NUMELE DEPRECIATIV - între ieri şi azi - o veşnică desfiinţare a persoanei

MOTTO: Dacă primitivii ar fi cunoscut genetica, şi-ar fi spus că numele este ADN-ul persoanei.



Când ceva anume este făcut în numele lui “Cutare”, acel ceva anume poartă amprenta de personalitate, de responsabilitate, de esenţă, poartă amprenta definitorie a acelui “Cutare”.

De ce?

Fiindcă dacă din cele mai vechi timpuri, magia cuvântului l-a impresionat pe om, apoi magia numelui, l-a copleşit, în măsura în care numele defineşte – în egală măsura – si obiectul si fiinţa. Şi acest fapt este atât de vizibil, încât de spaimă ca nu cumva numele său să ajungă în guri străine şi răuvoitoare, care stăpânindu-l ar putea face orice din fiinţa astfel definită, omul s-a bucurat să poată purta un alt nume decât numele său consacrat - o poreclă, un cognomen.

(Si oare antecesorii noştri latini nu aveau un prenomen, un nomen şi un cognomen? Lui Gaius Iulius îi plăcea să fie numit după taietura care se afla la la originea... tatălui său. Publius Ovidius prefera sa fie strigat cu porecla care arata că este năsos - şi dacă Cyrano ar fi trăit şaptesprezece secole mai devreme, poate că i s-ar fi spus Naso. Tot aşa şi împăratul Claudius nu se ferea să i se spună “Şchiopul” - poate pentru că prefera claudicaţia bâlbâielii...)

Arareori, rromii zilelor noastre işi poartă adevaratul nume de botez în acte şi de cele mai multe ori sunt cunoscuţi, mai ales, după poreclele lor care oscilează între pitoresc si ridicol, neomiţând să treacă prin grotesc şi incredibil.

Oricum, orice a fost de preferat – dintotdeauna – folosirii numelui propriu, în realul sens al cuvântului.

Şi iată că tot din cele mai vechi timpuri, antagoniştii au încercat, reciproc să se folosească de numele - deci de esenţa - duşmanului ori a competitorului, pentru a-l micşora, pentru a-l împuţina, pentru a-l ridiculiza - aşadar pentru a-l desfiinţa.

De aceea, nu e astfel de mirare că numele depreciativ este, ca şi insulta, la fel de vechi ca si blestemele, la fel de vechi ca şi lumea; lumea fiinţelor cuvântătoare, se înţelege, fiindcă cele necuvântătoare se mulţumesc să ucidă fără a stârni mizerie.

...................

Numele depreciative pot fi considerate ca fiind de două mari categorii, după modul în care îşi fac loc în conştiinţa celui care face uz de ele. Sunt fie de sorginte irţională, fie de sorginte raţională.

Nume depreciative de sorginte iraţională – zise care rodesc – sunt efectele iţite la lumină dintr-un subconştient al datinei.

Astfel ele apar adesea în situaţii conflictuale, ca mici răzbunări. Este evident că într-un conflict aprins, gradul de raţionalitate scade sub presiunea componentelor subiective şi afective, astfel încât singurul lucru care mai contează - uneori în dauna adevărului - este rănirea adversarului. Din păcate exemplele sunt atât de numeroase în viaţa noastră cotidiană, încât a le aduce pe hârtie ar fi un act inutil.

Şi totuşi, să încercăm (cu naturaleţe!), mai intai cu un nume depreciativ:

“- Unde ai umblat? La cine ai fost?!! Crezi că-s prost?!
- Da!”

Să continuăm cu o expresie depreciativă:

“- Nu este adevărat!
- Te mint, eu, pe tine?
- A se spune că minţi este un eufemism!! A se spune că eşti mincinos este un pleonasm !!”

Numele depreciative de sorginte iraţională pot şi rodul facilităţii, ca atunci când cineva vrea să minimalizeze o persoană de care se teme. Atunci când avem de a face cu o depreciere primară, simplă, pornită din acelaşi subconştient de datină al comunităţii din care provine depreciatorul, act care se produce din temeri, invidie şi neputinţă, întâlnim cel mai adesea cazurile de “ştirbire a numelui” ori de deformare a acestuia.

Un exemplu aproape uitat este generalul Berthelot, care era denumit de răcanii vremii de pe la noi, “Burtălău” – şi poate că aveau şi de ce, fiindcă mânca câte patruzeci de sarmale la o masă (cules de la un bătrân ofiţer de cavalerie).

Exemplul clasic însă este deprecierea facilă a numelui lui Nicolae Ceauşescu. Apelativul de “Ceaşcă”, dat lui Nicolae Ceauşescu, încă de pe când era în viaţă, este cunoscut de toţi aceia care au trăit în perioada în care destinele lor depindeau de socialismul ştiinţific autohton. Se observă că numele este trunchiat, schilodit şi mai ales scurtat (lăsând la o parte conotaţiile argotice cu conotaţie sexuală), ceea ce indică foarte clar dorinţa vădită şi imedită de a minimaliza şi distruge puterea posesorului printr-un apelativ de neputinţă (“Am fost cu toţii în serviciul lui Ceaşcă” - se scrie în almanahul Caţavencu 1998).

Substantivul propriu “Ceauşescu” – cu valoare de nume al unei persoane detestate – a facut si el obiectul unui alt act de depreciere iraţională facilă. De astă dată avem un fenomen contaminat de cultură, avându-şi originea în practici foarte vechi – ca distrugerea cartuşelor faraonice ori desfigurarea statuilor lui Epaminonda – practici care au fost reînviate la sfârşitul mileniului trecut prin ortografierea numelui, cu literă mică, la începutul substantivului propriu. Practica acestei nerestectaări a Limbii Române a fost generalizată în aproape toate ziarele care au apărut în România postdecembristă, timp de câteva luni. Subliniez aspectul iraţional al actului de depreciere facilă, prin faptul că apelul multor oameni de cultură a rămas neauzit, argumentele rămânând fără putere, până la răcirea maselor întărâtate (se poate spune – fără riscul erorii – că din punctul de vedere al celor care au scris în presă, acţiunea a fost gântită si manipulatorie, fiind raţionala, dar pentru exemplificarea expunenerii, este interesantă doar reactia colectivă iraţională).

În aceste doua cazuri de iraţionalitate în folosirea numelor depreciative se întrevede anticamera imprecaţiei şi calea spre blestem, cu atât mai mult cu cât în esenţa blestemului este foarte des prezentă – ca efect direct – deprecierea celui de blestemat, până la anihilarea sa completă pe toate planurile.

Există însă şi o folosire a numelor depreciative, care este de sorginte raţională. In acest caz, avem de a face cu un fruct al unei intenţii, cu un scop gândit şi – deci au o finalitate clară, gândită cu pragmatism.

De la anularea unui competitor sexual şi până la micşorarea unui competitor politic, trecând prin demonizarea unui eretic şi prin ridiculizarea unui vizionar, fără a ocoli domenii diverse ca arta, meşteşugurile, ştiinţa ori sportul, numele depreciative raţionale au făcut carieră atât în conversaţii private, cât şi în discursuri, în epistolar, în memorialistică, în beletristică, în dramaturgie şi acum, din ce în ce mai mult, în mass-media. Şi fiindcă verba volant, scripta manet - ziaristica este un domeniu inepuizabil de exemple, chiar dacă mai puţin “public” si mai puţin spectaculos decât televiziunea.

De n-ar fi să luăm în linie de calcul decât câteva exemple nemuritoare ale literaturii noastre, de n-ar fi decât să-i luăm pe Eminescu şi pe Caragiale cu toată diversitatea de cazuri şi de forme pe care au dat-o deprecierii, (Veronica Micle i-a apreciat totuşi pe amândoi...), am avea material pentru ani de studiu.

La Caragiale, bunăoară, se merge până într-acolo, încât chiar numele unui personaj este un nume depreciativ în sine – este adevărat că adresat unor categorii ţintă, unor personificări generale si nu unei persoane reale. Astfel îi avem pe Caţavencu – de la caţă, o fiinţă care bate din gură ne-ncetat şi clevetitor; Dandanache – de la dandana, o boacănă făcută de unul neîndemanatec şi tâmp, o boroboaţă care poate da multe peste cap; ba chiar, îl avem pe Cetăţeanul Turmentat – apreciere deloc măgulitoare la adresa electoratului, fiindcă turmentarea (fr. tourmenté - chinuit) este şi râmăne veşnica şi mizerabila ebrietate.

La Eminescu – fără a mai vorbi de bulgăroi, de grecotei de găgăuţi ori alţii – găsim, în strofa finală a Scrisorii a III-a, “... să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei...”, ceea ce – la nivelul folosirii numelui depreciativ – este o reuşită de excepţie. Cu aceeaşi putere pe care a dat-o articolelor sale gazetăreşti si aici, în poezie, Eminescu izbuteşte fără greutate, să dea două nume depreciative, colective şi implicite unui întreg segment social – clasa politică a vremii sale!... a vremurilor in general.

Şi ce oare se potriveşte mai bine pamfletului ori epigramei decât deprecierea şi – prin consecinţă – numelui depreciativ.
Este cert că limbajul depreciativ se schimbă în formă, dar el rămâne neschimbat în fond, chiar dacă a migrat spre forme de expresie care sunt contemporane modalităţilor noastre de percepţie – de aceea esenţa deprecierilor făcute de autori, de talia celor citati mai sus, a rămas dureros de vie şi de actuală.

Pentru a fi însă cu totul în contemporaneitate, vom căuta exemple în ziarele actuale – un izvor parcă nesecat de unde putem alege mai ales forme de nume depreciative.

Vom Selecta “Academia Caţavencu” şi Evenimentul (Excrementul?...) Zilei – publicaţii pe care le citesc.

Pentru numele cotidianul Evenimentul Zilei am ales – din menţionare – o formă de depreciere care îşi are originea în necesitatea de a vinde titlul articolului, o necesitate care face că, ziaristul se lipseşte de politeţea elementară, atunci când vorbeşte despre o persoane. Această lipsă de bună cuviinţă se hipertrofiază atunci când este vorba depsre o persoană publică de notorietate şi cu atât mai mult – amtitor – când este vorba despre un înalt demnitar de stat, fie că este de dreapta, fie că este de stânga, după politica de moment a publicaţiei. Mentionez că Evenimentul Zilei nu este un exemplu extrem, ci unul curent.

Nimeni nu pretinde unui tabloid de azi, să folosească adresări cărora eticheta internaţională le dă sonorităţi pompoase ca “Excelenţă sa/voastră/etc”. Folosirea prenumelui sau a functiei, ar da un minim de politeţe exprimării. Ne-am obişnuit însă deja cu o modalitate de apelare directa – venită de peste Atlantic, care contine insa, intotdeauna, o forma de depreciere raţională sub pretextul internaţional al luptei pentru democraţie şi impotriva cultului personalităţii – pretext slab, în măsura în care nu familaritatea excesiva în adresare, crează egalitate în drepturi, aşa cum nici nu scade puterea celui care uzează de putere.

Astfel în Evenimentul din data de 24.01.2002 se poate citi un titlu care, prin modul în care foloseşte numele depreciativ indus, este foarte complex:

“Năstase îşi face griji pentru limba română, Iliescu pentru limba rusă”.

Este de subliniat faptul că este evident că autorul NU doreşte să atace cele două personalităţi politice, dar din nevoia de a-şi vinde articolul, îi dă acestuia un titlu care are o formă chemată să deprecieze persoanele despre care vorbeşte, printr-o inducţie subiectivă, dedictă segmentului de cititori ai publicaţiei. Astfel a spune “Năstase” şi “Iliescu” în loc să se folosească prenumele sau măcar atributele funcţiilor lor, îi micşorează, îi popularizează, fără a-i face mai populari – dimpotrivă. Intregul context al alegerii titlului este menit să discrediteze reprezentatul instituţiei “Preşedintele României”, facându-se aluzie la studiile sale sovietice şi mizându-se pe un instinctiv sentiment local antirusesc. Citirea articolului dezminte însă titlul. Prea târziu, deprecierea a fost realizată, persoana a fost discreditată - şi dacă un citittor nu a avut timp să citeasca articolul, rămâne cu ideea că Ion Iliescu este un filorus, deci un KGB-ist, deci un trădător.

Publicaţie de satiră şi pamflet, gata să biciuiască orice slăbiciune, Academia Caţavencu nu foloseşte decat arareori astfel de trucuri, ieftine din punct de vedere gazetăresc, ci altele, mai elborate şi uneori, chiar perfide. Astfel jurnaliştii de la Academia Caţavencu practică, spre exemplu o răsturnare de sensuri a unui citat, semnificativă prin subtilitatea numelui depreciativ care rezultă:

“- Şefu’, aşa cum a recomandat şi NATO, dar până la urmă tot dumneavoastră aţi dispus, am redus bugetul pentru apărare...” (un parlamentar către Ion Iliescu)”

Numele depreciativ raţional porneşte, de regulă, din intenţia cuiva, adresată subiectivismului altuia (altora), astfel încât să atingă efectul deprecierii numelui altcuiva. De astă dată insa lucrurile nu se petrec astfel.

Bietul parlamentar se adresează şefului său de partid într-un mod familiar. Pe deasupra mai are şi dificultăţi în a se exprima într-un mod inteligibil. Jurnalistul de la Academia Caţavencu, un profesionist asemănător unei pisici la pândă, nu iartă, prinde fraza, o scoate din context şi iată-l facând din apelativul, aproape duios al unui vechi colaborator, un termen de minimalizare al unui Şef de Stat. Iată cum, citând o fraza idioată, numai prin redarea ei în săptămânalul unde scrie, jurnalistul îl transformă implicit pe Ion Iliescu în şeful unor idioţi, deci idiot el însuşi – şi reuşeşte perfect acest lucru.

Această modalitate de a folosi un nume depreciativ şi – mai ales – de a crea o imagine de nume depreciativ în mentalul celor care citesc, este una dintre cele mai ridicate si subtile forme ale numelui depreciativ raţional.

Este arma creerii de imagine publică. Este o armă foarte puternică într-o lume în care – din ce în ce mai clar – un vot poate căpăta valoarea unui glonţ, aşa după cum spunea acum un secol şi jumătate Abraham Lincoln.

Tot în Academia Caţavencu, putem întâlni şi încălcarea politetei datorate oricui si – cu atât mai mult – unui înalt demnitar de stat, dar într-un fel cu totul diferit de exemplul dat anterior, din Evenimentul Zilei. Este vorba de astă dată de o atitudine de micşorare de imagine, practicată, indistinct, faţă de cel aflat la putere, fiindcă dacă în mod constant atac acea persoană, îmi voi face un auditoriu din cei nemulţumiţi şi din cei veşnic nemulţumiţi.

Încă o dată, folosirea numelui depreciativ îi aparţine jurnalistului, dar cum el pozeză în rolul de “pană” celor care – ştiind cum scrie sau dorind să citească opinii pe care doresc să le audă – îi cumpără ziarul, devine de fapt deprecierea operată de vocea unei mulţimi.

Putem exemplifica printr-un alt caz în care – de asta data un diminutiv de afecţiune – devine o minimalizare, o coborâre adusă unei persoane, doar fiindcă nu se potriveşte cu calitatea ei de om de stat. Găsim în Academia Caţavencu, într-un număr din 2002, apelativul de “Ionică Iliescu”. Dacă Ion Iliescu ar fi poate bucuros ca apropiaţii săi, în familie să-l alinte astfel, de la un străin, prin poziţia pe care o ocupă acesta, diminutivul devine un nume depreciativ dintre cele mai urâte… şi eficiente.

Aşa cum spuneam la început, oamenii au avut porecle. Mai apoi, oamenilor mari, li s-au dat porecle – ca fruct al linguşirii sau al aprecierii – porecle care se numesc “apelative de calitate”. Aşa au fost un Alexandru cel Bun, un Ştefan cel Mare, un Mircea cel Bătrîn ori un Mihai Viteazul, ca să cităm din galeria noastră de arhetipuri.

Ziariştii au preluat acest model pentru ca, prin antiteză, să dea unor persoane cu o notorietate, mai mult sau mai puţin trecătoare, calificative care devin prin comparaţie, ridicole nume depreciative.

Şi fiindcă jurnaliştii de la Caţavencu nu puteau rata ocazia unui asemenea procedeu, putem cita titlul unui articol de la sfârşitul anului trecut:

“ Adrian Copilu’ Minune cel Viteaz: cinci dintr-o lovitură”

făcând astfel aluzie la basmul (Fraţii Grimm, Charles Perault) cu “Croitoraşul cel Viteaz - şapte dintr-o lovitură”, dar accentuând pe apelativul de “cel Viteaz”, nume cu o conotaţie prea mare în mitica noastră istorică, pentru ca deriyoriul să nu acopere pe oricine ar îndrazni sa-l poarte, contextul fiind accentuat de ocupatia si aspectul celui caruia ii este alipit.

Si dacă ne aşteptam să găsim astfel de reacţii faţă de lumea politică şi faţă de subproduse cu pretenţie de acces la artă şi cultură, iată că tot în Academia Caţavencu găsim un joc de cuvinte la adresa unui scriitor de renume care, desigur că trebuie să fi fost şi contestat, aşa cum a şi fost dat în judecată pentru plagiat, dar a cărui critică depăşeşte ceea ce se scrie într-un săptămânal de satiră (de tipul “canard” - cum se numesc astfel de plubicaţii la fancezi).

Exemplul este grăitor de la sine, fără a mai necesita comentarii:

“Umberto Eco, un Umberto cam fără Eco-u...”

Ecou...?

Da, numele depreciative sunt generatoare de ecou. Un ecou de cele mai multe ori foarte dăunător celui de care se loveşte deprecierea.

Şi dacă “toate-s vechi şi nouă toate”, de ce să ne mirăm că numele depreciativ dăinuieşte din vatra focurilor tutelare şi până azi, într-un cotidian de beton şi sticlă?

E limpede că şi farmecul cuvintelor şi puterea numelui mai au mult până să piară. Dar oricât de dăinuitoare ar fi numele depreciative, igiena noastră interioară cere să ne spălăm sufletul de ele, fiindca dacă nu sunt arme, sunt doar semn de răutate, sunt doar semn de răzbunare, sunt doar semn de perfidie, sunt ca plasa de păianjen şi... sunt seminţe de blestem.







________________

Cuvantul - argint viu - între putere şi spaimă - schiţă de pseudoeseu –

Motto :
Si a zis: - Să fie lumină! - şi a fost lumină...
(din cultura - deja de veacuri - universală)




Mai întâi a fost Cuvântul...

Mai apoi, după ce omul a fost om - om în omenescul înţeles al Cuvântului, om dincolo de alcătuire, dincolo de bâtă, om dincolo de stăpânirea focului – omului dintâi, omului de la început, evadatului din fiară, i-a fost dată puterea vorbitului… Fiindcă omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea Cuvantului.

Şi fiindcă omul pe vremea aceea era recunoscător, omul a folosit vorbirea şi omul a mulţumit că e om - om cu muierea lui, la focul lui, cu copiii lui, lângă carnea lor. Aşa a făcut omul, fiind un om care învăţase cuvânta.

Iar omul când ştie, vrea.

Şi când vrea, poate… şi face!

...

Tot aşa, mai întâi au fost cei chemaţi – slujitorii, mai apoi cei aleşi - ucenicii lor, mai târziu unii şi alţii - din auzite… până astăzi, când noi toţi, de-a valma, folosim cuvintele pentru a lega punţi din lume peste lumi, spre năzuinţele noastre. De la mulţumire la dorinţă n-a fost decât un pas mărunt. De la dorinţă la cerinţă a urmat un pas firesc - ruga, iar de acolo şi până la a lua Cuvântul în deşert - n-a fost drum nici cât de aci şi până colo. O nimica toată.

Şi aşa, dacă din mulţumiri s-a născut ruga, apoi şi din rugă s-a născut blestemul, pentru ca mai apoi, printr-o genealogie nu foarte incertă, din blestem să purceadă imprecaţia, înjutătură şi surorile ei bune: ocara şi sudalma.

Mulţumirea e firavă, aproape stinsă, fiindcă nu mai poate răzbate dintre atâtea glasuri. Rugăciunea este încă vie, dar este mai ales a preoţilor – lumea lasându-le lor acestă preocupare şi, fiindcă time is money, ei iau salariu pentru a se griji de grijile noastre; ba, ne mai rugăm şi noi – de frică – dar frica trece şi uităm să mulţumim.

Blestemul însă e încă tare, fiind tot atât al celor ce stiu şi pot, cât şi al celor cuprinşi de disperarea spaimei şi a neputinţei. Descendenţa blestemului a ajuns pe acelaş drum cu vinul – de la o bautură sacră, la o băutură profană – adică de la magia cuvântului, de la sacru – la vulgar, iar dacă blestemul este o agresiune definitivă, apoi injurăturile şi cortegiile lor de necuviinţe sunt doar un cotidian cenuşiu cu gândaci pe un perete murdar şi scorojit.

Chiar sintaxa blestemului arată decadenţa lui.

Folosit de Stăpânii Artei, el este rostit la indicativ prezent, în numele clar al unor forţe care nouă (din fericire) ne rămân ascunse. Este un act distructiv, de la un prădător la alt prădător, fiind însă, cel mai adesea, o indeplinire a voinţei unei prădător asupra unei ţinte care va fi anihilată. Aşa cum face un comandament militar cu un duşman, rece, fără semtiment - pentru că ceea ce trebuie împlinit, se împlineşte.

Folosit de profani, de noi toţi cei care avem dreptul la compensarea protestului nostru suprem, de noi cei care ne simţim nedreptăţiţi sau impuţinaţi pe vecie, el capătă osatura logică a dorinţei şi a nesiguranţei – purtat de spaimă, blestemul nostru are o valoare virtuală. Şi virtual fiind în sufletul celui care cere, el are haina sintactică a formelor condiţionale, în care opţiunii imprecatorului i se poate opune eşecul.

Şi oare dacă un blestem este rostit despre cineva, în loc să i se adeseze direct, de ce să ne mire că vom întâlni adesea disoluţia, în forţa de act pe care o dă conjunctivul ori, dimpotrivă, sărăcia imperativului, o sărăcie care trădează vidul puterii, fiindcă aşa cum am arătat mai sus, cel care poate, face şi nu latră.

Si fiindcă de multe ori blestemul profan izvorăşte din vorbă peste vorbă, schimbate cu alte vorbe peste vorbe, într-un lung şir de cuvinte, de la reproşuri la insulte, de la refuzuri la neacceptări, de la molestarea eu-lui, la mortificarea sufletului, trecând întotdeauna prin vămile suferinţelor şi umilinţei, şi fiindcă toate se petrec între făpturi aflate pe poziţii ce devin antagonice şi se înstăpânesc ca fiind ireconciliabile, şi fiindcă uneori el vine ca o încheiere, ca un satâr care seacă lumea de orice înţelesuri, blestemul profan iese adeseori din lumea reală ca să intre în lumea fictivă a creaţiei, fie ea populară ori cultă. De aceea, noi, pe acesta, îl cunoaştem mai bine - şi este în firea lucrurilor să fie astfel, fiindcă nu s-a năzărit încă fiinţa care să aibă minţile într-atât de fugite de cuibul lor, încât să cânte blesteme adevărate – nu de alta, dar nici nu ştii Cine le aude, Cui le duce vântul şi ce va face Acela cu ele şi nici nu poţi să le dai, aşa, ca pe flori, pe mâna oricui. Iar de scris, apoi nici că s-a pomenit!

Să doinească cineva despre blestemul ce se va abate peste iubitul plecat... Să zvonească despre cei părinţi care si-au blestemat copiii... Ori despre unul care s-a mâniat pe Cel Bun... Da, toate acestea s-au făcut şi sunt cu putinţă şi într-un fel arată, nu blesteme, ci doar umbra cuvintelor care s-ar putea folosi ca să blestemi pe cineva. Arată mai ales ce urgii ar trebui să lovească o fiinţă care se cuvine blestemată, dacă te duci să-l plăteşti pe cel care stie să o facă. Este mai mult un fel de a spune: “Nu face asta, că-i bai! Bai mare!”

Blestemul profan, cel care apare din texte culese, este mai ales, dincolo de expresia de durere a celui care-l doineşte, dincolo de dorinţele acestuia, este o ameninţare.

Oricum, sigur este că iubirea a dat naştere la cele mai multe blesteme profane. Fie că a fost iubire curată de Dumnezeu, fie că a fost iubire sfântă de părinţi, fie că a fost iubire aprinsă după jumătate.

Ele, blestemele din dragoste, sunt spuse din suflet, din rărunchi, de acolo din adâncul făpturii unde n-a mai rămas pic de nădejde. Sunt expresia nevoii urlânde de a spera o compensaţie pentru ceva care este şi pare iremediabil, sunt o agresiune absolută, menită să răspundă ireparabilului produs de o agresiune care poate fi – văzută de partea cealalta, în subiectivismul ei – ca benignă sau minoră.

Şi astfel, este aparent surprinzător, să vedem că partenerul părăsit ori înşelat – şi oare câti n-au trecut prin asta – poate cere pentru fiinţa iubită, de la ardere şi până la ologeală; orice cazne ce ar putea trece prin târâitul şarpelui şi prin pierderea a tot ce e mai frumos pe lume. Am spus: surprinzător - şi nu-I aşa, fiindcă sunt lucruri care în subiectivismul fiecăruia capătă valori de catastrofă cosmică.

Umilinţa, minciuna, părăsirea, jignirea, delăsarea, lipsa de respect, toate date ca preţ al dăruirii complete, sunt tot atâtea forme de agresiune care, chiar atunci când par fapte de toată ziua, pot sfâşia un suflet şi pot marca o fiinţă cu stigmatele unei dureri ce se cere stinsă, anulată – o durere ce se cere rascumpărată.

Şi ce oare mai poate răscumpăra o fiinţă agesată atât de amarnic decât ceva tot atât de amarnic - blestemul. De fapt, e vorba despe dragoste, o dragoste aprinsă. Este vorba doar de dragoste… şi blestem.

Şi dacă o “maicuţă bătrână cu brâul de lână” se vede părăsită în bătătura-i cu mult mai bătrână, şi dacă timpul trece, aşa cum numai el ştie el să treacă, pentru oamenii orfani de prunci, şi dacă vecinele se laudă cu copiii lor care vin, care se însoară, care au copii – copiii copiilor – care sunt nepreţuiţii nepoţi ai nemuririi, si dacă al ei nu mai trimete vorbă, nu mai scrie, nu mai vine, dacă el uită că un pântece a putut să-l poarte şi să se sfâşie de mândră durere ca să-l aducă pe lume, şi dacă toate astea nu mai au loc într-un suflet prea uscat de aşteptare şi dacă nu mai e loc de vorbe bune într-o gură prea uscată de atâta chemat în somn, şi dacă ochii – care nu mai pot plânge fiindcă nu mai au lacrimi nici măcar de jale, învăţaţi cum au fost numai cu lacrimi de dor – si dacă ochii se ridică la cer şi cer cerului să bată!? să bată cu urgie!! cine să se mire? Că dacă se vedea cea măicută, lovită, pălmuită de feciorul ei, şi blestema, de fapt, doborâtă de aceeaşi părăsire, ar fi blestemat…. şi nima nu s-ar fi mirat. Fiindcă pentru un părinte, părăsirea este o lovitură, iar lovitura de părinte este un păcat de moarte. Si de fapt tot de dragoste, o dragoste sfântă, e vorba... şi vorba şi blestemul.

Iar dacă la urmă cel băiat, blestemat de fata pe care a lăsat-o, blestemat de mama pe care a uitat-o, se vede lovit şi nevoit, dacă se vede pustiit şi dacă ridică şi el ochii la icoane şi se roagă să fie izbăvit şi nu este, şi nu are cum să fie, fiindcă blestemul de parinte e un greu blestem – care vine încă din vremurile când Strămoşii ne apărau şi ţineau locul Celui care nu se suise încă pe Cruce, ca viaţa să-Şi dea în veac peste veacuri, pentru răscumpărarea păcatelor noastre – şi dacă flăcăul vede că degeaba cere de la Dumezeul, pe care din suflet îl iubeşte curat, ce se întâmplă? Se mai roagă o dată şi încă o dată, fiindcă de când au început oameni a vorbi şi după ce au mulţumit pentru că le+a fost dat vorbirea, de atunci nu încetează a se ruga şi a cere, ştiind că vorbele sunt gata să deschidă drumuri fermecate cu puterea lor care a scos Lumina din Întuneric.

Flăcăul se mai roagă şi iar se roagă.

Dar nu este îndeajuns să ceri – trebuie să poţi şi da ceva în loc, măcar uneori. Şi dacă nu mai ai ce, fiindcă iubirea de Dumnezeu este o poruncă mare dar nu şi singura, atunci... Atunci te rogi degeaba.

Văzând că se roagă şi nu capătă răspuns, omul începe a se lepăda, mai apoi a huli, a ocarî şi, într-un târziu a blestema.

Şi de fapt, tot de dragoste înşelată, de părăsire şi de lovire este vorba… şi vorba şi blestemul.

Iată deci că blestemul de toate zilele, este un produs al agresării unei fiinţe care are acută nevoie să spere că poate primi o contravaloare dată suferinţelor ei. Blestemul este însă, mai ales în astfel de cazuri, un strigăt de neputinţă.

…

Da, cuvântul este, în gura omului, ca argintul viu – o cratimă între spaimă şi putere – un miracol care poate face şi desface.

Şi, de aceea, am crezut că va fi mai bogat să dorim a izvodi, cu ajutorul lui, al cuvântului, înţelesurile blestemului, decât să încercăm sa-l prindem, să-l cuprindem, să-l dezgolim, să-l decorticăm, să-l disecăm şi să-l golim de fiirea lui Divină, printr-o pragmatică şi doctă cercetare.

Oricum, să ne ferească Cel Puternic, de blestem!... mai ales dacă-l rostim.

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI ROMÂNESC INSULĂ DE CREDINŢĂ ÎNTR-O MARE BARBARĂ

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI

ROMÂNESC

INSULĂ DE CREDINŢĂ

ÎNTR-O MARE BARBARĂ

Motto: Vreme trece, vreme vine

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi a făcut semn fiecărui neam.

Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera iar neamţului i-a dat şurubul.

Dintre evrei, l-a ales pe Moise şi i-a poruncit: “Tu, să scrii o Lege!” Iar proorocilor le-a spus: “Îl veţi răstigni pe Fiul Meu Cel Iubit, Iisus... şi după aceea o să înduraţi mult necaz şi prigonire iar pentru acestea, Eu am să las banii să curgă peste voi ca ploaia”.

L-a chemat pe ungur şi i-a găsit, din câte avea pe lângă Sine, jucării: “Iaca, ţie, îţi dau botfori şi pinteni şi râşniţă, să-ţi faci sfârcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii şi să fi plăcut de femei”...

Turcului i-a spus: “Tu să fii turc, dar să ai putere asupra altora cu sabia”.

Sârbului i-a pus în mână sapa şi în minte încăpăţânarea.

Pe rus l-a învrednicit să cânte cu rachiul şi să se dovedească meşter cerşetor prin iarmaroace...

Pe român, văzându-l că se naşte, l-a atins cu degetul şi i-a zâmbit: “Tu o să fii creştin” - i-a zis.

…

Şi fiindcă într-adevăr Dumnezeu i-a lăsat pe farisei să-I suie Fiul pe Cruce (frumos meşter dulgher, bătut în cuie de fier), mare parte din lumea este azi creştină.

Dar oamenii sunt îndărătnici şi cu inima împietrită. Nicăieri, în lumea toată creştinismul nu s-a ivit de la sine. El a fost adus de putere, pe aripile unei voinţe politice.

Nicăieri? Nu.

Nu, fiindcă românul trebuia să se fie creştin.

Doar în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, credinţa în Cel Care S-a jertfit pe Cruce s-a născut, printr-un miracol, aici departe de locul ei de origine. Şi poate că-i doar o părere că românii au fost departe, poate că-i doar o părere că exită o altă baştină pentru creştinismul românesc.

Ce a fost oare aici, atunci de mult, la vremea când se năşteau românii?

Întâi de toate un spaţiu de romanitate care, provincie de limes fiind în timpul unor nesfârşite sfâşieri lăuntrice şi mai apoi ţinut lipsit de puterea prigonitoare a unor autorităti centrale, a fost şi a rămas, mai ales după plecarea legiunilor - din timpul ororilor lui Diocleţian şi până la falsa convertire a Sfântului Mare Împărat Constantin - un azil pentru năpăstuiţii fii ai Domnului.

Unii au spus că romanii au plecat din Dacii părăsindu-le pustii, ca pe nişte ibovnice bătrâne. Pace lor, în orbirea lor! Or fi plecat romanii şi sigur că au plecat chiar mulţi, dar şi mai mulţi au venit în locul lor, tocmai fiindcă ei plecaseră - aceia care doreau un loc în care să nu fie cu totul străini şi să se poată închina în voie, fără a fi bătuţi pe crucile de care nu se credeau vrednici, făra a fi aruncaţi la fiarele în ale căror măruntaie nu găseau cinstea unui mormânt, fără a fi arşi de vii, ca măcar prin felul de a fi ucişi să fie siliţi să aibă funeralii păgâne.

Au venit aici şi mame, şi taţi, şi copii, au venit aici fraţii întru Hristos, chemaţi de fraţii întru Hristos care vieţuiau aici. Au venit aici creştini la alţi creştini, ca în veac să se prefacă în români creştini şi să ducă, până în zilele - pe atunci nebănuitele - zile ale prezentului nostru, mărturia cuvintelor sacre ale primelor vorbe de închinare şi de cult. Şi mult s-au rugat pentru ca rogatio să dăinuie prin veacurile năvălitoare şi să se prefacă în rugăciune!

Iar dacă ar fi fost creştinaţi de alţii, n-ar fi fost ei arieni, ca şi prădalnicii creştinaţi, tot pe aceste pământuri, de Episcopul Wulfilla? Arianismul neamurilor gotice a plecat însă cu ei şi s-a pierdut în lumea în care puterea începea să se folosească, încă de pe atunci, de religia care se va proclama, o mână de veacuri mai târziu, ca fiind universală.

Aici, în lumea aceasta de ţărani, de stăpâni înarmaţi şi apărători prin dat ai pământului lor, românul s-a născut creştin la sate şi nicidecum în urbii, ca în tot imperiul - şi de aceea poate la noi, unde nu existau pagani, păgânul nu a fost niciodată închinătorul la idoli, ci necredinciosul. Da, românul s-a născut creştin şi nobil. După ce alţii l-au legat de glia pe care i-au luat-o, luându-i totodată şi nobleţea care decurgea din stăpânire - dar care în adânc, ca şi pământul, a fost şi este a lui - românul a rămas ceea ce era : creştin.

Aici, ca nicăieri, într-un loc în care , pe atunci, nici o aprigă putere nu a fiinţat timp de secole de-a rândul, nu s-a iscat nici voinţa politică care, sprijinită pe religie, să-i spună omului cum trebuie să creadă, ca asa trebuie şi nu care cumva altfel. Şi aşa, românul a crescut şi a prins a se întrupa sub apărarea creştinismului său particular, fără a fi lovit de erezii - care nu sunt decât oglinda ce arată chipul obosit al unei instituţii, nevolnică în a da răspunsul de graţie aşteptat de cel în suferinţă.

Câte bordeiuri, atâtea obiceiuri - şi oriunde mergi prin ţara asta, creştinismul este acelaş şi totuşi atât de împământenit locului, desigur în mărunte datini locale, dar nu oare tocmai detaliile dau dimensiunile unei specificităţi? Astfel, fiecare zonă rurală are propriile ei obiceiuri creştineşti - obiceiuri, pe care înstrăinaţii din cetăţi le-au luat şi, cetăţile prefăcându-se în oraşe, le-au sucit, le-au întors, le-au gândit şi în bună parte le-au pierdut.

Creştinismul natural al românului a fost drept, în toate înţelesurile adevărate ale acestui cuvânt. A fost drept şi drept fiind, este ortodox. Acest lucru a fost posibil, fiindcă nimic nu a fost impus, nimic nu a fost cerut, toate venind de la sine, fiind acceptate prin alegerea dată nouă de liberul arbitru. Lăcaşul în care se adună credincioşii este pentru toţi, biserica;

Sfânta Sfintelor însă, acolo unde, în fiece clipă, omul îl proslăveşte pe Dumnezeu a fost, dintotdeauna, în sufletul românului. Şi de aceea face numai ce zice popa şi nu ce face popa... Şi dacă popa nu zice bine, lasă-l pe popă să vorbească - câinii latră, ursul merge.

Românul simte că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Simte - iar simţirea este atât de adâncă încât nici o ştiinţă nu i-ar putea da acelei simţiri putere, după cum nu ar putea să o zdruncine. De aceea când catolicii au găsit ortodoxia românească în arcul intracarpatic, n-au găsit şi vorbe care să li se pară oamenilor altceva decât năzăriri de oameni zănatici - şi toate eforturile papalităţii n-au făcut nici cât o boare printre ramurile unei păduri de brad.

Dincoace de Carpaţi, poate ca ierarhii Bizanţului ar fi avut oarecare trecere, fiindcă înţelegerea felului de a crede al românilor era mai aproape de mintea lor, decât de aceea a prepuşilor Romei, dar, ca şi Bizanţul însuşi, biserica lui era slabă şi ierarhii înspăimântati de puterea crescândă a islamului, faţă de care Roma nu părea cu nimic mai bună. S-au bucurat să facă rost ba de trei, ba de două mitropolii şi au lăsat oamenii în boii lor.

Ortodoxia românească a avut puterea unei balade. Transmisă oral de zeci de generaţii ea trăieşte şi renaşte, mereu nouă, dar odată scrisă a devenit captiva unor file de hârtie - fiindcă scrisul rămâne. Credinţa românilor a fost întotdeauna nouă şi tânără - dureroasă şi bogată doină - dar de când a fost mărginită în biblii şi tetraevangheliare, în limbi străine, a început să îmbătrânească. Şi fiindcă omenia românului, aşezată de Dumnezeu în bătaia vânturilor, nu s-a închis niciodată în sine, când Patriarhul a fost la greu, atunci, au primit şi românii, Roma, din omenie. Veacurile însă au putere şi lucrurile, chiar cele mai sfinte, la unii ajung uneori să se schimbe - însă cu toată puterea veacurilor, ei au fost neînsemnat de puţini.

Trăind într-un spaţiu unde venituri cu felurite gânduri, au poposit obositor de des, românii au avut mereu de reazăm pentru răbdarea lor, acea Sfântă a Sfintelor pe care nimeni nu a putut-o într-adevăr atinge.

Şi fiindcă românul ori rabdă, ori luptă având, atât pentru tăria gândului, cât şi pentru şuierul sabiei, dreapta lui credinţă care face parte din el, pentru că aşa e bine, pentru că aşa a fost şi pentru că aşa este, pentru că aşa au făcut ai lui şi pentru că, dacă nici el nu va face altcumva, apoi nici copii lui nu vor putea face altfel, românul nu refuză şi nu respinge. Dacă valul mării izbeşte o faleză, se întărâtă şi, mai rău, izbeşte a doua oară, mereu, până farmă. Dacă s-ar fi pus de-a curmezişul, din respingere în respingere ar fi fost sfărâmat. Nu, el a a fost şi este ca o plajă: valul a urcat, s-a prăvălit, a inundat, apoi a dispărut în nisip - iar românii au primit în nisipul fiirii lor tot ceea ce a venit, pentru a se topi acolo, fără amintire şi fără nume.

Vremurile au crescut, au trecut şi s-au dus. S-au pierdut, fărâmituri la masa lumii, dar noi am rămas aceiaşi, mai luînd câte o vorbă, mai înţelegând câte un semn, mai primind câte-un ires, dar fără a ne schimba firea şi fără a schimba sufletul tainelor lăsate moşilor pentru a ne fi lăsate nouă, înadins ca noi să le le putem lăsa altora, mai departe, spre timpul când anii nu vor mai avea număr, ca să poată fi socotiţi.

Stând aici în calea şuvoaielor lumii de-afară, având deseori malurile rupte şi fiinţa potopită, ortodoxia românească a rămas o insulă de crediţă proprie într-o mare barbară.

Fiindcă la români, ortodoxia-i o datină.