NUMELE DEPRECIATIV - între ieri şi azi - o veşnică desfiinţare a persoanei

MOTTO: Dacă primitivii ar fi cunoscut genetica, şi-ar fi spus că numele este ADN-ul persoanei.



Când ceva anume este făcut în numele lui “Cutare”, acel ceva anume poartă amprenta de personalitate, de responsabilitate, de esenţă, poartă amprenta definitorie a acelui “Cutare”.

De ce?

Fiindcă dacă din cele mai vechi timpuri, magia cuvântului l-a impresionat pe om, apoi magia numelui, l-a copleşit, în măsura în care numele defineşte – în egală măsura – si obiectul si fiinţa. Şi acest fapt este atât de vizibil, încât de spaimă ca nu cumva numele său să ajungă în guri străine şi răuvoitoare, care stăpânindu-l ar putea face orice din fiinţa astfel definită, omul s-a bucurat să poată purta un alt nume decât numele său consacrat - o poreclă, un cognomen.

(Si oare antecesorii noştri latini nu aveau un prenomen, un nomen şi un cognomen? Lui Gaius Iulius îi plăcea să fie numit după taietura care se afla la la originea... tatălui său. Publius Ovidius prefera sa fie strigat cu porecla care arata că este năsos - şi dacă Cyrano ar fi trăit şaptesprezece secole mai devreme, poate că i s-ar fi spus Naso. Tot aşa şi împăratul Claudius nu se ferea să i se spună “Şchiopul” - poate pentru că prefera claudicaţia bâlbâielii...)

Arareori, rromii zilelor noastre işi poartă adevaratul nume de botez în acte şi de cele mai multe ori sunt cunoscuţi, mai ales, după poreclele lor care oscilează între pitoresc si ridicol, neomiţând să treacă prin grotesc şi incredibil.

Oricum, orice a fost de preferat – dintotdeauna – folosirii numelui propriu, în realul sens al cuvântului.

Şi iată că tot din cele mai vechi timpuri, antagoniştii au încercat, reciproc să se folosească de numele - deci de esenţa - duşmanului ori a competitorului, pentru a-l micşora, pentru a-l împuţina, pentru a-l ridiculiza - aşadar pentru a-l desfiinţa.

De aceea, nu e astfel de mirare că numele depreciativ este, ca şi insulta, la fel de vechi ca si blestemele, la fel de vechi ca şi lumea; lumea fiinţelor cuvântătoare, se înţelege, fiindcă cele necuvântătoare se mulţumesc să ucidă fără a stârni mizerie.

...................

Numele depreciative pot fi considerate ca fiind de două mari categorii, după modul în care îşi fac loc în conştiinţa celui care face uz de ele. Sunt fie de sorginte irţională, fie de sorginte raţională.

Nume depreciative de sorginte iraţională – zise care rodesc – sunt efectele iţite la lumină dintr-un subconştient al datinei.

Astfel ele apar adesea în situaţii conflictuale, ca mici răzbunări. Este evident că într-un conflict aprins, gradul de raţionalitate scade sub presiunea componentelor subiective şi afective, astfel încât singurul lucru care mai contează - uneori în dauna adevărului - este rănirea adversarului. Din păcate exemplele sunt atât de numeroase în viaţa noastră cotidiană, încât a le aduce pe hârtie ar fi un act inutil.

Şi totuşi, să încercăm (cu naturaleţe!), mai intai cu un nume depreciativ:

“- Unde ai umblat? La cine ai fost?!! Crezi că-s prost?!
- Da!”

Să continuăm cu o expresie depreciativă:

“- Nu este adevărat!
- Te mint, eu, pe tine?
- A se spune că minţi este un eufemism!! A se spune că eşti mincinos este un pleonasm !!”

Numele depreciative de sorginte iraţională pot şi rodul facilităţii, ca atunci când cineva vrea să minimalizeze o persoană de care se teme. Atunci când avem de a face cu o depreciere primară, simplă, pornită din acelaşi subconştient de datină al comunităţii din care provine depreciatorul, act care se produce din temeri, invidie şi neputinţă, întâlnim cel mai adesea cazurile de “ştirbire a numelui” ori de deformare a acestuia.

Un exemplu aproape uitat este generalul Berthelot, care era denumit de răcanii vremii de pe la noi, “Burtălău” – şi poate că aveau şi de ce, fiindcă mânca câte patruzeci de sarmale la o masă (cules de la un bătrân ofiţer de cavalerie).

Exemplul clasic însă este deprecierea facilă a numelui lui Nicolae Ceauşescu. Apelativul de “Ceaşcă”, dat lui Nicolae Ceauşescu, încă de pe când era în viaţă, este cunoscut de toţi aceia care au trăit în perioada în care destinele lor depindeau de socialismul ştiinţific autohton. Se observă că numele este trunchiat, schilodit şi mai ales scurtat (lăsând la o parte conotaţiile argotice cu conotaţie sexuală), ceea ce indică foarte clar dorinţa vădită şi imedită de a minimaliza şi distruge puterea posesorului printr-un apelativ de neputinţă (“Am fost cu toţii în serviciul lui Ceaşcă” - se scrie în almanahul Caţavencu 1998).

Substantivul propriu “Ceauşescu” – cu valoare de nume al unei persoane detestate – a facut si el obiectul unui alt act de depreciere iraţională facilă. De astă dată avem un fenomen contaminat de cultură, avându-şi originea în practici foarte vechi – ca distrugerea cartuşelor faraonice ori desfigurarea statuilor lui Epaminonda – practici care au fost reînviate la sfârşitul mileniului trecut prin ortografierea numelui, cu literă mică, la începutul substantivului propriu. Practica acestei nerestectaări a Limbii Române a fost generalizată în aproape toate ziarele care au apărut în România postdecembristă, timp de câteva luni. Subliniez aspectul iraţional al actului de depreciere facilă, prin faptul că apelul multor oameni de cultură a rămas neauzit, argumentele rămânând fără putere, până la răcirea maselor întărâtate (se poate spune – fără riscul erorii – că din punctul de vedere al celor care au scris în presă, acţiunea a fost gântită si manipulatorie, fiind raţionala, dar pentru exemplificarea expunenerii, este interesantă doar reactia colectivă iraţională).

În aceste doua cazuri de iraţionalitate în folosirea numelor depreciative se întrevede anticamera imprecaţiei şi calea spre blestem, cu atât mai mult cu cât în esenţa blestemului este foarte des prezentă – ca efect direct – deprecierea celui de blestemat, până la anihilarea sa completă pe toate planurile.

Există însă şi o folosire a numelor depreciative, care este de sorginte raţională. In acest caz, avem de a face cu un fruct al unei intenţii, cu un scop gândit şi – deci au o finalitate clară, gândită cu pragmatism.

De la anularea unui competitor sexual şi până la micşorarea unui competitor politic, trecând prin demonizarea unui eretic şi prin ridiculizarea unui vizionar, fără a ocoli domenii diverse ca arta, meşteşugurile, ştiinţa ori sportul, numele depreciative raţionale au făcut carieră atât în conversaţii private, cât şi în discursuri, în epistolar, în memorialistică, în beletristică, în dramaturgie şi acum, din ce în ce mai mult, în mass-media. Şi fiindcă verba volant, scripta manet - ziaristica este un domeniu inepuizabil de exemple, chiar dacă mai puţin “public” si mai puţin spectaculos decât televiziunea.

De n-ar fi să luăm în linie de calcul decât câteva exemple nemuritoare ale literaturii noastre, de n-ar fi decât să-i luăm pe Eminescu şi pe Caragiale cu toată diversitatea de cazuri şi de forme pe care au dat-o deprecierii, (Veronica Micle i-a apreciat totuşi pe amândoi...), am avea material pentru ani de studiu.

La Caragiale, bunăoară, se merge până într-acolo, încât chiar numele unui personaj este un nume depreciativ în sine – este adevărat că adresat unor categorii ţintă, unor personificări generale si nu unei persoane reale. Astfel îi avem pe Caţavencu – de la caţă, o fiinţă care bate din gură ne-ncetat şi clevetitor; Dandanache – de la dandana, o boacănă făcută de unul neîndemanatec şi tâmp, o boroboaţă care poate da multe peste cap; ba chiar, îl avem pe Cetăţeanul Turmentat – apreciere deloc măgulitoare la adresa electoratului, fiindcă turmentarea (fr. tourmenté - chinuit) este şi râmăne veşnica şi mizerabila ebrietate.

La Eminescu – fără a mai vorbi de bulgăroi, de grecotei de găgăuţi ori alţii – găsim, în strofa finală a Scrisorii a III-a, “... să-i împarţi în două cete, în smintiţi şi în mişei...”, ceea ce – la nivelul folosirii numelui depreciativ – este o reuşită de excepţie. Cu aceeaşi putere pe care a dat-o articolelor sale gazetăreşti si aici, în poezie, Eminescu izbuteşte fără greutate, să dea două nume depreciative, colective şi implicite unui întreg segment social – clasa politică a vremii sale!... a vremurilor in general.

Şi ce oare se potriveşte mai bine pamfletului ori epigramei decât deprecierea şi – prin consecinţă – numelui depreciativ.
Este cert că limbajul depreciativ se schimbă în formă, dar el rămâne neschimbat în fond, chiar dacă a migrat spre forme de expresie care sunt contemporane modalităţilor noastre de percepţie – de aceea esenţa deprecierilor făcute de autori, de talia celor citati mai sus, a rămas dureros de vie şi de actuală.

Pentru a fi însă cu totul în contemporaneitate, vom căuta exemple în ziarele actuale – un izvor parcă nesecat de unde putem alege mai ales forme de nume depreciative.

Vom Selecta “Academia Caţavencu” şi Evenimentul (Excrementul?...) Zilei – publicaţii pe care le citesc.

Pentru numele cotidianul Evenimentul Zilei am ales – din menţionare – o formă de depreciere care îşi are originea în necesitatea de a vinde titlul articolului, o necesitate care face că, ziaristul se lipseşte de politeţea elementară, atunci când vorbeşte despre o persoane. Această lipsă de bună cuviinţă se hipertrofiază atunci când este vorba depsre o persoană publică de notorietate şi cu atât mai mult – amtitor – când este vorba despre un înalt demnitar de stat, fie că este de dreapta, fie că este de stânga, după politica de moment a publicaţiei. Mentionez că Evenimentul Zilei nu este un exemplu extrem, ci unul curent.

Nimeni nu pretinde unui tabloid de azi, să folosească adresări cărora eticheta internaţională le dă sonorităţi pompoase ca “Excelenţă sa/voastră/etc”. Folosirea prenumelui sau a functiei, ar da un minim de politeţe exprimării. Ne-am obişnuit însă deja cu o modalitate de apelare directa – venită de peste Atlantic, care contine insa, intotdeauna, o forma de depreciere raţională sub pretextul internaţional al luptei pentru democraţie şi impotriva cultului personalităţii – pretext slab, în măsura în care nu familaritatea excesiva în adresare, crează egalitate în drepturi, aşa cum nici nu scade puterea celui care uzează de putere.

Astfel în Evenimentul din data de 24.01.2002 se poate citi un titlu care, prin modul în care foloseşte numele depreciativ indus, este foarte complex:

“Năstase îşi face griji pentru limba română, Iliescu pentru limba rusă”.

Este de subliniat faptul că este evident că autorul NU doreşte să atace cele două personalităţi politice, dar din nevoia de a-şi vinde articolul, îi dă acestuia un titlu care are o formă chemată să deprecieze persoanele despre care vorbeşte, printr-o inducţie subiectivă, dedictă segmentului de cititori ai publicaţiei. Astfel a spune “Năstase” şi “Iliescu” în loc să se folosească prenumele sau măcar atributele funcţiilor lor, îi micşorează, îi popularizează, fără a-i face mai populari – dimpotrivă. Intregul context al alegerii titlului este menit să discrediteze reprezentatul instituţiei “Preşedintele României”, facându-se aluzie la studiile sale sovietice şi mizându-se pe un instinctiv sentiment local antirusesc. Citirea articolului dezminte însă titlul. Prea târziu, deprecierea a fost realizată, persoana a fost discreditată - şi dacă un citittor nu a avut timp să citeasca articolul, rămâne cu ideea că Ion Iliescu este un filorus, deci un KGB-ist, deci un trădător.

Publicaţie de satiră şi pamflet, gata să biciuiască orice slăbiciune, Academia Caţavencu nu foloseşte decat arareori astfel de trucuri, ieftine din punct de vedere gazetăresc, ci altele, mai elborate şi uneori, chiar perfide. Astfel jurnaliştii de la Academia Caţavencu practică, spre exemplu o răsturnare de sensuri a unui citat, semnificativă prin subtilitatea numelui depreciativ care rezultă:

“- Şefu’, aşa cum a recomandat şi NATO, dar până la urmă tot dumneavoastră aţi dispus, am redus bugetul pentru apărare...” (un parlamentar către Ion Iliescu)”

Numele depreciativ raţional porneşte, de regulă, din intenţia cuiva, adresată subiectivismului altuia (altora), astfel încât să atingă efectul deprecierii numelui altcuiva. De astă dată insa lucrurile nu se petrec astfel.

Bietul parlamentar se adresează şefului său de partid într-un mod familiar. Pe deasupra mai are şi dificultăţi în a se exprima într-un mod inteligibil. Jurnalistul de la Academia Caţavencu, un profesionist asemănător unei pisici la pândă, nu iartă, prinde fraza, o scoate din context şi iată-l facând din apelativul, aproape duios al unui vechi colaborator, un termen de minimalizare al unui Şef de Stat. Iată cum, citând o fraza idioată, numai prin redarea ei în săptămânalul unde scrie, jurnalistul îl transformă implicit pe Ion Iliescu în şeful unor idioţi, deci idiot el însuşi – şi reuşeşte perfect acest lucru.

Această modalitate de a folosi un nume depreciativ şi – mai ales – de a crea o imagine de nume depreciativ în mentalul celor care citesc, este una dintre cele mai ridicate si subtile forme ale numelui depreciativ raţional.

Este arma creerii de imagine publică. Este o armă foarte puternică într-o lume în care – din ce în ce mai clar – un vot poate căpăta valoarea unui glonţ, aşa după cum spunea acum un secol şi jumătate Abraham Lincoln.

Tot în Academia Caţavencu, putem întâlni şi încălcarea politetei datorate oricui si – cu atât mai mult – unui înalt demnitar de stat, dar într-un fel cu totul diferit de exemplul dat anterior, din Evenimentul Zilei. Este vorba de astă dată de o atitudine de micşorare de imagine, practicată, indistinct, faţă de cel aflat la putere, fiindcă dacă în mod constant atac acea persoană, îmi voi face un auditoriu din cei nemulţumiţi şi din cei veşnic nemulţumiţi.

Încă o dată, folosirea numelui depreciativ îi aparţine jurnalistului, dar cum el pozeză în rolul de “pană” celor care – ştiind cum scrie sau dorind să citească opinii pe care doresc să le audă – îi cumpără ziarul, devine de fapt deprecierea operată de vocea unei mulţimi.

Putem exemplifica printr-un alt caz în care – de asta data un diminutiv de afecţiune – devine o minimalizare, o coborâre adusă unei persoane, doar fiindcă nu se potriveşte cu calitatea ei de om de stat. Găsim în Academia Caţavencu, într-un număr din 2002, apelativul de “Ionică Iliescu”. Dacă Ion Iliescu ar fi poate bucuros ca apropiaţii săi, în familie să-l alinte astfel, de la un străin, prin poziţia pe care o ocupă acesta, diminutivul devine un nume depreciativ dintre cele mai urâte… şi eficiente.

Aşa cum spuneam la început, oamenii au avut porecle. Mai apoi, oamenilor mari, li s-au dat porecle – ca fruct al linguşirii sau al aprecierii – porecle care se numesc “apelative de calitate”. Aşa au fost un Alexandru cel Bun, un Ştefan cel Mare, un Mircea cel Bătrîn ori un Mihai Viteazul, ca să cităm din galeria noastră de arhetipuri.

Ziariştii au preluat acest model pentru ca, prin antiteză, să dea unor persoane cu o notorietate, mai mult sau mai puţin trecătoare, calificative care devin prin comparaţie, ridicole nume depreciative.

Şi fiindcă jurnaliştii de la Caţavencu nu puteau rata ocazia unui asemenea procedeu, putem cita titlul unui articol de la sfârşitul anului trecut:

“ Adrian Copilu’ Minune cel Viteaz: cinci dintr-o lovitură”

făcând astfel aluzie la basmul (Fraţii Grimm, Charles Perault) cu “Croitoraşul cel Viteaz - şapte dintr-o lovitură”, dar accentuând pe apelativul de “cel Viteaz”, nume cu o conotaţie prea mare în mitica noastră istorică, pentru ca deriyoriul să nu acopere pe oricine ar îndrazni sa-l poarte, contextul fiind accentuat de ocupatia si aspectul celui caruia ii este alipit.

Si dacă ne aşteptam să găsim astfel de reacţii faţă de lumea politică şi faţă de subproduse cu pretenţie de acces la artă şi cultură, iată că tot în Academia Caţavencu găsim un joc de cuvinte la adresa unui scriitor de renume care, desigur că trebuie să fi fost şi contestat, aşa cum a şi fost dat în judecată pentru plagiat, dar a cărui critică depăşeşte ceea ce se scrie într-un săptămânal de satiră (de tipul “canard” - cum se numesc astfel de plubicaţii la fancezi).

Exemplul este grăitor de la sine, fără a mai necesita comentarii:

“Umberto Eco, un Umberto cam fără Eco-u...”

Ecou...?

Da, numele depreciative sunt generatoare de ecou. Un ecou de cele mai multe ori foarte dăunător celui de care se loveşte deprecierea.

Şi dacă “toate-s vechi şi nouă toate”, de ce să ne mirăm că numele depreciativ dăinuieşte din vatra focurilor tutelare şi până azi, într-un cotidian de beton şi sticlă?

E limpede că şi farmecul cuvintelor şi puterea numelui mai au mult până să piară. Dar oricât de dăinuitoare ar fi numele depreciative, igiena noastră interioară cere să ne spălăm sufletul de ele, fiindca dacă nu sunt arme, sunt doar semn de răutate, sunt doar semn de răzbunare, sunt doar semn de perfidie, sunt ca plasa de păianjen şi... sunt seminţe de blestem.







________________