MODESTIA

MOTTO:
Il y a une fausse modestie qui est vanité,
une fausse grandeur qui est petitesse,
une fausse vertu qui est hypocrisie,
une fausse sagesse qui est pruderie…
La Bruyere

Jules Renard zice undeva: La fausse modestie, c’est mieux que pas de modestie du tout.

Eu nu sunt de acord cu el! De ce?

Pai... Ce este modestia?... fiindca exista o capcana in a raspunde, privind numai acea nunata care se potriveste caracterului nostru sau aprecierilor noatre morale.

Desi nu e subiect de anul nou, ma amuza sa despic un pic firul in patru pe aceasta tema, acum in aceasta cumpabna a anilor.

Sa plecam din start, stiind ca in discutia de fata, ne referim la termeni care apartin culturii noastre crestine-europeeene si nu la modalitatile si abordarile unor culturi care ne sunt in intregime straine, cum ar fi acelea cuprinse in termenul japonez kenjōgo sau in abordarea filo-theozofica (tot japoneza) numita Shingon.

Daca primul termen se refera la o modalitate de politete proprie poporului japonez, a doua contine invataminte ale caii budiste, oarecum comune tuturor sectelor acesteia.

Nu, eu ma refer la modestia noastra europeana, atat de plina de influenta romantismului si crestinismului, incat semnificatia de origine a fost rasucita si foarte subtil denaturata…

La autorii antici, sensul radacinii semantice se pastreaza atat in cuvantul modestia, cat si in cuvantul modestus, primul derivand din al doilea, iar acesta din urma, avand ca origine radacina modus => masura, dimensiune, cantitate…


In latina, termenul modestia inseamna, in mod general (limbaj usual) = moderatie, masura,

Metaforizand, autori antici precerestini l-au folosit insa ca:

- la Tacitus = blandete, mediocritate, capacitati mediocre, a vorbi mult despre propria incapacitate, viata fara stralucire, pozitie sociala umila,

- la Cicero = temperanta, rezerva, retinere, virtute, cinse, moravuri bune

- la Quintilian = intelepciune in gandire si discurs (pentru oratori), respectul datoriei,

- la Caesar = a tine la disciplina militara, a fi disciplinat.

- la Pliniius = pudoare, decenta, rusine

Asa cum se vede, urmand logica folosirii cuvantului, in raport cu moralitatea si mentalitatea epocii, observam ca de fapt ne intoarcem la termenul general = moderatie, masura, fie ca este vorba despre comportament sau despre anumite insusiri.

Dar la noi care sunt sensurile oare, pentru acest cuvant venit din franceza??

La noi cuvantul este o imediata dovada a manifestarii unui complex de inhibitie, fiindca se sprijina in primul rand pe sinonimul (imperfect) smerenie, care la randul sau – cand nu vorbim de ale credintei – inseamana umlinta ca semn de respect.

In fapt, in limba romana, modestia inseamna in primul rand umilinta!

Desigur ca si in limba noastra termenul este complex si complet. Pana a trece insa la alte definiri, sa vedem care este lista sa de antonime: aroganţă, fudulie, infatuare, înfumurare, îngâmfare, lăudăroşenie, trufie, vanitate

Inca o concluzie intermediara – prin evidenta logicii sensurilor – daca antonimele sunt toate niste termeni care arata excese, inseamna ca si modestia, in limba romana, arata manifestarea unui exces --> deci iata dintr-o data pierderea calitatii sale principale, acela de mediu, de moderat, masurat.

Avem deci intr-o parte oamenii care au niste trasaturi excesive de un fel si altii, de cealalta parte, care au trasaturile antonime de alt fel, care sunt – trebuie repetat – decat tot trasaturi excesive.

Acum sa ne intoarcem la punctul de referinta: NODEXul.

NODEXul este… modest! Modestia = Caracter modest; lipsă de îngâmfare. :-D

Si daca facem o simpla calatorie la cuvantul modest (ca sa stim despre ce vorbim), iata ce gasim ceva abia mai putin modest: Modest = Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite; lipsit de îngâmfare. 2) Care are o atitudine simplă; lipsit de pretenţii. 3) Care este simplu şi fără fast. 4) Care este de valoare mică; cu valoare redusă.

Inca o data apare – neexplicit, este adevarat - aspectul represiv, fata de personalitatea subiectului, al majoritatii semnificactiilor termenului.

- Care manifestă o atitudine rezervată faţă de propriile merite --> care se manifesta fara incredere in sine --> adica care este inapt de ase adapta la competitia sociala;

- lipsit de îngâmfare --> care trebuie sa se manifesta astfel incat ‘ceilalalti’ sa nu il considere intr-un anumit fel negativ (ingamfat) --> deci care trebuie sa-si fabrice un portret social;

- Care are o atitudine simplă --> aici se intalneste fondul latin al intelesului;

- lipsit de pretenţii --> manifestare de renuntare si lipsa de combatitivitate --> care are un handicap in parvenirea sociala;

- Care este simplu şi fără fast – din nou respectarea fondului – adica masura.

- Care este de valoare mică; cu valoare redusă --> iar nevoia deprecierii.

Dar de ce vine perechea asta de cuvinte (modest/modestie) in limba romana???

Ce, romanii erau aroganţi, fuduli, înfumurati, îngâmfati, lăudăroşi si trufiasi…. pana a veni unul – tocmai de la Francia - sa-I invete masura??? Si romanii, neavand cuvantul lor, au acceptat… modestia ca vorba si ca modus vivendi?

Mie nu imi vine a crede! De ce? Simplu, fiindca romanii au avut intotdeauna o expresie proprie pentru modestie, o expresie care nu este nici minimizanta si nici represiva: bun simt. Romanul numit azi modest era, pe vremuri, simtit.

Si ca sa fim siguri – desi dintre filele NODEXului transpare umbra unuia din pacatele capitale - hai sa vedem ce zic cei de la care am preluat cuvantul, alegand folosirea lui in secolul trecut, atunci cand … cu pa’soptistii a ajuns ca un parazit al limbii romane si al educatiei romanesti.

1. − Modération, retenue. Anton. excès. (moderatie, retinere. Antonim = exces --> paradoxal aceeasi atitudine din care rezulta ca modestia este un… exces, desi semantic este o cale de mijloc!).

2. − Pudeur, décence. Synon. honnêteté, vertu; anton. impudicité, indécence. (pudoare, decenta. Sinonim = cinste, virtute; Antonim = impudicitate, indecenta --> pana la urma tot despre bun simt este vorba… sau despre nesimtire)

3. Petite pièce de dentelle ou de tissu fin servant à voiler pudiquement un décolleté féminin (mica bucata de dantela sau de tesatura care voala in mod pudic un decolteu feminin --> si aici, tenta legata de tinuta de bun simt este evidenta; bunul simt al epocii)

Parem ajunsi intr-o fundatura! Parca nu imtelegem --> de ce a fost importat acest cuvant in romaneste, desi el la epoca nu a putut fi un neologism, ci a fost un barbarism, adica a inlocuit un termen explicit si existent, fara a aduce sensuri noi?!

Dar nu suntem intr-o fundatura, suntem aproape de capatul drumului: Modestia din limba romana este de origine…. romantico-catolica! Iar acea modestie tipica, era un neologism!

Da, doamnelor, domnisoarelor si domnilor, modestia cu sensurile ei de astazi este un import facut prin intermediul celor care au adus literatura romantica a secolului al XIX-lea in mentalul burghezo-aristocratic al Principatelor Romane.

In dorinta de fi altfel decat societatea greco-turcizanta a epocii, reintorsii de la studii au adus cu ei toata zestre de cultura a occidentului spre care trebuia sa tanjim.

Modelul literar de urmat - la o epoca in care o fata nu avea voie sa citeasca Cei Trei Muschetari, fiindca textul era indecent si autorul imoral – a fost al tinerei porumbite pura si cu ochii plecati din modestie, neindraznind sa priveasca lumea in fata, din modestie, neputand sa concureze cu viata, din modestie, neindraznind sa-si marturiseasca dragostea, din modestie, aruncandu-se modesta la picioarele binefactorului ei interesat, din modestie, acceptand invinuiri rocambolesti din… modestie s.a.m.d.

Acea fiinta care are un cavaler la fel de modest, a ajuns sa fie simbolul bunei purtari al bunei cresteri si… al ipocriziei crase de dupa epoca romantica.

Azi - intr-o lume in care smerenia religioasa este un caz patologic - impresia de modestie poate fi generata de trei atitudini:

- aprecierea corecta a propriei valorii;

- ipocrizia celui care abia asteapta sa fie dezmintit, ca sa primeasca laude;

- umilinta din motive ascunse, ce vor sluji unui scop cu bataie lunga(fara a discuta de complexe psihice).

Ce este interesant este ca – din sursa in sursa – se descopera ca orgoliul/mandria (unul dintre cele sapte pacate mortale in crestinismul catolic, este un antonim preferat al modestiei, desi este confundata adesea cu vanitatea sau infumurarea sau trufia cu care nu are nimic de a face…. Si asta doar fiindca este un pacat de moarte :-D

Infumurarea si trufia, primul venit din incapacitatea de a mai aprecia corect relatia propriei persoane cu realitatea si al doilea provenind dintr-o hipertrofiere a egoului sunt manifestari, care tin – din punctul meu de vedere – de psihiatru.

Vanitatea este prost definita in toate dictionarele, fiind in fapt nevoia unei persoane de a vrea sa para asa cum si-ar dori sa fie si este un sentiment van… prin definitie.

Orgoliul/mandria reprezinta, ca si modestia autentica, aprecierea corecta a propriei valorii, fara sinonimie insa, fiindca sursa evaluarii valorice difera.

Modestul autoevaluativ este constient de limitele sale si nu se fereste sa le recunoasca: eu recunosc ca in materie de cactusi columnari sunt nul --> nu sunt modest in sensul general acordat cuvantului. Am doar bun simt si atat. Sunt constient de limitele mele.

Orgoliosul autentic este constient de valoarea realizarilor sale, confirmate de catre ceilalti si nu are ipocrizia sa se prefaca jenat de propria sa reusita (v. anecdota de mai jos).

Rezulta ca orgoliul nu este antonimul modestiei, ele fiind doua feţe ale aceluias rationalism autoapreciativ.

De aceea, fata de intrebarea pusa de Jules Renard, raspunsul meu este sec: NU!

Fiindca falsa modestie este intotdeauna o abjectie, in timp ce lipsa de modestie este fie o autoevaluare corecta, fie o dovada de prostie… iar pentru prostia sa, nimeni nu este raspunzator :-D

Iata si anecdota… cu Picaso.

Deja celebrisim, cunoscut pentru originalitate si nonconformism, in aceeasi masura in care este cunoscut pentru zagarcenie, marele pictor invita mai multi prieteni la un restaurant.

La sfarsit patronul ii aduce nota. Picaso o vede, se incrunta o clipa, apoi scoate un creion din buzunar si deseneaza ceva pe dosul notei de plata, pe care o intinde apoi patronului sub privirile inmarmurite ale convivilor.

Patronul pleaca extaziat de averea pe care a primit-o. In biroul sau constata ca desenul nu este semnat. Se intoarce la masa si se inclina umil:

- Maestre, ati uitat sa semnati desenul…

Picaso ridica ochii la el, si cand se lasa tacerea de jur imprejur, spune:

- Ti-am platit nota, nu am spus ca vreau sa cumpar restaurantul!

Lipsa de modestie, trufie, infumurare… sau autoevaluare corecta?