani, dragostea şi imaginaţia poporului ei. Şi de ce nu? Ei au un precedent care s-a petrecut cu doar un secol mai devremeam tot pe atunci, cu personajul din ‘Le Roman de Renart’ (Reinhardt). Aşa a ajuns un vulpoi nemernic şi escroc să gonească din limba franco-galo-latină, volpil/goupil-ul, pentru a-l înlocui cu ‘renard’!

Aşa cum spuneam, protoromânii noştri, care – dintre toţi ‘urmaşii Romei’ – singuri au păstrat aproape intacte în pronunţie majoritatea numelor faunei curente (domestică ori sălbatică) când au găsit pe unii mai tari şi cu bani şi cu săbii care voiau ceva de la ei, ce au făcut dânşii oare?? Păi… au adoptat numele date de ăia, ca nu cumva să iasă cu ne-nţelegere la plată, ori cu taiere de cap.

Spuneam deci, că moşii noştri cei îndepărtaţi au avut întotdeauna vite (de la latinescul vita >>> viata) şi că ele aveau nume chiar prea latine: porc <<< porcus; scroafă <<< scrofa; vier <<< verres; purcel <<< porcellus; bou <<< bovus; vacă <<< vacca; viţel <<< vitellus; taur <<< taurus; capra <<< capra; ied <<< haedus (citit hedus/edus); ţap <<< albanezul cap/cjap (mă întreb: capra când a facut un haedus, a mers la cjap in Albania?); oaie <<< ovis; miel <<< agnellus; berbec <<< berbex.

(Intermezzo: Cum Dumnezeu, neamul ăsta de păstori geto-daci, a luat el aşa în grabă – chiar şi până hăt departe, dincolo de ţinuturile Provinciilor – numai nume latine (din limba cuceritorului, opresorului, nenorocitului, din limba luţ manca-l-ar câinii etc) tocmai pentru animalele mândriei lui…!?
Până şi miaua vrânceanului, acolo pe un picior de plai, pe-o gură de rai (dincolo de graniţele Imperiului) – până şi mioara Spaţiului Mioritic – până şi astea sunt latine!...
Măi să fie!!
Dar dacă şi albina <<< vine din alvina; miere <<< din mel şi stupul <<< din stypu… ce comentarii să mai facem!?
Că doar asta vindeau dacii: oi, lână (<<< lana), caş <<< caseus, miere, sare <<< salis şi vinuri … mai ales după ce a scos Burebista viile! Doar brânza şi urda, amândouă cu etimologie necunoscută şi deci posibil autohtone, ne mai consolează un pic!
Dar cum rămâne cu aurul (<<< aurum), şi argintul (<<< argentum), care - ca şi arama, fierul şi plumbul - par tot romane?)

Halal geto-dacică, vorba turcului!... afară doar dacă geto-dacii vorbeau cam tot aşa, ca... romanii! Că altfel cum de au învăţat ei, cu toţi, aşa de multe, în doar o suta de ani (cu numai 1/3 din teritoriul lor sub ocupaţie)! Au învăţat mai multe decât ăia care au stat secole şi secole cuminţi sub puterea Imperiului atotputernic… Uite, că ilyrii, care au fost cam şase, şapte secole latini şi azi sunt sârbi, şi croaţi, şi sloveni, şi albanezi, şi bosnieci, şi muntenegreni >>> habar nu au ce e aia latină!…

Dar să ne vedem mai departe de cele de prin curte, ca ne mai rămăseseră puţine: calul <<< caballus, iapa <<< equa (se citeşte ecva), mânzul <<< albanezul mës, armăsarul <<< admissarius (şi iar mă întreb: cum poate avea un popor şi cai, şi iepe şi armăsari, dar să nu ştie că atunci când erau mici se numeau mânji… noroc cu albanezii!)

Cam astea ar fi vitele… dar să nu uităm de pasările de pe lângă casă: gâsca <<< are etimologie necunoscuta (ceea ce arată cel mai adesea o etimologie autohtona şi dacă ne gândim cât de bine era cunoscuta gâsca şi aici şi la Roma, poate că există motiv ca ea să-şi fi păstrat un nume local), raţa <<< albanezul rosë, găina <<< gallina şi pui <<< pulleus >>> care prin analogie este şi etimonul numelui popular al penisului, aşa cum şi noi ii spunem… cuc sau cocoşel.

Nu, nu am uitat cocoşul!

Cu el este o poveste interesantă, chiar mai interesantă decât povestea cu moaşa: toată lumea are cocos, numai noi nu – asta după unii. Adică >>> cocóş (-şi), s.m. –Masculul găinii – aromân, meglenoromân cucot, cócut. Creaţie expresivă care se bazează pe strigătul cocoşului, cf. lat. coco „strigătul cocoşului“ la Petronius. […] Nu încape îndoială că în derivarea cuvântului a influenţat slavul kokošĭ „găină“. După mai mulţi autori, slavul este etimonul direct al romanului […] dar transformarea semantică ridică probleme (aromânul şi meglenoromânul provin din slavul kokotĭ „cocoş“). Conform bulgărescului kokoška „găină“, sârbului kokoš „găină“, kokot „cocoş“, polonezului kokosz „găină“, kokot „cocoş“ etc. Kokoš cu sensul de „masculul găinii“ apare totuşi în ruteana, slovacă, cehă, ca şi în maghiarul kakas, neogrecescul ϰοϰϰόσιον, albanezul kokoš. Cel puţin o parte din aceste cuvinte poate proveni din româna. Ideea unei origini expresive a cuvântului romanesc a fost avansată de Puşcariu, Dacor., VIII, 353, unde se atribuie origine româneasca cuvintelor maghiare, rutene, slovace şi cehe, ca şi săsescul Kokosch. (Sursa: DER)

Pai am văzut până acum câteva cuvinte de origine albaneza, printre cuvintele ce par a fi din bagajul foarte vechi al limbii: ţapul, raţa, mânzul, barza, viezurele etc (varza e în latină). Privind lista prezentată şi alternanţa unora dintre termeni cu alţi termeni foarte uzuali, este greu să credem că au plecat dacoromânii din Maramureş tocmai până la Tirana, ca să le găsească sau că influenţa albaneză a fost atât de puternică încât a devenit o modă care a cucerit toţi dacoromânii. Continuăm deci să credem, (numele de animale nefiind singurele exemple), ca între limba română şi limba albaneză, există un fond comun ancestral, care poate fi tot atât de predaco-roman, pe cât a fost de prealbanez.

De aceea eu înclin să cred că vestitorul zorilor este un ‘cocos geto-dac’, antelatin – poate mai vechi decât cocosul galic.

Ce este oare atât de extraordinar, că nişte unii, veniţi de undeva - de aiurea - dintr-un loc în care poate că nu existau galinacee, să fi văzut deodată un cocoş şi să îi fi luat numele de la aici, de la noi?? Nu e curios că ungurii, nemţii şi diverse neamuri de slavi, dau acelaşi nume ca noi şi albanezii, cocoşului >>> un nume diferit de etimonul latin (dar înrudit fonetic cu el - coco) pe care l-au găsit – ceilalţi, cu toţii – pe acolo, pe unde au ajuns? Şi dacă mai punem la socoteală că:

- 1. cuvântul este comun atât unei limbi aglutinante – maghiara, cât şi unor limbi flexionabile – restul; şi

- 2. că etimonul este comun în aceeaşi fonetica celor două limbi mai vechi – dacoromână şi albaneză, fiind comun, dar deformat la celelalte, mai târziu venite >>> putem spune că sunt mai multe probabilităţi ca toata lumea să le fi împrumutat de la fondul mai vechi.

Aşadar cocoşul este al nostru şi rămâne al nostru, cu sau fără punguţa cu doi bani!

Mă mai sâcâie ceva. Cei în pădurile cărora lupus >>> a devenit lupul, vulpes >>> a devenit vulpea, ursus >>> a devenit ursul, cervus >>> a devenit cervul/cerbul (un b care se mută uşor în v, ca în Barbara şi Varvara), iar ciuta cerbului (în sfârşit! – apare în dicţionare ca fiind de aici şi la originea tuturor cuvintelor înrudite, întâlnite în Balcani, deşi exista albanezul shutë) <<< origine autohtona, mixticis (cu sensul de amstecat) >>> a devenit (porc) mistreţ (păstrând ăn limba dacoromână acelaş sens de amestecat-hybrid >>> care se regăseşte şi în 'porc amestecat'), aşa cum capriolus >>> a devenit căprior, capriopla >>> a devenit căprioară, vulturus >>> a devenit vultur şi aquila (se citeşte acvila) >>> a devenit acvila – oamenii ăştia care, pentru faună, nu păstrează din limba geto-dacă – la prima vedere – decât numele viezurelui şi al berzei (care trebuiesc răpite, mai întâi de la albanezi!), oamenii ăştia nu au avut, în aceleaşi păduri, nici un fel de mustelide sau de animale cu blană scumpă! Nu au avut pasări răpitoare... de vânătoare! Toate aceste vieţuitoare care nu au nume latine, par a nu fi existat aici, ci… par că au venit odată cu slavii, cu ungurii şi alte 'personalităţi'.

Oare cum altfel putem explica faptul că o limbă atât de puternică precum aceea care a schimbat toate numele geto-dace de animale (reamintesc: chiar şi pe cele ale animalelor de turmă >>> din latinul… turma!), în nume latine (dacă ele au fost intr-adevăr schimbate, lucru de care mă îndoiesc din ce în ce), a pierdut în faţa unor limbi atât de asimilate de ea, încât până şi structurile lor gramaticale au dispărut în tiparul latin?

Au apărut în limba daco-romană nişte străini. Cine sunt ei?

- Cine este vidra <<< slavul vydra, sârbul vidra - în loc de latinul lutra (fr. loutre, it. lontra port. lontra)?

- Cine este jderul <<< sârbul zdero – în loc de latinul martes (fr. martre, it. martora, sp. marta, port. marta)?

- Cine este nurca <<< polonezul/ucraineanul nurka – în loc de latinul vison/visonis (fr. vison, it. vizone, sp. visón, port. vison)?

- Cine este helgea <<< din maghiarul hölgy – în loc de latinul armenius (fr. hemine, it. ermellino, sp. armiño, port. arminho)?

- Cine este dihorul <<< După unii (DER) din slavul dŭchorĭ (miros urât), După alţii (DEX’98) din slavul dyhorŭ – dar în nici un caz din latinul putorius… deşi cuvântul puturos exista la noi (it. puzzola)?

- Cine este biberul <<< din germanul biber – şi nu din autohtonul breb, fără a vorbi de latinescul clasic castor (provenit din greacă), comun tuturor limbilor neolatine (găsim galicul *bèbros «castor» (Dottin, p. 89) şi latinul vulgar din Galia bèber…)?

- Cine este râsul <<< din slavul rysi – şi nu din latinescul lynx (venit din grecescul λύγξ, cu acelaş sens >>> fr. lynx, sp. lince, port. lince, it. lince)?

- Cine este şoimul <<< din maghiarul sólyom – în loc de latinescul falco/falconis (fr. faucon, sp. halcon, port. falcaõ, it. falco)?

- Cine este uliul <<< din maghiarul ölyü – în loc de latinescul accipiter (constat, în limba franceză, o confuzie prin sinonimie între şoim şi uliu; pe de altă parte, nu am reuşit să găsesc echivalentul francezului épervier, în celelalte limbi latine; mărturisesc că nici nu mi-am dat prea multă osteneală)?

Cine sunt alien-ii ăştia, care nu au nume locale?? Sunt veniţi cu cei care au descălecat şi n-au mai plecat?

Nu. Nici vorbă! N-au apărut, fiindcă erau aici, dar au căpătat nume în virtutea unui sistem care trebuie că era deja vechi la noi, la protoromâni: Care-i bancu’? Să iei francu’!

E aproape acelaşi fenomen care se întâlneşte în engleză cu privire la cuvintele saxone şi normanze: toate cele pe care veneau să le cumpere ‘jupanii’, ‘grofii’ sau ‘panii’ şi ‘atamanii’ au căpătat numele sub care se vindeau, ca marfă. Marfa pentru ‘ştabi’, însemnau blănile scumpe şi pasările de vânătoare.

De ce să-i mai spună românul lutrei, şi lutra şi vidra?? Pai, daca se vinde vidra, vidră sa fie!...

Aşa, cu strămoşii, strămoşilor noştri – au învăţat cuvinte de la alţii, fiindcă le-au trebuit, fiindcă era mai comod, fiindcă aşa au vrut ei - şi nu fiindcă le-au fost vârâte în cap cu parul.

Doar că suntem în faţa altor două mistere, pe care nici Sherlock Hokmes, Hercule Poirot sau Maigret nu le vor putea elucida.

Primul este că nu ne putem explica de ce nu există nici un nume de peşte de origine daco-romană, deşi peşte <<< piscis.

Cine sunt ‘toţi peştii’ din apele noastre – ale căror nume sunt toate sârbeşti, bulgăreşti sau ruseşti?? Ce nume or fi avut ele la geto-daci? Dar la coloniştii latinofoni care au venit aici? Dar la protoromâni? Sau nu erau peşti în apele noastre până nu au venit slavii??

Ăsta da mister!

Ar putea fi totuşi luate în seamă două posibilităţi:

1. Retraşi departe de Dunare şi de bălţile ei, retraşi de lângă cursurile mari de ape - drumuri de invazie în medii forstiere - protoromânii, au pierdut numele peştilor pe care nu îi mai pescuiau - deşi 'peşte' şi 'a pescui' au dăinuit, ceea ce face ca ipotza să fie foarte şubredă - şi de aceea nici nu îi dau gir;

2. Poate că numele latine, nu au dăinuit, fiindcă nici nu au existat, ca atare!... Dacă in locul numelor latine, aici au existat numai sau aproape numai nume autohtone sau formate din locuţiuni? Nume de genul : peşte-porcesc=porcuşor, peşte-de-piatră=pietrar, fusar (de la fus), peşte-de-mare, boul-apei, boul-bălţii etc?

Astfel de nume există, puţine - e adevărat - dar totusi există, chiar dacă dau naştere la confuzii de identificare; şi cum apar numele compuse, cum apar si originile ce par a fi latine.

*

Al doilea mister, este de o cu totul altă natură: cum se face că toate părţile corpului omenesc au denumiri de origine latină sau locală (că doar nu veneau albanezii iar, să ne înveţe ce sunt alea buze, burtă sau sfârcuri!) şi doar vulva este de origine slavă?... - aşa cum se poate vedea din figura de mai jos.

Dacă, la ceea ce se vede mai sus, se adaugă o serie de organe externe şi interne, pe care nu le-am mai reprezentat pe figură, atunci chiar că rămânem uimiţi.

1. în exterior: piele <<< pelis, nără <<< naris, gură <<< gula, dinte <<< dens, -tis, gingie <<< gingiva, limba <<< lingua, spate <<< spathae, şale <<< sella, crucea şalelor = sacrum, buci <<< bucca, coi <<< coleus şi coapsa <<< coxa… alb. kofšë (ca la arie si ca la curte!!);

2. interior: creier <<< cerebrum, *crebrum sau c(e)rebelum (ambele soluţii par posibile, dar prezintă dificultăţi fonetice; s-a încercat de aceea odinioară să se explice prin alb. krielj – sursa DER), măr (lui Adam) <<< melus, plămân <<< pulmonem (aroman = pălmună (plimună), istroromana = plumăre. – latinescul pulmonem (Puşcariu 1344; REW 6833), cf. it. pulmone, prov. polmo, fr. poumon. Rotacismul din istroromâna arată că e vorba de un cuvânt tradiţional; pentru metateza *plumonem cf. rovig. piamon, sicil. primuni, calabr. premune. Mai puţin probabil der. din gr. plenmou (Diculescu, Elementele, 449 şi 475) sau din ngr. plemóni (Titkin; Candrea). Uz general. (ALR, I, 45). [Art. 6476] Sursa: DER), inima <<< anima, foale (cu sens de diafragma) <<< follis, stomac <<< slavul stomahu**, ficat <<< ficatum (interesant ca ficatul are ca origine, îndoparea gastelor cu smochine…!), maţ <<< matia (citit maţia), maţul gros <<< matius/grossus, maţul curului <<< matius/culus, băşica (udului) <<< *bessica/(udus), vână <<< vena, vine <<< vena şi sânge <<< sanguis.

(**Stomac s.n. […][Var.: (înv.) stomáh s.n.] – Din slavul stomahŭ. Sursa: DEX '98 | Stomac n. […]neogrecescul stómahos, slavul stomahu Sursa: NODEX | - citind aceste rânduri, am avut un dubiu şi – de aceea – am hotărât să caut şi prin alte locuri, găsind următoarele: italiana = stomaco, spaniola = estómago, portugheza = estômago şi franceza = estomac >>> cu următoarea etimologie: din latină clasică stomachus (care vine din grecescul στόμαχος) şi însemnând esofag, stomac etc. - sursa Dictionarul Etimologic Francez. Aşa cum am spus, nu sunt lingvist şi poate că etimologia are raţiuni pe care raţiunea nu le are, dar mi se pare complet anapoda să se spună că avem un stomac neogreco-slav şi nu unul de origine elino-latină. Că de-a lungul secolelor, cuvântul latin a suferit alteraţii, că există în el un ascuns aport de origine slavă, nu contest, fiindcă nu ştiu destule, dar îmi menţin ideea că stomacul este un cuvânt intrat la noi pe cale latină. Mai încerc şi o oarecare stare de inconfort, dat fiind faptul că trebuie mereu să avem ceva de la alţii, care au venit aici, găsindu-ne aici şi că ei, care erau – prin forţa lucrurilor cu un bagaj lingvistic mai redus, fiind pe o treaptă mai de jos a evoluţiei sociale – nu au făcut altceva decât să ne înveţe limba latină. Nu contest nici un moment întrepătrunderea limbii daco-romane cu limbile slave şi nici importantul lor aport în limba vorbită azi… dar cred că s-a făcut zel şi cred că s-a exagerat în determinarea acestui aport)

Vedem că toate aceste cuvinte sunt de aceeaşi origine, vedem că unele au sinonime de uz curent de origine slavă – dar sunt întotdeauna sinonime – atunci ne întrebam care este drumul evenimentelor care au adus în Limba noastră cuvântul pizdă (aromân chizdă) <<< slavă, conform bulgarului dialectal, slovac, ceh, polonez pizda, rus pizdá Sursa: DER. Şi se mai adaugă un detaliu: cuvântul românesc pentru a desemna copularea este tot un cuvânt de origine latină: a fute, futere <<< fut(u)re.

Întrebarea asupra căreia insist şi asupra căreia cred că istoricii ar merita să mediteze măcar o clipă – într-un mod neconvenţional – este aceea de a afla desfăşurarea faptică ce motivează intrarea în Limba română (adică şi în dialectele ei) a cuvântului pizdă, pentru care nu exista nici un sinonim local, cu atât mai mult cu cât componentele vulvei sunt… de origine latină sau autohtonă: landica >>> lindic, cavum >>> găoază (cu sens de vagin - pare să provină din lat. cavum = gaură (cf. găoace) + suf. -ză; Sursa: DER|) şi buză.

*

Dunărea….

Dunărea este unul dintre acele hidronime care – pentru mine – reprezintă un cuvânt magic.

De ce?

Fiindcă în timp ce toate popoarele Europei îi dau fluviului hidronime de origine latină [Danubius >>> germanul Donau, slovacul Dunaj, sârbocroatul Dunav (Дунав), bulgarul Дунав (Dunav), ucaineanul Дунай (Dunai), maghiarul Duna şi turcescul Tuna. Pe cale cultă şi nu uzuală, francezii şi englezii au Danube], românii şi doar românii îi dau un hidronim aproape neschimbat din antichitate. Românii îi dau Dunării un nume de origine locală şi nu de origine latină, o latină vorbită şi aici şi peste tot unde au ajuns slavii, ungurii şi turcii, fără a mai vorbi de germani, care erau la ei acasă….

Şi nu e paradoxal că toţi cei care au înghiţit latinitatea peste care au ajuns, au păstrat numele latin al fluviului, în timp ce singurii păstrători ai latinităţii, folosesc un nume nelatin???

Dar dacă ar fi doar atât, nu ar fi ceva chiar atât de spectaculos.

Nemaipomenit însă este că Danubius = Dunăre, nu numai fiindcă amândouă denumesc acelaş fluviu, ci fiindcă au aceeaşi semnificaţie!

Danubius >>> da + nubius, în care da = imperativul de la do, dare, dedi, datum = a da; şi nubis = genitivul lui nubes = nor >>> din care rezultă înţelesul de cel care dă nori sau care duce/aduce nori….

Dunăre <<< Danare (Donaris/Dunaris-ul fiind o preluare grecească a hidroniului local, aşa cum este probabil şi cazul combinaţiei Danahyster din Danare şi Hystros/Hyster) >>> da + nare, în care da are ceeasi semnificatie de a da/a duce/a aduce, din rădăcina indoeuropeană comună; iar nare ar putea semnifica nor/nori, în autohtona de atunci - să-i spunem geto-dacă (Xenopol propune dana + re, în care dana are sens de a da/a duce/a aduce, tot din rădăcina indoeuropeană; şi în care albanezul re = nor, cuvantul albanez "re" influenţând covârşitor împărţirea rădăcinilor componente ale hidronimului Danare).

Deci Danubius = Dă nori = Dunăre …..

Şi de la acest hidronim care a cucerit în latineşte toata nelatinitatea europeană, lăsând insesnibilă latinitatea noastră, încă o dată am convingerea că pentru acelaş sens, existand şi un fonetism înrudit, a triumfat forma locală… poate uneori corcită, aşa cum s-au corcit şi cei care o foloseau (uite aşa imi vine să cred că nor nu vine numai de la nubilus, ci că vine şi de la nare... aşa, prin corcire).

*

Si iată ce îmi şopteşte mica voce pitită în spatele urechii: mai băiete, dacă şi unii şi ceilalţi erau din aceeaşi izoglosă primitivă?!? Ce te uiţi aşa la mine? E posibil....

....!

E şi nebuneşte şi posibil, fiindcă în timpul migraţiei lor către vest, italicii au adăstat o vreme în aceasta Europa Centrala.

Daca geto-dacii (sau o anumita parte din triburile cuprinse - de alţii - în acest apelativ) sunt un popor geamăn cu latinii, dar au rămas aici, cu un mileniu în urmă?

Dacă lupta mìtică dintre gemeni, lupta care stă la baza întemeierii Romei este de fapt amintirea simbolizata a luptei dintre două triburi pentru un teritoriu, pe care cei mai slabi l-au părăsit ca să plece mai departe??

Dacă fugarul a fost Romulus??

Dacă geto-dacii sunt descendenţii lui Remus?

Dacă ar fi aşa şi ar fi romantic. Probabil că nu este.

Rămâne totuşi o posibilitate logică: geto-dacii sunt – la origine – cotribali sau în aceeaşi uniune de triburi cu viitorii latini. O astfel de posibilitate ar explica toate potrivelile. Aşa aş înţelege cum de au învăţat geto-dacii latina atât de uşor sau cum de au învăţat coloniştii daca aşa de repede... fiindcă acesta este sentimentul pe care îl avem, că au învăţat unii de la alţii forme diferite ale aceleaşi limbi, că în cazul a doua dialecte ce se întâlnesc ca să coabiteze >>> şi dând naştere pe teritoriul Carpato-Dunăreano-Nistreano-Pontic unei limbi fără nici un dialect, idiferent că teritoriul a fost sau nu a fost ocupat de trupele sau de coloniştii romani.

Poporul dacoromân, este un popor care, până la venirea slavilor, vorbeşte exclusiv un dialect latin. Nu e ca în Galia >>> există influente galice. Nu este ca în Britania >>> există influenţe celtice etc. NU. Aici – afară de câteva nume proprii – lucrurile se întâmplă ca şi cum vorbim de câteva sate italice din jurul Romei, ocupate de alţi cetăţeni romani, din afara Italiei.

Principalul argument contra acestei idei este că latina este o limba kentum, în timp ce dacă este o limbă satem. Ok >>> întrebare: de unde se ştie cum era limba dacă? Din albaneză?!? Să fim serioşi!

Scrise nu avem de pe urma lor – în sensul de texte în limba geto-dacă – şi rarele cuvinte din limba noastră care sunt pre slave şi nu sunt latine, pot la fel de bine să fie dintr-un fond comun, satem, tracic al zonelor Carpato-Dunăreano-Pontică şi Tracia. Oricât ar fi fost ei de fuduli, geto-dacii ăştia nu puteau să nu ia nimic de la faţa locului. Au luat probabil cuvinte puternice... cuvinte care au dăinuit fiindcă erau uzuale şi puternice şi de asta ele au influenţat şi alţi veniţi în zonă.

Marturii scrise de alţii, despre limba lor nu avem... fiindcă Ovidiu nu a avut un editor destul de cunoscut. Dacă publica din prima la Rider Digest...

Vasul – celebrul vas – pe care scrie DECEBALVS PER SCORILO poate că înseamna foarte mult, dar de fapt nu înseamnă nimic... fiindcă e doar unul. Nu înseamnă nimic şi fiindcă nu cunoaştem limba în care a fost scris >>> latină sau dacă. Poate că per = puer şi se referă la faptul că Decebal era fiul lui Scorilo... şi asta ar arăta asemănarea limbilor, dacă scrisul e în geto-dacă, dar ar putea să arate şi necunoaşterea latinei sau greşeala olarului, dacă este în latină. Per poate avea atâtea semnificaţii, mai ales pentru cineva care foloseşte prost!

1. per, ca prepoziţie

- per = în fata (cuiva) >>> per ora vestra = în faţa ochilor voştri >>> Decebalus în faţă lui Scorilo; sau per = deasupra, pe deasupra >>> per corpora transire = a trece pe deasupra cadavrelor >>> Decebalus (pe)(mai sus decât) deasupra lui Scorilo; per = în timp de (pentru o perioada) >>> per triennium = timp de trei ani >>> Decebalus în timpul lui Scorilo; per = cu ajutorul/prin intermediul >>> per mulieres = cu ajutorul muierilor >>> Decebalus cu ajutorul lui Scorilo; per = în numele lui >>> per deos = în numele zeilor >>> Decebalus în numele lui Scorilo... în care ar trebui să ştim cine a fost Scorilo.

2. per, ca prefix

- per = cu sens de superlativ >>> permagnus = foarte mare >>> Decebalus Superscorillo ... în care ar trebui să ştim ce înseamnă scorilo, fiindcă despre ce înseamnă Decebalus, cel mai tare decât zece, avem oarece idei şi păreri..

Citind celebra inscripţie zisă dacică , vedem încă o dată că nu ştim nimic despre ei. Doar păreri şi presupuneri – dar să ştim că erau de limba satem!

La argumentul că limba dacilor nu putea să fie – după o mie de ani – compatibilă cu latina, chiar dacă din aceeaşi rădăcina, din cauza evoluţiei lingvistice, am să răspund că: putea să fie o limbă de tipul uneia ‚de castă’, aşa cum a fost latina clasică, ceea ce implică o foarte mică variabilitate; sau putea sa se fi dezvoltat în raport cu latina, într-un mod similar cu italiana în raport cu româna >>> italiana pe care noi o înţelegem în proporţie de 80% fără a o fi învăţat vreodată... şi între noi au trecut două mii de ani.

De fapt – când plauzibilităţile sunt deschise – ipotezele sunt slobode >>> deci puteau să fie de limba satem, deşi cred că nu erau, aşa cum zice ipoteza la care m-am raliat şi care afirmă implicit că erau de limbă kentum.

Libertatea ipotezelor plauzibile este – până la un punct - adevărată >>> Codexul Rohonczi, mai la modă ca niciodată, lansează ideea unui alfabet dacic... într-o carte scrisă în secolul al X-lea şi recopiată în al XVI-lea. Admiţând că avem în faţa noastră un document adevărat şi nu un fals de epocă, cred că afirmaţia: alfabet dacic este complet inconsistentă, indiferent de libertatea ipotezelor, fiindcă nu exista plauzibilitate.

Logica – scula care pune stâlpi şi temelii plauzibilităţilor – ne spune ca eficienţa este unul dintre principalii vectori care participă la evoluţia societăţii umane.

Şi dacă dacii ar fi avut un alfabet din peste o sută cincizeci de semne, după convieţuirea cu romanii timp de două trei secole, după lăsarea mai multor pietre funerare scrise în alfabet latin, nu s-ar mai fi întors niciodată la ustensilul lor greoi şi – ca atare – ineficient. Un astfel de alfabet nu ar fi putut supravieţui opt sute de ani într-o lume latino-greacă.

Mi se pare mai interesant să constatăm că manuscrisul poate fi altceva decât un fals şi că poate că reprezintă o formă de criptare a unor informaţii cu caracter iniţiatic de foarte mare valoare, cu atât mai mult încât pare a lega între ele semne ecumenice ale religiilor monoteiste de sorginte iudaică.

O astfel de afirmaţie este plauzibilă şi coerentă. Este chiar posibilă.

Din păcate romantismul, nevoia acută de mesianism local şi nevoia de senzaţie compromit o comunicare ce ar putea să lumineze o epocă deosebit de obscură.

S-a spus că Traian a luat din Dacia cinci mii de tone de aur şi zece mii de tone de argint... dar că nu a reuşit să găsească marele tezaur al dacilor.

Mai romantic decât romanticii, mai amator de senzaţie decât babele la jurnalele de ştiri, uneori îmi place să visez că în acel tezaur nu este aur, nu sunt giuvaeruri şi pietre bătute pe vase şi talere bogate – îmi place să visez că acolo se află încă ascunse arhivele Daciei, arhivele poporului care a cucerit Balcanii fără să ştie să scrie.

N-or fi ştiut să scrie, dar de vorbit, au vorbit – mărturie ne stă Limba noastră‚ insulă romanică într-o mare tulburată de graiuri barbare.

*

La final, aş vrea să reamintesc, cele câteva elemente pe care am vrut să le scot în evidenţă.

1. În baza etimologiei denumirilor lunilor calendarului popular propriu românilor, se susţine că el este structurat pe un calendar roman, un calendar solar/lunar şi că folosirea lui datează din timpul ocupaţiei romane, durând până la abolirea şi înlocuirea sa, acum relativ puţină vreme. Se afirmă – de asemenea – că deja la sfârşitul secolului al III-lea, încă din timpul ocupaţiei romane, daco-romanii nu dădeau lunilor numele romane oficiale, ci acelea din care au derivat numele calendarului popular.

2. Se afirmă că apariţia creştinismului în spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic, este un fenomen local şi natural, petrecut încă din timpul ocupaţiei romane. Se arată că folosirea în limba dacoromână a cuvântului „biserică” exclude posibilitatea unui creştinism importat de la sud de Dunăre.

3. În baza semantismului cuvântului „bătrân”, se afirmă că baza creştină a fost constituită din două categorii de imigranţi: a) veterani militari creştini care au optat pentru un teren în Dacia; b) refugiaţi politici care au căutat să fie într-un loc cât mai depărtat de aplicarea legilor de la centru; se arată de ce aceste condiţii erau îndeplinite în Dacia.

4. Se arată că existenţa cuvântului „moş”, determină existenţa unei baze de proprietari de pământ liberi, pe teritoriile Daciei, în timpul ocupaţiei. Se infirmă etimologia acceptată a acestui cuvânt, pe baze semantice şi nu etimologice.

5. Se susţine că unicitatea termenului de „ţăran” – ca fiind specifică actualului teritoriu al României Mari – pe baze semantice.

6. Se construieşte termenul de „paradoxul sedentarului migrator” pentru a denumi felul în care au supravieţuit ţăranii în timpul migraţiilor.

7. Se arată motivul pentru care toate animalele domestice şi toate animalele sălbatice mari au nume latine şi de ce toate animalele cu blană scumpă sau păsările de vânătoare au nume slave sau ungureşti.

8. Se contrazice etimologia acceptata a cuvântului „cocoş” şi se arată că este o denumire autohtonă. Se face de mai multe ori referire la inacceptabilitatea etimologiilor albaneze pentru cuvintele dovedite a fi vechi în limba şi se propune un termen care să definească etimologia lor, ca fiind de origine autohtonă străveche.

9. Se ridică enigma faptului că nici un peşte din apele noastre – în conformitate cu etimologiile acceptate – nu au denumiri de origine latină, ci slavă.

10. Se ridică enigma existenţei cuvântului „pizdă” în limba dacoromână.

11. Se conchide că dacii şi romanii au putut să aparţină unei aceleaşi izoglose primitive, făcându-se o argumentaţie „în absenţă” împotriva ideii că limba dacă era de tip satem.

12. Se neagă concluziile privind un alfabet dac – aşa cum sunt prezentate de ultima traducere a Codex-ului Rohonczy.

Dar, dacă toate cele mai sus arătate vi se par doar o glumă, haideţi să vedem şi partea serioasă a acestei lucrări:

CURRICULUM VITAE

LIMBA DACOROMÂNĂ (necăsătorită)

Părinţii :

tată/mamă - Decebal, dac;

mamă/tată - Traian, roman.

Obiective	Supravieţuirea în faţa invaziei barbarismelor, a agramaţilor licenţiaţi şi a violatorilor mei!
Experienţă	106 dH - până la data curentă = Luptă continuă de dezintoxicare împotriva diverselor tipuri de năvălitori, invadatori, bisericoşi, franţuziţi, engleziţi şi altor feluri de fiinţe. Cool, nu?!
Educaţie/Studii	Sec. XXI, 2007 – Aprofundarea noilor structuri gramaticale din limba politică = studii inerente… Sec. XX – XXI – Studiul limbilor actuale sau necunoscute, uneori cu elemente dominant sanskrite = studii forţate. Sec. XVIII – XX – Terminarea studiilor de Limba latină; studii suplimentare de greacă modernă, albaneză şi altele = Graduated summa cum laude. Sec. VIII – XVII – cursuri de limbă slavă, dezvoltată pe regiuni şi etnii; studii de cunoaşterea limbilor popoarelor migratoare (şi la dus şi la întors), cum ar fi maghiara, cumana, tătara şi turca = cursuri obligatorii Sec. VI – VII – cursuri de limbă slavă = sub supraveghere. Sec. III, 271 dH – sec. V – dezvoltarea cunoştinţelor căpătate = practică la locul de muncă Sec. II, 106 dH – Sec. III, 271 dH – Studii de Limba latină vulgară, la fără frecvenţă şi frecvenţă redusă. Sec. VIII îdH – Sec. I dH – studii de Lingua nostra-latină la Universităţle din Alba Longa, Roma si alte orase; Studii de Lingua nostra-dacă la Universităţile Carpato-Dunăreano-Pontice şi la Sarmisegetuza; = studii naturale
Interese	Neologismele, Metafora, să fiu vorbită... cu bun simţ (cer prea mult?)

Miercuri 27 Brumar 2007