NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI ROMÂNESC INSULĂ DE CREDINŢĂ ÎNTR-O MARE BARBARĂ

NATURALEŢEA CREŞTINISMULUI

ROMÂNESC

INSULĂ DE CREDINŢĂ

ÎNTR-O MARE BARBARĂ

Motto: Vreme trece, vreme vine

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi a făcut semn fiecărui neam.

Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera iar neamţului i-a dat şurubul.

Dintre evrei, l-a ales pe Moise şi i-a poruncit: “Tu, să scrii o Lege!” Iar proorocilor le-a spus: “Îl veţi răstigni pe Fiul Meu Cel Iubit, Iisus... şi după aceea o să înduraţi mult necaz şi prigonire iar pentru acestea, Eu am să las banii să curgă peste voi ca ploaia”.

L-a chemat pe ungur şi i-a găsit, din câte avea pe lângă Sine, jucării: “Iaca, ţie, îţi dau botfori şi pinteni şi râşniţă, să-ţi faci sfârcuri la mustăţi, să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile cu soţii şi să fi plăcut de femei”...

Turcului i-a spus: “Tu să fii turc, dar să ai putere asupra altora cu sabia”.

Sârbului i-a pus în mână sapa şi în minte încăpăţânarea.

Pe rus l-a învrednicit să cânte cu rachiul şi să se dovedească meşter cerşetor prin iarmaroace...

Pe român, văzându-l că se naşte, l-a atins cu degetul şi i-a zâmbit: “Tu o să fii creştin” - i-a zis.

…

Şi fiindcă într-adevăr Dumnezeu i-a lăsat pe farisei să-I suie Fiul pe Cruce (frumos meşter dulgher, bătut în cuie de fier), mare parte din lumea este azi creştină.

Dar oamenii sunt îndărătnici şi cu inima împietrită. Nicăieri, în lumea toată creştinismul nu s-a ivit de la sine. El a fost adus de putere, pe aripile unei voinţe politice.

Nicăieri? Nu.

Nu, fiindcă românul trebuia să se fie creştin.

Doar în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, credinţa în Cel Care S-a jertfit pe Cruce s-a născut, printr-un miracol, aici departe de locul ei de origine. Şi poate că-i doar o părere că românii au fost departe, poate că-i doar o părere că exită o altă baştină pentru creştinismul românesc.

Ce a fost oare aici, atunci de mult, la vremea când se năşteau românii?

Întâi de toate un spaţiu de romanitate care, provincie de limes fiind în timpul unor nesfârşite sfâşieri lăuntrice şi mai apoi ţinut lipsit de puterea prigonitoare a unor autorităti centrale, a fost şi a rămas, mai ales după plecarea legiunilor - din timpul ororilor lui Diocleţian şi până la falsa convertire a Sfântului Mare Împărat Constantin - un azil pentru năpăstuiţii fii ai Domnului.

Unii au spus că romanii au plecat din Dacii părăsindu-le pustii, ca pe nişte ibovnice bătrâne. Pace lor, în orbirea lor! Or fi plecat romanii şi sigur că au plecat chiar mulţi, dar şi mai mulţi au venit în locul lor, tocmai fiindcă ei plecaseră - aceia care doreau un loc în care să nu fie cu totul străini şi să se poată închina în voie, fără a fi bătuţi pe crucile de care nu se credeau vrednici, făra a fi aruncaţi la fiarele în ale căror măruntaie nu găseau cinstea unui mormânt, fără a fi arşi de vii, ca măcar prin felul de a fi ucişi să fie siliţi să aibă funeralii păgâne.

Au venit aici şi mame, şi taţi, şi copii, au venit aici fraţii întru Hristos, chemaţi de fraţii întru Hristos care vieţuiau aici. Au venit aici creştini la alţi creştini, ca în veac să se prefacă în români creştini şi să ducă, până în zilele - pe atunci nebănuitele - zile ale prezentului nostru, mărturia cuvintelor sacre ale primelor vorbe de închinare şi de cult. Şi mult s-au rugat pentru ca rogatio să dăinuie prin veacurile năvălitoare şi să se prefacă în rugăciune!

Iar dacă ar fi fost creştinaţi de alţii, n-ar fi fost ei arieni, ca şi prădalnicii creştinaţi, tot pe aceste pământuri, de Episcopul Wulfilla? Arianismul neamurilor gotice a plecat însă cu ei şi s-a pierdut în lumea în care puterea începea să se folosească, încă de pe atunci, de religia care se va proclama, o mână de veacuri mai târziu, ca fiind universală.

Aici, în lumea aceasta de ţărani, de stăpâni înarmaţi şi apărători prin dat ai pământului lor, românul s-a născut creştin la sate şi nicidecum în urbii, ca în tot imperiul - şi de aceea poate la noi, unde nu existau pagani, păgânul nu a fost niciodată închinătorul la idoli, ci necredinciosul. Da, românul s-a născut creştin şi nobil. După ce alţii l-au legat de glia pe care i-au luat-o, luându-i totodată şi nobleţea care decurgea din stăpânire - dar care în adânc, ca şi pământul, a fost şi este a lui - românul a rămas ceea ce era : creştin.

Aici, ca nicăieri, într-un loc în care , pe atunci, nici o aprigă putere nu a fiinţat timp de secole de-a rândul, nu s-a iscat nici voinţa politică care, sprijinită pe religie, să-i spună omului cum trebuie să creadă, ca asa trebuie şi nu care cumva altfel. Şi aşa, românul a crescut şi a prins a se întrupa sub apărarea creştinismului său particular, fără a fi lovit de erezii - care nu sunt decât oglinda ce arată chipul obosit al unei instituţii, nevolnică în a da răspunsul de graţie aşteptat de cel în suferinţă.

Câte bordeiuri, atâtea obiceiuri - şi oriunde mergi prin ţara asta, creştinismul este acelaş şi totuşi atât de împământenit locului, desigur în mărunte datini locale, dar nu oare tocmai detaliile dau dimensiunile unei specificităţi? Astfel, fiecare zonă rurală are propriile ei obiceiuri creştineşti - obiceiuri, pe care înstrăinaţii din cetăţi le-au luat şi, cetăţile prefăcându-se în oraşe, le-au sucit, le-au întors, le-au gândit şi în bună parte le-au pierdut.

Creştinismul natural al românului a fost drept, în toate înţelesurile adevărate ale acestui cuvânt. A fost drept şi drept fiind, este ortodox. Acest lucru a fost posibil, fiindcă nimic nu a fost impus, nimic nu a fost cerut, toate venind de la sine, fiind acceptate prin alegerea dată nouă de liberul arbitru. Lăcaşul în care se adună credincioşii este pentru toţi, biserica;

Sfânta Sfintelor însă, acolo unde, în fiece clipă, omul îl proslăveşte pe Dumnezeu a fost, dintotdeauna, în sufletul românului. Şi de aceea face numai ce zice popa şi nu ce face popa... Şi dacă popa nu zice bine, lasă-l pe popă să vorbească - câinii latră, ursul merge.

Românul simte că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Simte - iar simţirea este atât de adâncă încât nici o ştiinţă nu i-ar putea da acelei simţiri putere, după cum nu ar putea să o zdruncine. De aceea când catolicii au găsit ortodoxia românească în arcul intracarpatic, n-au găsit şi vorbe care să li se pară oamenilor altceva decât năzăriri de oameni zănatici - şi toate eforturile papalităţii n-au făcut nici cât o boare printre ramurile unei păduri de brad.

Dincoace de Carpaţi, poate ca ierarhii Bizanţului ar fi avut oarecare trecere, fiindcă înţelegerea felului de a crede al românilor era mai aproape de mintea lor, decât de aceea a prepuşilor Romei, dar, ca şi Bizanţul însuşi, biserica lui era slabă şi ierarhii înspăimântati de puterea crescândă a islamului, faţă de care Roma nu părea cu nimic mai bună. S-au bucurat să facă rost ba de trei, ba de două mitropolii şi au lăsat oamenii în boii lor.

Ortodoxia românească a avut puterea unei balade. Transmisă oral de zeci de generaţii ea trăieşte şi renaşte, mereu nouă, dar odată scrisă a devenit captiva unor file de hârtie - fiindcă scrisul rămâne. Credinţa românilor a fost întotdeauna nouă şi tânără - dureroasă şi bogată doină - dar de când a fost mărginită în biblii şi tetraevangheliare, în limbi străine, a început să îmbătrânească. Şi fiindcă omenia românului, aşezată de Dumnezeu în bătaia vânturilor, nu s-a închis niciodată în sine, când Patriarhul a fost la greu, atunci, au primit şi românii, Roma, din omenie. Veacurile însă au putere şi lucrurile, chiar cele mai sfinte, la unii ajung uneori să se schimbe - însă cu toată puterea veacurilor, ei au fost neînsemnat de puţini.

Trăind într-un spaţiu unde venituri cu felurite gânduri, au poposit obositor de des, românii au avut mereu de reazăm pentru răbdarea lor, acea Sfântă a Sfintelor pe care nimeni nu a putut-o într-adevăr atinge.

Şi fiindcă românul ori rabdă, ori luptă având, atât pentru tăria gândului, cât şi pentru şuierul sabiei, dreapta lui credinţă care face parte din el, pentru că aşa e bine, pentru că aşa a fost şi pentru că aşa este, pentru că aşa au făcut ai lui şi pentru că, dacă nici el nu va face altcumva, apoi nici copii lui nu vor putea face altfel, românul nu refuză şi nu respinge. Dacă valul mării izbeşte o faleză, se întărâtă şi, mai rău, izbeşte a doua oară, mereu, până farmă. Dacă s-ar fi pus de-a curmezişul, din respingere în respingere ar fi fost sfărâmat. Nu, el a a fost şi este ca o plajă: valul a urcat, s-a prăvălit, a inundat, apoi a dispărut în nisip - iar românii au primit în nisipul fiirii lor tot ceea ce a venit, pentru a se topi acolo, fără amintire şi fără nume.

Vremurile au crescut, au trecut şi s-au dus. S-au pierdut, fărâmituri la masa lumii, dar noi am rămas aceiaşi, mai luînd câte o vorbă, mai înţelegând câte un semn, mai primind câte-un ires, dar fără a ne schimba firea şi fără a schimba sufletul tainelor lăsate moşilor pentru a ne fi lăsate nouă, înadins ca noi să le le putem lăsa altora, mai departe, spre timpul când anii nu vor mai avea număr, ca să poată fi socotiţi.

Stând aici în calea şuvoaielor lumii de-afară, având deseori malurile rupte şi fiinţa potopită, ortodoxia românească a rămas o insulă de crediţă proprie într-o mare barbară.

Fiindcă la români, ortodoxia-i o datină.