Cuvantul - argint viu - între putere şi spaimă - schiţă de pseudoeseu –

Motto :
Si a zis: - Să fie lumină! - şi a fost lumină...
(din cultura - deja de veacuri - universală)




Mai întâi a fost Cuvântul...

Mai apoi, după ce omul a fost om - om în omenescul înţeles al Cuvântului, om dincolo de alcătuire, dincolo de bâtă, om dincolo de stăpânirea focului – omului dintâi, omului de la început, evadatului din fiară, i-a fost dată puterea vorbitului… Fiindcă omul a fost alcătuit după chipul şi asemănarea Cuvantului.

Şi fiindcă omul pe vremea aceea era recunoscător, omul a folosit vorbirea şi omul a mulţumit că e om - om cu muierea lui, la focul lui, cu copiii lui, lângă carnea lor. Aşa a făcut omul, fiind un om care învăţase cuvânta.

Iar omul când ştie, vrea.

Şi când vrea, poate… şi face!

...

Tot aşa, mai întâi au fost cei chemaţi – slujitorii, mai apoi cei aleşi - ucenicii lor, mai târziu unii şi alţii - din auzite… până astăzi, când noi toţi, de-a valma, folosim cuvintele pentru a lega punţi din lume peste lumi, spre năzuinţele noastre. De la mulţumire la dorinţă n-a fost decât un pas mărunt. De la dorinţă la cerinţă a urmat un pas firesc - ruga, iar de acolo şi până la a lua Cuvântul în deşert - n-a fost drum nici cât de aci şi până colo. O nimica toată.

Şi aşa, dacă din mulţumiri s-a născut ruga, apoi şi din rugă s-a născut blestemul, pentru ca mai apoi, printr-o genealogie nu foarte incertă, din blestem să purceadă imprecaţia, înjutătură şi surorile ei bune: ocara şi sudalma.

Mulţumirea e firavă, aproape stinsă, fiindcă nu mai poate răzbate dintre atâtea glasuri. Rugăciunea este încă vie, dar este mai ales a preoţilor – lumea lasându-le lor acestă preocupare şi, fiindcă time is money, ei iau salariu pentru a se griji de grijile noastre; ba, ne mai rugăm şi noi – de frică – dar frica trece şi uităm să mulţumim.

Blestemul însă e încă tare, fiind tot atât al celor ce stiu şi pot, cât şi al celor cuprinşi de disperarea spaimei şi a neputinţei. Descendenţa blestemului a ajuns pe acelaş drum cu vinul – de la o bautură sacră, la o băutură profană – adică de la magia cuvântului, de la sacru – la vulgar, iar dacă blestemul este o agresiune definitivă, apoi injurăturile şi cortegiile lor de necuviinţe sunt doar un cotidian cenuşiu cu gândaci pe un perete murdar şi scorojit.

Chiar sintaxa blestemului arată decadenţa lui.

Folosit de Stăpânii Artei, el este rostit la indicativ prezent, în numele clar al unor forţe care nouă (din fericire) ne rămân ascunse. Este un act distructiv, de la un prădător la alt prădător, fiind însă, cel mai adesea, o indeplinire a voinţei unei prădător asupra unei ţinte care va fi anihilată. Aşa cum face un comandament militar cu un duşman, rece, fără semtiment - pentru că ceea ce trebuie împlinit, se împlineşte.

Folosit de profani, de noi toţi cei care avem dreptul la compensarea protestului nostru suprem, de noi cei care ne simţim nedreptăţiţi sau impuţinaţi pe vecie, el capătă osatura logică a dorinţei şi a nesiguranţei – purtat de spaimă, blestemul nostru are o valoare virtuală. Şi virtual fiind în sufletul celui care cere, el are haina sintactică a formelor condiţionale, în care opţiunii imprecatorului i se poate opune eşecul.

Şi oare dacă un blestem este rostit despre cineva, în loc să i se adeseze direct, de ce să ne mire că vom întâlni adesea disoluţia, în forţa de act pe care o dă conjunctivul ori, dimpotrivă, sărăcia imperativului, o sărăcie care trădează vidul puterii, fiindcă aşa cum am arătat mai sus, cel care poate, face şi nu latră.

Si fiindcă de multe ori blestemul profan izvorăşte din vorbă peste vorbă, schimbate cu alte vorbe peste vorbe, într-un lung şir de cuvinte, de la reproşuri la insulte, de la refuzuri la neacceptări, de la molestarea eu-lui, la mortificarea sufletului, trecând întotdeauna prin vămile suferinţelor şi umilinţei, şi fiindcă toate se petrec între făpturi aflate pe poziţii ce devin antagonice şi se înstăpânesc ca fiind ireconciliabile, şi fiindcă uneori el vine ca o încheiere, ca un satâr care seacă lumea de orice înţelesuri, blestemul profan iese adeseori din lumea reală ca să intre în lumea fictivă a creaţiei, fie ea populară ori cultă. De aceea, noi, pe acesta, îl cunoaştem mai bine - şi este în firea lucrurilor să fie astfel, fiindcă nu s-a năzărit încă fiinţa care să aibă minţile într-atât de fugite de cuibul lor, încât să cânte blesteme adevărate – nu de alta, dar nici nu ştii Cine le aude, Cui le duce vântul şi ce va face Acela cu ele şi nici nu poţi să le dai, aşa, ca pe flori, pe mâna oricui. Iar de scris, apoi nici că s-a pomenit!

Să doinească cineva despre blestemul ce se va abate peste iubitul plecat... Să zvonească despre cei părinţi care si-au blestemat copiii... Ori despre unul care s-a mâniat pe Cel Bun... Da, toate acestea s-au făcut şi sunt cu putinţă şi într-un fel arată, nu blesteme, ci doar umbra cuvintelor care s-ar putea folosi ca să blestemi pe cineva. Arată mai ales ce urgii ar trebui să lovească o fiinţă care se cuvine blestemată, dacă te duci să-l plăteşti pe cel care stie să o facă. Este mai mult un fel de a spune: “Nu face asta, că-i bai! Bai mare!”

Blestemul profan, cel care apare din texte culese, este mai ales, dincolo de expresia de durere a celui care-l doineşte, dincolo de dorinţele acestuia, este o ameninţare.

Oricum, sigur este că iubirea a dat naştere la cele mai multe blesteme profane. Fie că a fost iubire curată de Dumnezeu, fie că a fost iubire sfântă de părinţi, fie că a fost iubire aprinsă după jumătate.

Ele, blestemele din dragoste, sunt spuse din suflet, din rărunchi, de acolo din adâncul făpturii unde n-a mai rămas pic de nădejde. Sunt expresia nevoii urlânde de a spera o compensaţie pentru ceva care este şi pare iremediabil, sunt o agresiune absolută, menită să răspundă ireparabilului produs de o agresiune care poate fi – văzută de partea cealalta, în subiectivismul ei – ca benignă sau minoră.

Şi astfel, este aparent surprinzător, să vedem că partenerul părăsit ori înşelat – şi oare câti n-au trecut prin asta – poate cere pentru fiinţa iubită, de la ardere şi până la ologeală; orice cazne ce ar putea trece prin târâitul şarpelui şi prin pierderea a tot ce e mai frumos pe lume. Am spus: surprinzător - şi nu-I aşa, fiindcă sunt lucruri care în subiectivismul fiecăruia capătă valori de catastrofă cosmică.

Umilinţa, minciuna, părăsirea, jignirea, delăsarea, lipsa de respect, toate date ca preţ al dăruirii complete, sunt tot atâtea forme de agresiune care, chiar atunci când par fapte de toată ziua, pot sfâşia un suflet şi pot marca o fiinţă cu stigmatele unei dureri ce se cere stinsă, anulată – o durere ce se cere rascumpărată.

Şi ce oare mai poate răscumpăra o fiinţă agesată atât de amarnic decât ceva tot atât de amarnic - blestemul. De fapt, e vorba despe dragoste, o dragoste aprinsă. Este vorba doar de dragoste… şi blestem.

Şi dacă o “maicuţă bătrână cu brâul de lână” se vede părăsită în bătătura-i cu mult mai bătrână, şi dacă timpul trece, aşa cum numai el ştie el să treacă, pentru oamenii orfani de prunci, şi dacă vecinele se laudă cu copiii lor care vin, care se însoară, care au copii – copiii copiilor – care sunt nepreţuiţii nepoţi ai nemuririi, si dacă al ei nu mai trimete vorbă, nu mai scrie, nu mai vine, dacă el uită că un pântece a putut să-l poarte şi să se sfâşie de mândră durere ca să-l aducă pe lume, şi dacă toate astea nu mai au loc într-un suflet prea uscat de aşteptare şi dacă nu mai e loc de vorbe bune într-o gură prea uscată de atâta chemat în somn, şi dacă ochii – care nu mai pot plânge fiindcă nu mai au lacrimi nici măcar de jale, învăţaţi cum au fost numai cu lacrimi de dor – si dacă ochii se ridică la cer şi cer cerului să bată!? să bată cu urgie!! cine să se mire? Că dacă se vedea cea măicută, lovită, pălmuită de feciorul ei, şi blestema, de fapt, doborâtă de aceeaşi părăsire, ar fi blestemat…. şi nima nu s-ar fi mirat. Fiindcă pentru un părinte, părăsirea este o lovitură, iar lovitura de părinte este un păcat de moarte. Si de fapt tot de dragoste, o dragoste sfântă, e vorba... şi vorba şi blestemul.

Iar dacă la urmă cel băiat, blestemat de fata pe care a lăsat-o, blestemat de mama pe care a uitat-o, se vede lovit şi nevoit, dacă se vede pustiit şi dacă ridică şi el ochii la icoane şi se roagă să fie izbăvit şi nu este, şi nu are cum să fie, fiindcă blestemul de parinte e un greu blestem – care vine încă din vremurile când Strămoşii ne apărau şi ţineau locul Celui care nu se suise încă pe Cruce, ca viaţa să-Şi dea în veac peste veacuri, pentru răscumpărarea păcatelor noastre – şi dacă flăcăul vede că degeaba cere de la Dumezeul, pe care din suflet îl iubeşte curat, ce se întâmplă? Se mai roagă o dată şi încă o dată, fiindcă de când au început oameni a vorbi şi după ce au mulţumit pentru că le+a fost dat vorbirea, de atunci nu încetează a se ruga şi a cere, ştiind că vorbele sunt gata să deschidă drumuri fermecate cu puterea lor care a scos Lumina din Întuneric.

Flăcăul se mai roagă şi iar se roagă.

Dar nu este îndeajuns să ceri – trebuie să poţi şi da ceva în loc, măcar uneori. Şi dacă nu mai ai ce, fiindcă iubirea de Dumnezeu este o poruncă mare dar nu şi singura, atunci... Atunci te rogi degeaba.

Văzând că se roagă şi nu capătă răspuns, omul începe a se lepăda, mai apoi a huli, a ocarî şi, într-un târziu a blestema.

Şi de fapt, tot de dragoste înşelată, de părăsire şi de lovire este vorba… şi vorba şi blestemul.

Iată deci că blestemul de toate zilele, este un produs al agresării unei fiinţe care are acută nevoie să spere că poate primi o contravaloare dată suferinţelor ei. Blestemul este însă, mai ales în astfel de cazuri, un strigăt de neputinţă.

…

Da, cuvântul este, în gura omului, ca argintul viu – o cratimă între spaimă şi putere – un miracol care poate face şi desface.

Şi, de aceea, am crezut că va fi mai bogat să dorim a izvodi, cu ajutorul lui, al cuvântului, înţelesurile blestemului, decât să încercăm sa-l prindem, să-l cuprindem, să-l dezgolim, să-l decorticăm, să-l disecăm şi să-l golim de fiirea lui Divină, printr-o pragmatică şi doctă cercetare.

Oricum, să ne ferească Cel Puternic, de blestem!... mai ales dacă-l rostim.