de la VOICU la
SZENT ISTVÁN
- imposibila trădare -

Ce ne facem cu patima??

Asemeni unei neguri care estompează totul în jurul ei, amăgind contururile, păcălind gândul, aburind părerile, patima – în cercetarea istorică – este un factor de zădărnicire al unei munci valoaroase, acolo unde rezultatele reci şi impersonale ale cercetării, ar fi putut fi un gaj de adevăr, demn de luat în consideratie.

În articolul meu despre ‘Moartea lui Decebal’, atrăgeam atentia asupra clişeelor, care se nasc în urma interpretărilor - vădit naţionaliste - ale fenomenului istoric, mai ales atunci cand redarea evenimentelor din secolele sau mileniile trecute, este partinită de simţămintele exaltate ale zilelor noastre bolnave de manipulare şi asmuţire.

În proza eseistică de tip istoriografic patima este contaminarea inteligenţei critice cu pulsiunile instinctuale primare, comune atitudinilor primitive.

Este pierderea muncii depuse.

Unul dintre exemplele care mă bântuie cu tristeţe este acela dat de domnul dr. Mircea Dogaru, ale cărui disertaţii si dezvoltări – scrise şi televizate – pot să pară adesea interesante şi chiar surprinzător de personale. Poate că aş sta agăţat de emisiunile sale sau poate că i-aş citi până târziu articolele şi scrierile, dar... Dar, din păcate, frazeologia este încărcată cu o patimă – nici măcar politică – o patimă a naţionalistului, iar pe mine, patima mă face sa plec.

Fara să discut nici originea politică a naţionalismului, nici valoarea sa în absolut şi nici demonizarea sa actuală, afirm doar că el nu mai poate fi condamnat azi, aşa, ex abrupto, deşi este o constructie de conştiinţă colectivă cu valoare artificială şi indusă >>> ca atare trebuindu-i un timp de devitalizare, ca să poată să dispară in mod natural. Mă mulţumesc să menţionez însă – raportat la cercetarea istorică – că naţionalismul are un cusur major: dacă tu strigi, cu patimă, că ţii cu Ţao, cum să te mai cred eu, că esti corect când vorbeşti despre Mao?!?... cu atât mai mult când cuvintele şi formulările arată tendenţiozitatea expozeului tău.

Iată o mostră luată de pe internet, din două articole despre Alba lui Iuliu şi despre Voicu-Ştefan cel Sfânt* aparţinând autorului mai sus citat:

“Pacea cu ungurii s-a încheiat pe la începutul deceniului 7, când, potrivit cutumelor medievale, Iuliu a pecetluit-o, ca odinioara "Menumorut", dând-o pe "Saroltha", "o fata foarte frumoasa, de a carei frumusete vorbeau de multa vreme duci de prin provincii" (Chronicum Pictum Vindobonense) de sotie romano-maghiarului Geysa. Casatorie aranjata de mama si bunica acestuia, ambele crestine ortodoxe din Ardeal!

Fasta pe termen scurt, fiindca a permis consolidarea primului stat medieval românesc, aceasta casatorie s-a dovedit nefasta pe termen lung: rodul ei, Voicu, cel care si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal, devenit catolic si declansând razboiul de secesiune în 1002, a declansat implicit ofensiva catolica, nicicând încheiata, împotriva crestinilor ortodocsi de la est de Tisa - ROMÂNII.”

Textul este foarte limpede, arătând clar poziţia politică a autorului: un român care protestează prin orice mijloace impotriva ocupaţiei maghiare (din trecutul istoric), folosind chiar şi argumente de ordin religios, argumente fără putere, dar cu o rezonanţă neplăcută în imagistica noastră colectivă: se crează un cliseu >>> prin intermediul propagandei catolice, de fapt românii sunt ţinta finală a ungurilor. Dar… ungurii transilvani sunt în proporţie covârşitoare protestanţi şi, deci, ofensiva catolică din ultimele secole nu este numai împotriva romanilor, ci şi a ungurilor locali, aşa cum este impotriva tuturor celor care nu sunt catolici. Ofensiva catolică este trans-naţională şi – aşa cum reiese din chiar titulatura bisericii – universală. Numărul mare al catolicilor în lume – mai mare decat al ortodocşilor – este faptul unei politici de misionariat agresiv. Realitatea este ca ungurii au fost unealta catolicismului şi nu catiolicismul, pretextul Regatului Ungar.

Nu doresc să continui în aprofundarea acestui subiect sensibil pentru ambele părţi, fiindcă nu aceasta este intenţia pe care caut să o materializez aici şi, cu atât mai abitir, cu cât – român fiind – ştiu că voi deveni, pe parcurs şi orice aş face, mai întâi vădit subiectiv şi mai apoi prea subiectiv >>> obiectivitatea fiind imposibilă în astfel de cazuri, măcar fiindcă subconştientul nostru este îmbibat de clişeele copilăriei, şcolii, televiziunii, propagandelor seducătoare ori chiar clişeelor mediului în care am vieţuit. Ascunse în adâncul nostru ele ies la suprafaţă în mod indirect şi parşiv, ocolind raţiunea.

Nu voi intra nici în discuţii despre modul în care domnul dr. Mircea Dogaru stabileşte că pronumele Geula/Gyula este o formă deformată a numelui de Iuliu, fiindcă poate că – până la urmă - este chiar adevărat.

Totuşi afirmaţia că pronumele/numele este foarte curent în Ardeal ("indicându-l pe latinescul Iulius şi pe românescul Iuliu extrem de răspândit în Ardeal"), este o inexactitate forţată şi intenţionată. Numele latine ale ardelenilor sunt târzii şi au apărut – după conştientizarea politică a latinităţii – ca un strigăt de românitate, în contrapondere cu fenomenul de maghiarizare. Nu voi insista nici asupra faptului că prenumele de Iuliu – ca atare - nu pare a fi supravieţuit nicăieri pe teritoriul ţării (nici la Julea sau Giulea), aşa cum nici un nume/pronume latinesc nu pare a fi trecul vadul secolelor întunecate. Nu voi spune nici că este foarte probabil ca stăpânul Albei să fi fost cuman şi nu român, fiindcă acest lucru nu ar avea relevanţă în expunerea de faţă şi fiindcă ar antrena discuţii colaterale nesfârşite la care – în parte măcar - domnul profesor Neagu Djuvara a răspuns deja într-un mod magistral.

Mă mulţumesc să constat că viitorul Szent István, numit se pare Voicu (Waic/Vaic) de către mama sa, nume ce pare românesc (dar pare-se numit şi Bela, de la germanul Adalbert), este acuzat de a-şi fi “vândut credinţa ortodoxă pe titlul regal”, subinţelegându-se – din contextul articolelor - că odată cu această trădare, Voicu şi-a vândut şi românitatea.

Acesta este subiectul şi nu mă voi abate de la el.

Discuţiile colaterale privind conţinutul articolelor ar fi putut fi interesante, dar nu au relevanţă în cauza de faţă care îşi propune să extermine un clişeu: acela al suveranului medieval care îşi vinde naţionalitatea sau religia.

Construcţia domnului dr. Mircea Dogaru este incorectă din patru puncte de vedere:

1. din punctul de vedere al logicicii argumentaţiei >>> autorul alege acele premize ce i se par a conveni unei dezvoltări care să mascheze falsitatea concluzilor la care vrea să ajungă; vectorul este o argumentaţie adaptată pentru a servi acelor concluzii prestabilite şi nu una din care să construiască o demonstraţie validă;

2. din punctul de vedere al similitudinii >>> argumentaţia nu ţine seamă nici de situaţia istorică, nici de mentalitatea epocii şi nici de evenimentele anterioare sau ulterioare care au avut ca obiect convertiri de suveran;

3. din punctul de vedere al simetriei expozeului >>> ca cercetator al unui fenomen istoric, autorul se plasează într-o tabără, fără a fi interesat de realităţile celeilalte tabere, realităţi ce devin adverse, dar care sunt – ştiintific vorbind - la fel de interesante pentru posteritate, ca realitatile aceleia din parţii pe care o investighează;

4. din punctul de vedere al omisiunii voluntare >>> autorul nu ia în calcul factori umani care puteau fi obiectiv adevăraţi şi care trebuiesc aduşi în discuţie, dată fiind perioada în care se întamplă evenimentele; de fapt autorul omite în mod voluntar fapte istorice cunoscute.

Logica argumentaţiei.

In cele două articole menţionate mai sus, se subliniază, cu insistenţă, două elemente:

a) ca filiaţia maternă a descendenţei lui Arpad era de origine românească ortodoxa;

“Acesta [Toxum/Toxaba, bunicul lui Voicu/Stefan cel Sfant] era nepotul lui Arpad - si avea un fizic […] mostenit de la mama sa […] Era asadar fiul fiicei lui "Menumorut" si al metisului maghiaro-român Zulta […] din casatoria lui Arpad cu fiica crestina a lui "DUCA […] Toxun fusese casatorit de mama sa românca cu o "femeie din Tara Cumanilor" […]. Era, mai mult ca sigur, si ea, o românca sau româno-cumana ortodoxa, de vreme ce si-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, "Mihail", iar acesta, la rândul sau, avea sa-si boteze copiii "Vasile" si "Vladislav"[…] Tot preferintele mamei i-au adus probabil noului duce [Geysa] ca sotie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Batrân […] "Sarolt" în ungureste (Saroltha). […] Traditia ne informeaza în plus ca "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odata cu limba slavona ca limba […]. De asemenea, si-a botezat fiul, nascut în anul 969, în ritul si în limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare pâna târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenentei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea sa-l conduca […] si "Bela"[…].”

b) filiaţia bărbătească era de origine maghiaro-româna sau româno-maghiară (fără explicaţii pentru aceasta alternanţă);

“Potrivit gestelor […] Stefan "cel Sfânt" se tragea, pe linie paterna, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, patruns deja în onomastica româneasca, sub forma Toxaba)” care este fiu “al metisului maghiaro-român Zulta”, fiul lui Arpad şi al fetei lui Duca (se pare romănca). Fiul lui Toxum/Toxaba, Geysa este căsătorit şi el cu o româncă şi îl are pe Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

Voi recapitula pe scurt: Arpad (ungur) se căsătoreşte cu fata lui Duca (se pare româncă ortodoxă) şi îl are pe Zulta (metis maghiaro-român) care se căsătoreşte cu fata lui Menumorut (româncă ortodoxă) şi îl are pe Toxum/Toxoba (metis româno-maghiar cu nume cuman) care se căsătoreşte cu “o femeie din ţara cumanilor” care este "sigur" o româncă ortodoxă şi de la care îl are pe Geysa (metis româno-maghiar) care se va căsători cu Sarolt, fata lui Iuliu/Geula/Gyula (româncă ortodoxă) din care se va naşte Waic/Vaic/Voicu – Bela, care va deveni Ştefan cel Sfânt.

La acest stadiu, autorul trece – după insistenţele de mai sus asupra originii materne şi a religiei ortodoxe – la transformarea lui Voicu/Bela în român sadea, aşa după cum reiese din următorul pasaj: “Pretentiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul "Szent-Istvan" a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TARII românesti intracarpatice”.

Ultimul pas este făcut prin inversarea valorilor reale, considerându-se ca prima dinastie a Regatului Ungar a fost "dinastia romano-maghiara a Arpadienilor", desi se mai spune: "Pâna la cumpăna veacurilor XI/XII, când regii romano-cumani ai Budei se infiltreaza pe urmele lui Voicu-Stefan cel Sfânt (997-1038) pe valea Muresului" - ceea ce duce escaladarea până la capăt, prin păstrarea romanităţii, dar neagându-se maghiaritatea până la desfiinâarea ei comletă şi transformarea ei în 'cumanitate'!

Din nou, nu voi intra în dispute, care să stabilească dacă mamele erau toate românce sau nu, dacă erau româno-cumane sau sau cumano-române, fiindcă - pentru demonstraţie - acceptăm ipoteza că erau românce 100% de neam pur, cu sânge curat dacoroman. Mai acceptăm şi că ele erau ortodoxe fervente, în accepţiunea de azi a cuvântului.

{Desi 1. la epocă nu avusese loc schisma, în mod declarat şi explicit, deci termenii de ‘ortodox’ şi ‘catolic’ nu pot fi priviţi ca având atunci aceeaşi semnificaţie cu aceea din secolele de după 1054; 2. cumanii negri – singurii de pe teritoriile actualei Românii - au fost creştinaţi catolici şi nu au fost niciodată ortodocşi, chiar dacă primii maghiari din Transilvania, o dată cu romanii, au fost evanghelizaţi partial de bizantini, fără ca evanghelizarea în cauză să presupună o aderenţă sigură.}

Tot astfel nu voi discuta dacă taţii erau maghiaro-romani sau maghiaro-cumani sau romano-maghiari/ romano-cumani şi nici dacă erau creştini (deşi sigur nu erau, în mod oficial), fiindcă – în această fază – acceptăm afirmaţiile făcute de autor, dezvoltarea următoare făcându-se ca şi când ambele categorii de afirmaţii ar avea valoare de adevăr istoric incontestabil.

Nu vom discuta nici dacă toate căsătoriile principilor unguri menţionaţi mai sus au fost chiar aşa cum sunt prezentate în articole, acest aspect fiind nerelevant >>> mama româncă ortodoxă, fiindu-i suficientă lui Voicu/Bela, în discutia de faţă.

Tot astfel nu voi contrazice achimbarea de confesiune lui Voicu/Bela, spunând că nu era creştin, indiferent dacă maică-sa la botezat sau nu, aşa cum nu voi argumenta că, de fapt, a fost creştinat direct catolic, cand au fost creştinaţi toţi ungurii, fiindcă nici acest argument nu este necesar demonstraţiei de inconsecvenţă pe care vreau să o fac, contestând logica argumentaţiei autorului.

De fapt, ca să repunem faptele şi intentiile pe făgaşul lor - plecând de la afirmaţiile acceptate de domnul dr. Mircea Dogaru - avem în faţă un personaj istoric care are o obârşie mixtă: pe de o parte are obârşia tatălui - maghiar; pe de altă parte are obârşia mamei - româncă.

Autorul doreşte - în mod unilateral - ca personajul istoric să poarte ‘naţionalitatea’ mamei.

Dar, de ce acest om ar fi mai mult român, după mamă, decât ungur, după tată? A fost el, mai mult român decat maghiar??

Nu, nici vorbă! Voicu a fost ungur şi atât!!

Fiind membrul unei societăţi patriarhale de războinici falocraţi, unde doar TATĂL contează, TATĂL este deci legitimarea lui, ca individ.

El este “fiul LUI” şi nu “fiul ei”.

Viitorul István este fiul lui Geysa şi nu fiul Saroltei! În faţa oştilor, în faţa căpeteniilor, în faţa principilor federaţi, în faţa ambasadorilor şi, mai ales, în chiar faţa actului suprem al succesiunii la tron şi la încoronare, Waic este fiul lui Geyza, al ungurilor! El nu mai este Voicu fiul Saroltei, românca... şi poate ca nu a fost niciodată astfel, aşa cum niciodată fii cadânelor nu erau altceva decât competitori turci, la tronul otoman.

Oare Bogdan al III-lea Chiorul, fiul lui Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt şi al Mariei de Mangop, era român moldovean sau grec bizantin??

Oare copiii lui Mircea cel Bătrân – Mihail si Vlad, zis Dracul - erau români dupa tată sau maghiari dupa mamă??

Era Vlad Ţepeş copil de ungur??

Oare toţi fii prinţeselor măritate peste hotare erau din naţia mamei străine sau erau urmaşii capetelor încoronate, taţii lor, cărora le urmau la tron?

Oare Ludovic al XIV-lea, francez după tată şi austriac după mamă, a fost un nenorocit, fiindcă - în interesul Regatului său - a făcut un razboi necruţător austriecilor?

Oare Regii Carol I-ul şi Ferdinand I-ul Întregitorul de Ţară, au fost nemernici, fiindcă germani fiind, au apărat interesele Regatului României, angajându-se în alte alianţe decât cele dictate de familie şi de sânge?? Oare cum de au putut trece peste decăderea lor din rândul nobilimii germane, atunci când prinţii electori le-au sfărâmat blazonul? Au făcut-o însă, chiar dacă unul dintre ei a murit de inimă rea, fiindcă regalitatea are raţiuni pe care sufletul nu poate să le aibă...

Şi dacă argumentele de mai sus nu sunt suficiente, aş merge mai departe, spunând că suveranul are ‘naţionalitatea’ tronului său. Aşa a fost cu Regii angevini şi polonezi, deveniţi Regi ai Ungariei. Aşa a fost cu Matei/Mathias – fiul Corvinului - moştenind tronul faurit de tatăl său Iancu pe măsura sa. Aşa a fost cu Regii germani ai României, care au devenit români... şi nu sunt singurele exemple ale istoriei.

Aspectul legat de argumentul că, dacă se simţea fiul maghiarului nu avea de ce să revendice moştenirea româncei, care pare a ieşi la iveală din fraza: “Pretentiile regelui Voicu-Stefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, asadar decât din calitatea sa de român si invocarea drepturilor mamei sale, a însasi originii sale voievodale românesti” este lipsit de noimă, fiindcă nimeni nu renunţă la averea maică-si, mai ales dacă este vorba despre un ducat/principat/voevodat/regat/etc, decât dacă este un idiot adevărat. Aşa cum Regii Angliei, indiferent de Roză, nu au renunţat la Regatul Francez, aşa cum nu au renunţat nici Tudorii şi nici urmaşii lor, tot aşa nici Voicu nu avea motive de a renunţa la Transilvania... chiar dacă nu ar fi fost o moştenire de drept, fiindcă oricum era bună de cucerit.

Aşadar, chiar argumentul hotărâtor al autorului - privind originea maternă de sange şi de religie a incriminatului, raportată la acţiunile sale - este un argument menit să inducă o concluzie falsă a demonstraţie: Voicu nefiind roman si crestin.

Similitudinea.

De-a lungul istoriei, întorsăturile marcante, înfăptuite de suveranii care - cu o capacitate vizionară de a înţelege oportunităţile viitorului - au făcut gesturi spectaculoase de convertire, nu sunt singulare şi, de cele mai multe ori, au avut un rezultat benefic pentru evoluţia formaţiunii statale condusă de ei.

Putem însă să transpunem afirmaţia despre ‘vânzarea credinţei’, într-o optică diferită care ne este mai apropiată, fiind aici, în tabăra noastră: oare cum ar interpreta un ungur, gestul catolicului Alexadru Vodă (catolic adevarat la 1357!), fiul lui Basarab Vodă (tot catolic ca si tatăl său), de a se boteza orthodox cu numele de Nicolae? A dat o Mitropolie Ţării Româneşti şi o coeziune mai mare principatului său, ‘vânzându-şi credinţa’… pentru stabilitate.

Îl putem acuza pe Basileul Manuel al II-lea de a fi căutat să-l recunoască pe Papă, doar ca să scape muribundul sau Imperiu de la o pierie de neînlăturat?

Dar cum e cu Parisul?? Valorează sau nu, o liturghie???

Nimeni nu se gândeşte azi să spună ca Nicolae Alexandru Vodă sau ca Henric al IV-lea şi-au ‘vândut credinţa’, când motivul 'vânzării' au fost stabilitatea unui tron, supravieţuirea unui stat sau terminarea unui nesfarşit razboi civil…

… Deşi dacă privim istoria vedem că oamenii de stat au alte măsuri decât oamenii de rând şi că de multe ori şi-au vândut foarte multe pentru un tron sau pentru o coroană… mai ales în Principatele Române, unde fraţii s-au vândut între ei, fără a mai pune la socoteală de cate ori s-au tăiat, când s-au găsit.

Mircea cel Bătrân l-a uzurpat pe fratele său Dan. Secolul care a urmat a fost o vesnică înfruntare care a măcelărit când Dăneştii, când Drăculeştii... Despre copiii lui Alexandru cel Bun nici nu mai vorbesc: ucideri, scoateri de ochi la propriu, călugăriri forţate şi sluţiri etc. De ce? Pentru o coroană. Pentru Tronul Ţării.

Şi dacă Voicu a fost un vândut fiindcă a devenit catolic pentru un tron >>> cum să-i spunem lui Mircea Vodă cel Bătrân care, tot pentru un tron, a făcut trădare de frate??

În mod normal nu avem motive să categorisim aceste acţiuni. Nici pe una şi nici pe cealaltă. Noi nu le putem judeca decat cu măsurile noastre şi ele nu se potrivesc cu vremurile acelora, cu valorile sau cu trăirile lor, aşa cum nu se potrivea nimeni pe patul lui Procust. Ar fi suficient să constatăm evenimentul istoric, în conjunctura sa şi să marcăm punctele desfăşurării sale, subliniind dovezile pe care le avem. Atât.

Nu este un argument istoric, acela de a izola de context şi similitudini - în termeni de apreciere actuali - un fenomen care s-a repetat în mai multe locuri, la diverse epoci, din diverse motive şi cu diverse rezultate. Nu este o argumentaţie istorică, critica evenimentului prin prisma moralei cercetătorului!

Asimetria.

Domnul dr. Mircea Dogaru, nu face gestul normal al istoricului care – în calitatea de adunător al dovezilor timpului – judecă desfăşurarea faptelor în mod nepărtinitor.

Domnia sa nu face decât să privească evenimentele din punctul de vedere revendicativ al românului nemulţumit de cum i se pare că s-au sucit faptele în defavoarea conaţionalilor săi… şi face asta cu patima celui care înţelege profund sensul de ‘conaţionali’. Însă cei de atunci, nefiind încă marcaţi de o astfel de accepţiune, privind apartenenţa la un grup definit ca naţional, nu ar fi înţeles patosul istoricului de azi.

Daca domnul dr. Mircea Dogaru ar fi ungur, ar fi foarte mândru – cu aceeaşi patimă, cu aceeaşi rea credinţă şi cu aceeaşi inconsecvenţă istorică arătată până acum – că ai lui au ocupat o Transilvanie care le-a aparţinut 1000 de ani, dar că nu au luat-o de la romani, fiindcă nu era nimeni acolo… fiindcă nici nu aveau de ce să fie. Şi astfel nimeni nu mai întelege nimic.

În astfel de abordări – din păcate – nici măcar datele de valoare, prezente în articolele scrise cu astfel de ton, nu îşi pot păstra validitatea, ele fiind toate cauţionate de bănuiala unei interpretări tendenţioase şi răuvoitoare.

Spre exemplu: "si-a vândut credinta ortodoxa pe titlul regal". Această frază este de rea credinţă, fiindcă dacă Ungurul ungurilor, voia să-şi spună REGE, atât timp cât nu era nimeni care să îi poată contesta puterea - şi nu era nimeni care să o poată face - era REGE... aşa cum a şi fost. Nu avea nevoie de o recunoaştere papală... Bizantinii îi dăduseră deja o coroană în semn de recunoaştere. Că suveranii Ungariei, devenind catolici, au putut să se sprijine pe occident şi pe papalitate, este sigur. Oricum, din punctul de vedere al dezvoltării Ungariei, a fost un lucru bun şi deşi Ungaria a aparţinut secole Imperiului Austriac şi deşi a fost o sută cincizeci de ani paşalâc - în timp ce Ţările Române au fost doar sub suzeranitate otomană – Bucureştiul, rămas la răscrucea năvălirilor, nu arăta ca Budapesta.

Sau, tot spre exemplu: "devenit catolic si declansând razboiul de secesiune". Aici ajungem de la pueril, la ridicol, fiindcă, nicicând, ocuparea Transilvanieie nu a fost o secesiune a unui Mare Regat Românesc – aşa cum doreşte autorul să sugereze prin concluzie implicită - ci a fost ocuparea unei entităţi militaro-economico-politice adverse şi concurente, de către altă entitate militară-economică-politică, mai dinamică, mai puternică si care - din aceste motive - a cîştigat.

Nu este un argument istoric valabil, acel argument care prezintă doar una dintre părţi, minimalizand sau ignorand cealaltă parte, cu atât mai mult cănd prezentarea făcută este purtatoare a unor elemente de inexactitate voită sau de rea credinţă ştiintifică.

Omisiunea voită.

Dar se întreabă oare domnul dr. Mircea Dogaru dacă Voicu – supranumit totuşi cel Sfânt – a devenit catolic doar pentru o coroană, admiţând - prin absurd - că avea nevoie să fie catolic pentru a fi Rege?

Şi dacă a făcut-o fiindcă a crezut?

Este un element care – ţinând seama de epocă – nu poate fi eliminat. Dimpotrivă: la acea epocă, atât de aproape de pătrunderea creştinilor printre elementele migratorilor nou veniţi, elementul miraculos al revelaţiei putea fi încă foarte viu şi foarte puternic. Este foarte posibil ca omul care a domnit 41 de ani peste Regatul Ungar şi care a fost supranumit ‘cel Sfânt’, să fi fost chiar un om de mare credinţă – indiferent de războaiele purtate – cu alte cuvinte să fi fost un om sfânt.

Ce ar fi de mirare??

Şapte secole mai târziu, atât de aproape de zilele noastre, doar acum două sute de ani, Sfântul Constantin Vodă Brancoveanu - om cu multe păcate de suveran - a refuzat să treacă la Islam şi a pierit cu tot neamul său, pe esafod, fiind - în adevăratul sens al cuvantului - un martir al creştinătăţii.

De ce? Fiindcă nu şi-a vândut credinţa? NU. Fiindcă a crezut!

Dar, de fapt, nu aceasta este omisiunea voită - deşi, convertirea pe baza credinţei, nu este menţionată, deşi este foarte plauzibilă, dacă Voicu ar fi trecut la catolicism, ortodox fiind şi la vârsta alegerilor mature. Daca lucrurile s-ar fi petrecut aşa, ar fi fost o omisiune de condiţie şi de plauzibilitate, perfect voită si, ca atare, suficientă demonstraţiei mele.

Dar omisiunea voită a domnul dr. Mircea Dogaru, este de altă natură şi mult mai gravă.

Ca să îşi poată construi diatriba pro-românească/anti-maghiară, domnul doctor omite să ne spună că Voicu a fost creştinat de către tatăl său Geysa. Religia aleasă pentru toti supuşii Ducelui suveran al maghiarilor a fost religia catolică - o religie impusă de voie sau de nevoie - tuturor. Aşadar Voicu devine István la vărsta de zece ani, ajungând la domnie abia treisprezece ani mai târziu, la vârsta de douazeci şi trei.

Aceasta a fost imposibila trădare a lui Voicu - Szent István.

De aceea, recitind încă o dată cele două articole am un gust amar.

Tonul lor partinic, clişeele folosite, interpretările rău voitoare şi elementele de populism patetic, îmi iau plăcerea unei ipoteze extrem de interesante: cel mai celebru Rege al Ungariei vorbea româneşte, ca limbă maternă….

Rămân şi mai neâncrezător: Geula/Giula/Jiula/Jula era roman? A stăpânit el Transilvania??... sau este vorba doar de titlul maghiar/princiar/arhaic de GYULA, dat conducătorilor militari ai ungurilor transilvani de până la cucerirea lor de către ungurii panonici??

Poate ca are dreptate domnul dr. Mircea Dogaru. Dar la fel de bine pot avea dreptate istoricii maghiari.

Graţie tonului articolului, nu mai ştiu ce să cred. Îl cred pe domnul dr. Mircea Dogaru sau cred istoricii maghiari?

Cum poţi fi sigur, cum poţi să pui baze pe aceste informaţii, dacă ele sunt redate atât de pătimaş?

Şi dacă eu ca român, am dificultăţi în a crede, cum o fi cu străinii, care chiar că ar trebui să ştie şi cine suntem, şi de unde, şi de cand!? Cum o fi cu străinii care ar trebui să afle valoarea noastra unică de insulă romanică, tălăzuită de-o mare barbară?!

Dar dacă noi nu putem să credem în istoricii noştri, ei – desigur - că râd...

Într-un fel îi port pică domnului dr. Mircea Dogaru pentru a-mi fi răpit bucuria credinţei în spusele sale.

* http://www.gk.ro/sarmizegetusa/alba_iulia/alba_lui_iuliu.htm si http://www.gk.ro/sarmizegetusa/inedite/un_rom.htm

22 gerar 2008